Termen cautat
Categorie

Gastroentero


Gastroentero

Regimul igieno-dietetic în boala de reflux gastro-esofagian   Regimul igieno-dietetic în boala de reflux gastro-esofagian Stilul de viață pe care îl avem ne conduce automat și la un stil de alimentație incorect. Mâncăm pe fugă, de cele mai multe ori când apucăm și eventual cât mai mult ca să nu mai ”pierdem” timp cu o altă masă. Ne întindem imediat după ce am mâncat sau ne reluăm brusc activitățile. Referindu-mă la boala de reflux gastro-esofagian voi menționa câteva aspecte ale regimului igieno-dietetic pe care să le avem în vedere în cazul în care suferim de aaceastă afecțiune...

Hemoroizi

Generalitati: 

Hemoroizii sunt vene dilatate sau umflate localizate la nivelul rectului inferior. Cele mai frecvente simptome ale hemoroizilor sunt sangerarea rectala, mancarimea, si durerea. Hemoroizii pot fi vizibili sau se pot simti la exteriorul anusului (hemoroizi externi) sau pot fi in interiorul rectului, si nu se pot vedea (hemoroizi interni).

Hemoroizii reprezinta o afectiune care apare frecvent, atat la femei cat si la barbati. Desi hemoroizii nu determina de obicei probleme serioase de sanatate, pot fi suparatori si incomfortabili.

Din fericire, exista tratamente pentru hemoroizi care pot minimiza de obicei simptomele suparatoare.

Simptomele hemoroizilor

Hemoroizii apar mai frecvent la persoanele mai in varsta, dar si la cei care au diaree, tumori pelvine, in timpul sau dupa sarcina, si la persoanele care stau perioade lungi de timp pe scaun si/sau depun efort la defecatie.

Simptomele hemoroizilor pot fi:

  • Sangerare rectala nedureroasa
  • Durere sau senzatie de mancarime anala
  • Protruzia unui tesut in jurul anusului 
  • Pierdere de materii fecale sau curatare cu dificultate dupa defecatie

Sangerarea rectala

Multe persoane cu hemoroizi observa sange rosu, proaspat, care apare pe materiile fecale, in vasul de toaleta sau pe hartia igienica, dupa ce au scaun. Cantitatea de sange este de obicei mica. Cu toate acestea, chiar o cantitate mica de sange care apare in vasul de toaleta poate sa duca la inrosirea apei, lucru care poate speria persoana. Foarte rar, sangerarea poate fi masiva.

In timp ce hemoroizii reprezinta una dintre cele mai frecvente cauze de sangerare rectala, exista si alte cauze mult mai serioase care pot determina asemenea hemoragii. Nu puteti sti care este cauza sangerarii rectale, decat daca sunteti examinat de un medic. Daca observati ca sangerati dupa ce aveti scaun, prezentati-va la medic imediat.

Sangerarea, chiar redusa cantitativ, dar persistenta luni de zile sau chiar ani, poate sa duca la aparitia unui tip de anemie numita anemie feripriva. Astfel, la un pacient la care se descopera la analizele de sange ca are anemie (o valoare mica a hemoglobinei), cu indici eritrocitari (VEM, HEM) mici, cu fier mic in sange, trebuie luata in considerare, pe langa alte cauze, si posibilitatea existentei hemoroizilor care sangereaza.

Senzatia de mancarime

Hemoroizii pot determina mancarimea si iritatia pielii din jurul anusului.

Durerea

Hemoroizii pot deveni durerosi. Daca apare durere severa, prezentati-va la medic, intrucat aceasta poate fi semnul unei probleme serioase, cum ar fi aparitia unei complicatii (de exemplu, tromboza hemoroidala).

Categorii: 
Chirurgie generala
Gastroentero
Simptome: 
Durere anala
Prurit anal
Rectoragie
Diagnostic: 

Pentru a diagnostica hemoroizii, medicul va examina rectul si anusul, si poate introduce un deget acoperit de o manusa, la nivelul rectului. Daca exista sangerare, se poate recomanda apoi efectuarea unei proceduri care permite vizualizarea interiorului anusului (numita anuscopie) sau a colonului (sigmoidoscopie sau colonoscopie).

Tratament: 

Unul dintre cei mai importanti pasi in tratarea hemoroizilor este evitarea constipatiei (scaune rare sau scaune cu materii fecale dure). Materiile fecale dure pot duce la aparitia sangerarii sau a fisurilor anale. In plus, efortul de defecatie poate agrava hemoroizii existenti, si creste riscul aparitiei unora noi.

  • Suplimentarea cu fibre

Cresterea cantitatii de fibre din dieta este una dintre cele mai bune metode de a avea un scaun mai moale. Fibrele se gasesc in fructe si legume. Cantitatea de fibre recomandata din dieta  este de 20-35 grame/zi.

