Boala Meniere sau hidropsul endolimfatic

Generalitati

Endolimfa este un lichid continut in structurile urechii interne (cohlea si canalele semicirculare) si scalda celulele sensibile ale analizatorului auditiv si vestibular. In situatii normale, volumul endolimfei si concentratia de electroliti (magneziu, sodiu, clor si altele) sunt mentinute stabile.
Hidroptizia endolimfatica este o afectiune a partii auditive si/sau vestibulare a urechii interioare, cauzata de cresterea volumului de endolimfa si de o schimbare a concentratiei de electroliti continuti in aceasta.
In unele cazuri, nu s-a stabilit cauza. O astfel de conditie este numita hidropizie primara sau ischemica, in mod obisnuit cunoscuta sub numele de “Boala Ménière”.
Printre cele mai frecventa cauze care conduc la aparitia hidropiziei secundare (de asemenea cunoscuta ca „Sindromul Ménière”) sunt schimbari degenerative ale coloanei cervicale (osteocondrita), diverse boli endocrine, reactii alergice sau infectii, in alte cuvinte, schimbari care au efecte asupra tonusului si permeabilitatii vaselor.
O data cu aceasta afectiune, poate sa apara o gama intreaga de simptome: o senzatie de compresie a urechii, zgomot, pierdere a auzului, crize bruste de Ameteli si voma; sau numai o senzatie de ameteala usoara sau o senzatie de incertitudine locomotorie.
Crizele bruste de Vertij intens, ameteala, voma, insotite de zgomot in ureche si o deteriorare a auzului (de obicei numai pe o parte) sunt caracteristice ale afectiunii primare (idiopatice). O criza poate dura de la cateva ore pana la cateva zile si poate reveni in mod regulat (la fiecare 2 sau 3 zile). Intre crize, simptomele afectiunii sunt absente, in afara de deteriorarea auzului. Crizele repetate conduc la degradarea continua a functiei auditive, uneori pana la surzenia completa (sau unilaterala). Afectiunea este mai des intalnita la femei cu varste cuprinse intre 30 si 50 de ani.

Diagnostic

Mai intai de toate, pacientul trebuie sa consulte un medic specialist – un ORL-ist sau un otoneurolog, care poate sa isi dea seama de existenta unei hidropizii endolimfatice pe baza simptomelor specifice si a rezultatelor testelor de diagnosticare. Pentru a redefini diagnosticul, si pentru a stabili o afectiune inductiva (pentru hidroptizia secundara, acolo unde este necesar sa se stabileasca starea patologica pe baza careia s-a produs hidroptizia), trebuie consultati si alti medici specialisti – un neurolog, un audiolog, un specialist in alergii etc.

Tratament

Scopul tratamentului este de a asigura mentinerea unui volum si concentratie constanta de endolimfa. In legatura cu acest scop, tratamentul este de obicei pe mai multe nivele si include urmatoarele segmente:
* Masuri speciale de dieta.
* Diuretice (medicamente care provoaca crearea si eliminarea urinei)
* Alte medicamente speciale (de exemplu: betahistina dihidrochlorida – Betaserc), care au ca rezultat asigurarea directa a consistentei cantitatii si compozitiei endolimfei.
* In cazurile in care episoadele de Vertij au o simptomatologie foarte puternica, medicul poate, pentru o scurta perioada de timp, sa prescrie medicamente care sa usureze senzatiile neplacute (sedative, tranchilizante).
* In cazurile cele mai grave, daca eficienta terapiei pe baza de medicamente este scazuta, o interventie chirurgicala poate fi eficienta.
* In cazurile in care hidroptizia este secundara, afectiunea principala trebuie tratata.
În Statele Unite tratamentul cel mai conservator de lungă durată (menit să scadă severitatea şi frecvenţa atacurilor) include o dietă redusă în sodiu şi folosirea diureticelor. Scopul acestui tratament este de a reduce presiunea din urechea internă. Unii doctori, în special din afara Statelor Unite, evaluează eficienţa potenţială a utilizării betahistinei hidroclorură (Serc) ca suprimant vestibular în boala Meniere.
Medicamentele folosite în timpul unui atac pentru a reduce vertijul, greaţa şi vărsăturile include Diazepam (Valium), promethazina (Phnergan), dimenhydrinate (Formula originală dramamină) şi hidroclorura de meclizină (Antivert). Terapia de reabilitare vestibulară este uneori folosită pentru a contracara pierderea de echilibru ce poate afecta unii oameni între atacuri. Scopul ei este de a reantrena creierul să proceseze informaţiile referitoare la echilibru.
O altă terapie conservatoare nou-introdusă foloseşte un dispozitiv ce emite o serie de pulsaţii aeriene de joasă presiune ce au rolul de a disloca fluidele din urechea internă. Folosirea acestui dispozitiv a fost recent aprobată de FDA şi este evaluată prin teste clinice în SUA.
Pentru cei 20-40% din pacienţi ce nu răspund la măsurile conservatoare, un specilaist poate recomanda o labirintectomie chimică , ce distruge ţesutul vestibular prin injectarea la nivelul urechii a unui antibiotic aminoglicozidic (gentamicină). Un tratament mai agresiv îl reprezintă chirurgia pentru a scădea presiunea din urechea internă (deşi mai puţin folosită acum decât în trecut) sau de a distruge urechea internă sau nervul vestibular, astfel încât impulsurile legate de echilibru nu se mai transmit către creier.

Imagini