Exista si suplimente cu fibre, cum ar fi psyllium, metilceluloza, calciu policarbofil, si dextrina din grau. Incepeti prin administrarea unor cantitati mici si cresteti treptat cantitatea, pentru a evita aparitia efectelor adverse.

  • Laxativele

In cazul in care cresterea cantitatii de fibre din alimentatie nu va amelioreaza constipatia, sau daca efectele secundare ale fibrelor sunt de netolerat, puteti incerca laxativele.

Multe persoane isi fac griji cu privire la adminitrarea regulata a laxativelor, temandu-se ca nu vor mai avea scaun de la sine in momentul in care nu mai iau laxative. Laxativele nu dau dependenta, iar utilizarea lor nu creste riscul de constipatie in viitor. In schimb, utilizarea unui laxativ chiar  poate preveni aparitia problemelor legate de constipatie.

  • Baile calde de sezut

In timpul unei bai de sezut, zona rectala va fi tinuta in apa calda pentru 10-15 minute, de 2-3 ori pe zi. Nu adaugati sapun, spumant de baie sau alti aditivi in apa. Baile de sezut actioneaza prin imbunatatirea fluxului sanguin si relaxarea musculaturii din jurul anusului, musculatura care formeaza sfincterul anal intern.

Tratamentele topice (locale)

Exista numeroase creme si supozitoare pentru tratamentul hemoriozilor, majoritatea fiind disponibile fara reteta in farmacii. Cremele pentru calmarea durerii si supozitoarele rectale pe baza de hidrocortizon pot ajuta la ameliorarea durerii, inflamatiei, mancarimii, cel putin temporar.

Nu ar trebui sa utilizati creme pentru hemoroizi si supozitoare, in special cu hidrocortizon, pentru mai mult de 1 saptamana, decat cu aprobarea medicului.

Tratamentul minim invaziv

Daca aveti hemoroizi care va dau simptome suparatoare, persistente dupa masurile conservatoare, poate fi indicata o procedura minim invaziva. Majoritatea procedurilor sunt realizate pe baza unei internari de o zi.

Urmatoarele proceduri pot fi recomandate pentru tratamentul hemoroizilor interni:

  • Ligatura hemoroizilor cu benzi elastice: este cea mai utilizata tehnica, fiind realizata cu succes la 70-80% dintre pacienti. Benzile sau inelele elastice sunt plasate in jurul bazei hemoroizilor interni. Pe masura ce fluxul sanguin este restrictionat, hemoroizii se micsoreaza si vor involua in cateva zile.

Majoritata pacientilor descriu o senzatie de “strangere” dupa procedura, care se poate ameliora prin bai calde de sezut. Pacientii sunt incurajati sa utilizeze suplimente cu fibre pentru a evita constipatia. In momentul in care banda elastica cade, de obicei la 2-4 zile dupa interventie, poate sa apara o sangerare.

 In unele cazuri, poate sa apara la locul procedurii o zona inflamata, de obicei la 5-7 zile dupa realizarea ligaturii. Alte complicatii mai putin frecvente ale ligaturii elastice sunt: durere severa, tromboza altor hemoroizi, infectie locala cu sau fara formare de puroi (abces). Ligatura cu benzi elastice determina rar complicatii serioase.

  • Coagularea cu laser, cu infrarosii sau bipolara: aceste metode implica utilizarea unei lumini laser sau infrarosii, sau a caldurii, pentru a distruge hemoroizii interni.
  • Scleroterapia: in timpul scleroterapiei, este injectata o solutie chimica in interiorul hemoroizilor, care duce la cicatrizarea acestora. Scleroterapia poate fi mai putin eficienta decat ligatura elastica.

Tratamentul chirurgical al hemoroizilor

Daca hemoroizii persista in ciuda tratamentului conservator sau terapiilor minim invazive, poate fi necesara interventia chirurgicala de scoatere a hemoroizilor (hemoroidectomie). Tratamentul chirurgical este de electie la pacientii cu hemoroizi interni mari.

Hemoroidectomia implica extragerea chirurgicala a tesutului hemoroidal in exces si are o rata de succes de aproximativ 95%  in randul pacientilor cu hemoroizi.

Hernia hiatala

Generalitati: 

Definitie

Hernia hiatală este definită ca o protuzie permanentă sau intermitentă a unei porţiuni din marea tuberozitate gastrică prin hiatusul diafragmatic în cavitatea toracică.

Este o entitate destul de frecventă atât la populaţia asimptomatică cât şi la bolnavii digestivi,incidenţa ei crescând cu vârsta.

Clasificare

În practica clinică pot fi întâlnite următoarela tipuri:

  • Hernia hiatală prin alunecare (axială) - caracterizată prin protruzia joncţiunii esogastrice deasupra diafragmului, fiind forma cea mai des întâlnită (peste 80%)
  • Hernia hiatală paraesofagiană (rostogolire) - definită prin deplasarea marii tuberozităţi gastrice prin orificiul diafragmatic în torace cu rămânerea în poziţie normală a joncţiunii esogastrice
  • Hernia hiatală mixtă-combinarea celor două forme
  • Hernia hiatală produsă prin hernierea oricărui organ abdominal în torace - formă extrem de rară.

Etiopatogenie

La producerea herniilor transhiatale concură o serie de factori determinanţi şi favorizanţi:

  • un hiatus esofagian larg
  • alterarea sistemului fibroconjunctiv de fixare normală a esofagului, cardiei şi a marii tuberozităţi gastrice
  • presiune intaaabdominală crescută şi prelungită determinată de obezitate, sarcină, meteorism accentuat  ascită, tumori abdominale
  • intervenţii chirurgicale în regiunea esogastrică care pot produce alterări ale sistemului de fixare cardio-tuberozitar
  • sexul feminin şi vârsta peste 50 ani
  • deformări ale coloanei vertebrale şi ale cutiei toracice (cifoscolioze, spondilită anchilozantă).

Tabloul clinic

De multe ori, în special herniile mici sunt asimptomatice. Formele medii şi voluminoase devin simptomatice, simptomele fiind influenţate de postură, felul alimentaţiei precum şi de apariţia complicaţiilor.

Pirozisul – constituie simptomul cel mai frecvent şi dominant în hernia hiatală, fiind accentuat de consumul de alcool, cafea, condimente, alimennte fierbinţi precum şi de postură – “semnul şiretului”.

Regurgitaţiile şi eructaţiile – când apar însoţesc de obicei pirozisul.

Durera retrosternală – cu localizare joasă, cu iradiere presternală şi dorsală, apare cel mai des în herniile mari, complicate.

Dispneea, uneori tusea, palpitaţiile şi extrasistolele – sunt simptome care apar mai rar, în herniile voluminoase, fiind determinate de consumul exagerat alimentar, de consumul băuturilor carbogazoase precum şi de postură (decubit dorsal).

În general herniile transhiatale prezintă o simptomatologie zgomotoasă în prezenţa complicaţiilor dintre care cele mai frecventa sunt:

  1. esofagita peptică
  2. ulcer peptic
  3. anemie de tip feripriv, foarte rar apar hemoragii digestive superioare masive
  4. stenoză esofagiană benignă
  5. crize anginoase, tulburări de ritm
  6. strangulare în herniile voluminoase.
Categorii: 
Chirurgie generala
Gastroentero
Simptome: 
Arsura la stomac
Disfagie
Durere in piept
Greata
Raguseala
Senzatia de nod in gat
Sughit
Varsaturi (voma)
Diagnostic: 

Diagnosticul diferential al herniei hiatale se face cu urmatoarele afectiuni:

  • Angina pectorală

Angina pectorală este produsa de efort. Durere toracică din herniile paraesofagiene este de obicei legata de mâncare sau băutură.Testul de efort cardiac-este cel ce stabileste diagnosticul diferential- testul de stres poate fi pozitiv in angina.

  • Boala de reflux gastro-esofagian (BRGE)

Este dificila distinctia între BRGE și hernia hiatala cu privire la constatările clinice. Analiza seriata a tractului gastrointestinal superior poate prezenta esofagita (eroziune, ulcerații, stricturi) sau esofag Barrett; herniile fiind hiatale absente.

  • Pneumonie

Pacientul ce prezinta pneumonie poate avea febra, tuse productivă, pleurezie, precum și dificultăți de respirație.
O radiografia pulmonară va demonstra existenta unui infiltrat pulmonar semn patognominic pentru pneumonie.

  • Obstrucția de evacuare gastrica

Pacientul poate avea vărsături de alimente nedigerate. Analiza seriata a tractului gastrointestinal superior precum un CT abdominal sau ecografie abdominala sau ambele vor demonstra o obstrucție la nivelul pilorului.

  • Tulburarea de motilitate esofagiana

Tulburările de motilitate esofagiene sunt dificil de diagnosticat numai pe baza simptomatologiei. Analiza seriata a tractului gastrointestinal superior poate indica afectarea motilității esofagiene. Manometria poate oferi măsurători precise prin care diverse tulburări de motilitate pot fi admise sau excluse.

  • Atonia gastrica

Atonia gastrica este dificil de diagnosticat numai pe baza simptomatologiei. Analiza seriata a tractului gastrointestinal superior va exclude hernie hiatala și poate indica atonia gastric. Un test de golire gastrica este utilă pentru diagnosticul de atonie, arătând o întârziere sau o absența a golirii gastrice la ingestia unui trasor radioopac.

Diagnosticul pozitiv Este sugerat de simptomatologia clinică şi confirmat de explorările paraclinice.

Explorări paraclinice se bazează în principal pe:

  1. Examen radiologic
  2. Examen endoscopic

Manometria – rar indică reducerea presiunii sfinncterului esofagian inferior precum şi modificări de peristaltică esofagiană

Ph-metria monitorizată – rar obiectivizează scăderea ph-ului esofagian sub 7 în prezenţa refluxului gastroesofagian – sunt investigaţii neuzitate în mod curent în diagnosticul herniilor transhiatale.

  1. Examenul radiologic

Radioscopia esofagiană cu pastă baritată, cel mai frecvent cu bolnavul în decubit dorsal, incidenţa oblic anterior stâng şi poziţia Trendelenburg evidenţiază frecvent hernia. Pentru evidenţierea şi mai bună a sacului herniar se apelează la manevre de provocare – manevra Walsalva, tuse, manevre care vor evidenţia şi prezenţa refluxului gastroesofagian.Pe lângă evidenţierea sacului herniar,examenul radiologic poate evidenţia prezennţa esofagitei, a ulcerului esofagian, a stenozelor esofagiene, a cancerului esofagian asociat.

  1. Examenul endoscopic (fibro esofagoscopia)

Recomandat la fiecare pacient simptomatic, diagnosticat sau nu radiologic cu hernie transhiatală, pentru confirmarea herniei, pentru evidenţierea complicaţiilor precum şi pentru posibilitatea recoltării de biopsii esofagiene.

Tratament: 

Este diferenţiat în funcţie de prezenţa sau absenţa simptomatologiei clinice, de tipul herniei şi de prezenţa complicaţiilor.

Herniile gastrice transhiatale asimptomatice vor beneficia numai de tratament:

  1. dietetic
  2. postural.

Tratamentul dietetic constă din recomandările ca bolnavul să respecte orarul meselor, cu mese mici şi frecvente, connsumul de lichide să nu fie imediat după mese, evitarea alimentelor intolerate şi a comdimentelor, scăderea în greutate în cazul obezilor, întreruperea fumatului, consumul alimentelor bogate în fier în prezenţa anemiei.

Tratamentul postural recomandă ca bolnavul să menţină capul mai sus cu 20-25cm faţă de corp în poziţia clinostatică şi evitarea poziţiei ortostatice aplecate îndelungat, îndepărtarea corsetelor, a centurilor, interzicerea ridicării greutăţilor mari.

Herniile gastrice transhialale simptomatice vor beneficia de:

  1. tratament medicamentos
  2. tratament chirurgical

Tratamentul medicamentos se va institui în toate formele de hernii transhiatle simptomatice pe o durată de luni sau chiar ani şi va consta din:

  1. medicaţie antisecretorie:
  • Ranitidină 150mg x 2/zi dimineaţa şi după-amiaza (ora 18) sau                 
  • Famotidină 20-40mg/zi ora 18 sau
  • Omeprazol 20mg/zi ora 18
  1. pansamente esofagiene:
  • Gaviscon -suspensie de 3 ori câte o linguriţă la o oră după masă
  1. medicaţie prokinetică:
  • Metoclopramid 20-30mg/zi în 3 prize înainte de masă sau
  • cisapride (Coordinax) 10-30mg/zi în 3 prize înainte de masă                      
  • în prezenţa anemiei feriprive se instituie tratament cu preparate de fier timp de 6-12 săptămâni.

Tratamentul chirurgical indicat în toate herniile transhiatale a căror simptomatologie nu se ameliorează sau se accentuează după 4-6 luni  de tratament medicamentos bine condus precum şi în prezenţa complicaţiilor (strangulare, ulcer peptic complicat,stenoze esofagiene, HDS, neoplazie).

Tipurile de intervenţii chirurgicale sunt variate, procedeul fiind ales de chirurg în primul rând în funcţie de tipul herniei şi gravitatea complicaţiei. Procedeul modern este intervenţia laparoscopică, recomandată în special  bolnavilor cu risc crescut al intervenţiei chirurgicale.

Abordarea laparoscopica minim invaziva a câștigat rapid o largă acceptare  în ultimul deceniu. Principalele avantaje ale unei abordari laparoscopice pentru pacienți includ mai puțin disconfort postoperator, mobilizare mai rapida, reducerea morbiditatatii perioperatorii, și zile mai scurte de spitalizare și convalescență. Chiar și în abordarea laparoscopica a herniilor hiatale mai multe controverse persistă în gestionarea herniei hiatale paraesofagiene, acestea includ tratamentul unei esofag scurt, importanța exciziei sacului herniar, rolul unei proteze în repararea defectului crural, necesitatea unei fundoplicaturi, și necesitatea unei gastropexii anterioare.

Evolutie si prognostic

Abordarea laparoscopică pentru hernia hiatală paraesofagiana este posibila, în condiții de siguranță, și eficienta.
Complicațiile postoperatorii sunt similare cu cele observate dupa operatiile antireflux conventionale, cu excepția unei incidente mai mari raportat la leziunile esofagiene și gastrice.

Durabilitatea de repararea este în continuare o problema critică. Cele mai multe tipuri interventionale au folosit în principal ca reper evolutia simptomatica poestchirurgicala și au raportat o rata de recurență de 0-5%.Cu toate acestea, studiile radiografice postoperatorii au găsit rate ridicate de recurență anatomica simptomatica, variind de la 23% la 46%.

Disecția sacul herniar promovează mobilizarea în siguranță a esofagului si poate imbunatati rata de succes pe termen scurt și pe termen lung. Nu este clar dacă utilizarea unei proteze pentru consolidarea crurala depășește riscul potențial de eroziune viscerala, în special prin folosirea unei plase sintetice de polipropilena.

În concluzie, interventiile laparoscopice rămân abordarea de electie la pacienți cu hernie hiatală paraesofagiana. Există o nevoie permanentă de a evalua mecanismele de recurente si a reduce incidenta acestora.

Bibliografie: 
1.GASTROENTEROLOGIE PRACTICĂ sub redactia lui Valeriu Sbarcea, editura medicala, 2002 2. https://online.epocrates.com/u/2935735/Hiatal+hernia 3. Paraesophageal Hiatus Hernia,Luigi Bonavina-Surgery of the Esophagus and Stomach-Springer Edition

Hemoragia diverticulara

Generalitati: 

Ce este hemoragia diverticulara? 

Hemoragia diverticulara este afectiunea care desemneaza sangerarea diverticulilor dezvoltati in colon (in peretele intestinului gros). Diverticulii definesc hernierea sau proeminenta mucoasei aflata in peretele colonului prin musculatura sa.

Colonul are peretele alcatuit din patru tunici care sunt dispuse concentric. Pornind de la interior catre exterior, acestea sunt urmatoarele: mucoasa, submucoasa, musculatura, apoi seroasa. Pungile alcatuite din pliurile mucoasei din peretele intestinal se mai numesc diverticuli, acestia putand sa apara in orice zona de-a lungul intestinului gros.

Diverticulii sunt, de regula, multipli, iar aceste pungute tind sa fie foarte bine reprezentate si dezvoltate in zonele in care peretele muscular al colonului manifesta slabiciune. Sigmoidul este locul de predilectie al acestora. Diverticulii sunt extrem de frecventi, iar prevalenta acestora creste odata cu inaintarea in varsta.

Diverticuloza (prezenta diverticulilor) poate avea, pe langa infectii, drept complicatie si hemoragia diverticulara. Aceasta presupune prezenta sangelui neamestecat cu materii fecale, sange in cantitati mai mari decat in cazul hemoroizilor. Hemoragia diverticulara este, de regula, una abundenta si apare la un procentaj de 3-5% dintre pacientii care sufera de diverticuloza sau de prezenta diverticulilor in intestinul gros.

Ce cauze are hemoragia diverticulara?

Cresterea presiunii din lumenul colonic detine un rol important in aparitia diverticulilor, fiindca aceasta determina o herniere a mucoasei peretelui colonului prin intermediul zonelor slabe din peretele intestinal. Constipatia de tip cronic poate fi insotita de cresterea presiunii intracolonice, aceasta crestere putand surveni si in anumite situatii ce creeaza spasme pe colon: deshidratare si dieta saraca in fibre.

Hemoragia diverticulara se explica din punct de vedere anatomic prin invecinarea vaselor drepte ale intestinului gros cu diverticulii. Producerea sangerarii este secundara unei perforatii a diverticulilor cu interesarea unui vas sanguin aflat in apropierea acestora.

Care sunt factorii de risc ai hemoragiei diverticulare?

Factorii de risc ai acestei afectiuni includ:

  • hipertensiunea arteriala: valorile tensiunii arteriale cresc peste limita normalului
  • consumul anticoagulantelor si a antiinflamatoarelor nesteroidiene (AINS)
  • diabetul zaharat: sindromul poate fi recunoscut prin evidentierea cresterii valorilor glucozei din sange (crestere numita hiperglicemie) si un metabolism dezechilibrat
  • cardiopatia ischemica: afectiunea in cadrul careia calibrul arterelor coronare se micsoreaza conducand la o scadere a cantitatii de sange necesare pentru irigarea muschiului inimii

Ce simptome manifesta pacientii cu hemoragie divertculara?

Semnele si simptomele acestei afectiuni sunt, de regula, unele foarte brutale si anume: rectoragiile. Acestea desemneaza exteriorizarea de sange prin orificiul anal, fiind abundente, iar sangele eliminat avand o culoare rosie. Pot fi prezente chiar si cheaguri de sange, survenirea hemoragiilor putand sublinia si prezenta unei diverticuloze necunoscute. De asemenea, hemoragia poate fi precedata si de semnele si simptomele specifice afectiunii numita diverticulita, si anume: greata, frisoane, febra, dureri la nivelul abdomenului, voma, balonare, modificari anormale in ceea ce priveste tranzitul intestinal etc). 

Hemoragia poate avea si aspect de melena, adica emisia prin anus a sangelui care a fost digerat, avand culoarea neagra. Acest lucru se intampla in momentul in care cantitatea de sange este destul de mica si a fost supusa anterior la actiunea florei intestinale.

Hemoragia diverticulara are un caracter repetitiv, intervalele in care aceasta se manifesta variind intre doua zile si patru luni. De cele mai multe ori aceasta hemoragie nu va fi asociata cu prezenta durerii, sangerarea oprindu-se in mod spontan.

Categorii: 
Chirurgie generala
Gastroentero
Simptome: 
Rectoragie
Scaune de culoare neagra (Melena)
Diagnostic: 

Examenul clinic

Hemoragia diverticulara se diagnosticheaza prin excluderea tuturor cauzelor posibile pentru sangerari. Medicul specialist va examina fizic pacientul, totodata, efectuand si un istoric medical al acestuia, alaturi de orice alte investigatii mai sunt necesare.

Angiografia mezenterica inferioara

Procedura de angiografie selectiva prin intermediul arterei mezenterice superioare va avea drept urmare identificarea exacta si de o acuratete maxima a sediului precis al sangerarii, putand, totodata, fi utilizata in scopuri terapeutice (sangerarile pot fi stopate cu ajutorul embolizarilor tintite).

Angiografia defineste acel tip de radiografie care se efectueaza dupa ce o substanta speciala numita substanta de contrast a fost introdusa in interiorul vaselor de sange. Procedura consta in introducerea unui mic cateter printr-un vas sanguin, iar inainte de initierea acestei interventii, zona punctiei se va anestezia cu anestezice locale. Zona pentru punctie este, de regula, cea inghinala. Cateterul va fi, apoi, ghidat cu ajutorul fluoroscopiei pana la nivelul vasului de sange care necesita examinarea. Cand cateterul ajunge la locatia potrivita solutia de contrast se va elibera in vas si se va putea efectua radiografia.

Colonoscopia

Examenul de colonoscopie se face utilizand endoscopul, un tub flexibil si foarte subtire care are atasata la capat un mic aparat foto/video. Colonoscopul se va introduce, apoi, usor in interiorul rectului, inaintandu-se prin intestinul gros. Prin colonoscop, medicul va putea intorduce chiar si o periuta pe care o va utiliza in vederea recoltarii unor mostre de tesut pentru biopsie. Din pacate, insa, in cele mai multe cazuri, sediul precis al hemoragiei nu poate fi gasit si indicat in urma unei colonoscopii.

Scintigrafie cu hematii care sunt marcate cu Technetiu

O astfel de scintigrafie reprezinta un test care are la baza recoltarea unei cantitati de sange al pacientului si amestecarea acesteia cu un material radioactiv ce poarta numele de Technetiu. Sangele care a fost marcat cu Technetiu, va fi apoi injectat in circulatia sanguina a pacientului, iar, in acest mod, se va putea observa traseul sangelui marcat, depistandu-se, prin aceasta metoda, locul exact al sangerarii.

Diagnosticarea diferentiala se va face cu:

  • Colita ischemica
  • Cancerul de colon: desemneaza prezenta unei tumori maligne in interiorul colonului, iar in cazul acestuia, in scaun, se pot observa mucozitati care insotesc sange de culoare inchisa, negricioasa
  • Diverticulul Meckel: reprezinta un rest embrionar care provine din peretele intestinului, la intersectia dintre colon si intestinul subtire
  • Rectocolita ulcero-hemoragica/colita ulcerativa: afectiunea este una de inflamare a intestinului gros, manifestandu-se prin simptome precum scaune diareice care au un continut de sange si mucus, fiind, uneori, chiar purulente, alaturi de o senzatie apasatoare de nevoie de a defeca, chiar daca uneori aceasta nu va fi urmata de emisia de scaun (senzatie denumita tenseme)
  • Endometrioza colonica: desemneaza prezenta la nivelul intestinului gros a unui tesut care este asemenator cu endometrul sau mucoasa uterina.
Tratament: 

Majoritatea hemoragiilor diverticulare se vor opri, de cele mai multe ori, de la sine. In cazul in care o astfel de hemoragie nu se va opri intr-un mod spontan, tratamentul va avea drept scop stoparea sangerarilor si, mai apoi, inlocuirea sangelui. Tratamentele pot include administrarea de fluide intravenos, transfuzii de sange sau, in cazurile de o severitate mai mare, chiar o interventie chirurgicala in vederea extirparii portiunii intestinului gros care a fost afectata de boala.

Regimul alimentar necesar implica:

  • o hidratare corecta si anume, 2,2 litri de lichid pentru femei, zilnic, si 3 litri in cazul barbatilor
  • continutul de fibre din cadrul dietei trebuie crescut, fiind recomandat consumul a 20-35 de grame de fibre, zilnic
  • evitarea tutunului si a alcoolului, fiindca aceste obiceiuri nesanatoase pot afecta si irita mucoasa intestinala
  • pierderea kilogramelor in plus, in cazul pacientilor supraponderali
  • efectuarea de exercitii fizice de nivel moderat
  • eliminarea oricaror factori care pot avea drept rezultat constipatia, astfel reducandu-se riscul aparitiei diverticulilor noi si a posibilelor complicatii cum ar fi ruperi sau inflamatii

In cazul unei diete incorecte, o mare eficienta a dovedit-o consumul de suplimente de fibre alimentare.

Este recomandat sa se reduca consumul de grasimi si de carne, in categoria grasimi fiind incluse urmatoarele: uleiuri vegetale, unt, margarina, produse de la fast-food, prajeli, branzeturi grase, sosuri, maioneza.

Alimentele care au continutul bogat in fibre si se recomanda a fi consumate includ urmatoarele:

  • taratele: 45 de grame de fibre la 100 de grame de tarate
  • semintele de mac: 21 grame de fibre la 100 de grame de seminte
  • fasolea uscata: 35 de grame de fibre la 100 de grame de fasole
  • mazarea: 12 grame de fibre la 100 de grame de mazare
  • arahidele: 11,5 grame de fibre la 100 de grame de arahide
  • linte, conopida, susan, soia: 10, 5 grame de fibre la 100 de grame de aliment
  • faina integrala de grau: 10 grame de fibre la 100 de grame de faina
  • migdalele, nucile, alunele: 8,5 grame de fibre la 100 de grame de aliment
  • radacinile de patrunjel si morcovii: 8 grame de fibre la 100 de grame de aliment
  • hreanul: 7,5 grame de fibre la 100 de grame de hrean
  • zmeura, coacaze, paine integrala, fulgi de orz, seminte de floarea soarelui: 6,5 grame de fibre la 100 de grame de aliment
  • tomate si spanac: 6 grame de fibre la 100 de grame de aliment

Mai este important de retinut si faptul ca semintele de floarea-soarelui, floricelele de porumb, semintele de chimen si semintele de susan nu sunt recomandate pentru persoanele care au diverticuli, fiind nocive in cazul acestora.

Bibliografie: 
<p>http://www.webmd.com/digestive-disorders/tc/diverticular-bleeding-topic-overview <br>http://yourtotalhealth.ivillage.com/diverticulosis.html?pageNum=2#2 <br>http://health.msn.com/health-topics/digestive-health/articlepage.aspx?cp-documentid=100105460</p>

Hepatita alcoolica

Generalitati: 

Ce este hepatita alcoolica?

Hepatita alcoolica reprezinta o inflamare a ficatului provocata de consumul de alcool. In cea mai mare majoritate a cazurilor, hepatita alcoolica apare la persoanele care consuma o cantitate mare de alcool pe parcursul a mai multor ani, insa exista si situatii in care poate aparea la persoane care consuma moderat alcool. Hepatita alcoolica nu este contagioasa insa necesita supraveghere medicala.

Care sunt simptomele?

Simptomele variaza in functie de severitatea bolii, avand tendinta de a se agrava pe masura ce persoana respectiva continua sa consume alcool. Printre simptome se pot numara:

  • icter – colorarea in galben a pielii si a albului ochiului
  • dureri abdominale
  • cresterea in volum a abdomenului, datorata acumularii in exces de fluide
  • scaderea apetitului si ulterior pierderi in greutate
  • probleme digestive, senzatii de greata
  • varsaturi, insotite uneori de sange
  • angioame stelate – semne cutanate sub forma unei panze de paianjen
  • probleme cutanate precum inrosirea pielii, senzatii de mancarime
  • stari confuzionale

Care sunt cauzele si factorii de risc?

Cauza principala a aparitiei hepatitei alcoolice este consumul de alcool. Procesul de metabolizare a alcoolului etilic elibereaza in organism substante foarte toxice. Aceste substante declanseaza o inflamatie care distruge celulele ficatului. In timp, modul de functionare a ficatului este afectat, in unele cazuri ajungandu-se chiar la ciroza. Riscul de a dezvolta aceasta afectiune creste odata cu timpul si cantitatea de alcool consumata. Alti factori de risc includ:

  • sexul – femeile sunt mai predispuse acestei afectiuni deoarece ele metabolizeaza alcoolul diferit fata de barbati
  • infectia cu alte tipuri de hepatita (mai ales de tip C) sporeste riscul inflamarii ficatului
  • malnutritia – lipsa unor nutrienti contribuie la distrugerea celulelor ficatului
  • probleme genetice care afecteaza metabolismul
  • rasa – hepatita alcoolica este intalnita mai des la hispanici si afro-americani
Categorii: 
Gastroentero
Simptome: 
Ascita
Edem
Febra
Hemoragie interna
Icter
Lipotimie
Scaderea apetitului
Tahicardie
Diagnostic: 

Pentru a putea pune un diagnostic, doctorul va trebui sa afle detalii despre consumul vostru de alcool. Este foarte important sa fiti sinceri si sa ii spuneti de cat timp consumati alcool, in ce perioade, in ce cantitati etc. Apoi, el va verifica starea in care se afla ficatul vostru. Pentru a face acest lucru poate solicita urmatoarele analize:

  • hemoleucograma
  • analiza nivelului albuminei si bilirubinei din sange
  • o ecografie, o tomografie computerizata sau un RMN pentru a identifica posibile leziuni ale ficatului
Tratament: 

Cea mai importanta parte a tratamentului este sa incetati definitiv consumul de alcool. In cazul in care ciroza inca nu s-a instalat, ficatul se poate vindeca daca nu mai consumati alcool. Daca sunteti dependent de alcool, vorbiti despre acest lucru cu medicul vostru – el va poate indruma spre consilieri care sa va ajute in aceasta privinta.

Cei mai multi pacienti prezinta forme usoare ale hepatitei alcoolice iar prognosticul lor este foarte bun. In cazul lor nu se impune spitalizarea si nici urmarea unui tratament specific. Totusi, ei trebuie sa fie foarte atenti la dieta astfel incat aceasta sa le asigure aportul optim de substante nutritive. Uneori, le pot fi recomandate suplimente cu vitamine si minerale.

Pe de cealalta parte, prognosticul pacientilor cu forme severe de hepatita alcoolica nu este la fel de bun, viata lor fiindu pusa in pericol. Pe termen scurt li se pot administra corticosteroizi pentru reducerea inflamatiei (desi acestia nu functioneaza in toate cazurile) si medicamente pentru regenerare hepatica. Pe termen lung se urmareste imbunatatirea functionarii ficatului, prevenirea dezvoltarii cirozei si reducerea mortalitatii.

Pentru multi dintre pacientii cu forme severe de hepatita alcoolica, transplantul de ficat ramane singura optiune pentru a putea supravietui. Interventia este insa controversata deoarece exista foarte multi pacienti care au nevoie de un astfel de transplant si NU din cauza hepatitei alcoolice. In consecinta, medicii se tem sa aleaga un pacient cu hepatita alcoolica pentru o astfel de interventie, mai ales pentru ca exista riscul ca acesta sa reia consumul de alcool.

In ceea ce priveste hepatita alcoolica, metodele de preventie sunt foarte importante. Prin urmare:

  • consumati alcool doar ocazional si in cantitati moderate
  • nu consumati alcool in timpul anumitor tratamente deoarece acesta poate creste toxicitatea medicamentelor; pentru a evita acest lucru, discutati intotdeauna cu medicul vostru
  • protejati-va de infectia cu hepatita C

Hemoragia gastro-intestinala (Hemoragia digestiva)

Generalitati: 

Definitie

Hemoragiile digestive reprezintă pierderea de sânge în lumenul digestiv de la nivelul regiunii faringo-esofagiene, până la nivelul anusului.

Clasificare

Hemoragiile digestive se clasifică astfel:

După cantitatea de sânge pierdut, acestea pot fi:

  • mici, când avem o pierdere de până la 10% din cantitatea totală (pierderi mici, repetitive)
  • medii, până la 20 % din cantitatea totală de sânge
  • mari, până în 30 % din cantitatea totală de sânge
  • cataclismice, când se pierde peste 50 % din cantitatea totală de sânge.

După ritmul de pierdere, se intâlnesc:

Hemoragii acute – se pierde o cantitate mare de sânge într-un timp scurt;

Hemoragii cronice – se pierd cantitaţi mici şi repetate, pe perioade îndelungate.

După sediul sursei de sângerare, hemoragiile pot fi:

Hemoragii digestive superioare, în care sursa se sângerare se află până la unghiul duodeno-jejunal;

Hemoragii digestive inferioare, de la nivelul unghiului duodeno-jejunal până la nivel anal.

Fiziopatologie

Mecanismele de producere a sângerărilor sunt variate si specifice fiecărei afecţiuni în parte, şi declanşează din partea organismului o serie de modificări şi anume:

Modificări hemodinamice, care sunt de importanţă majoră şi de multe ori imprevizibile având drept consecinţă hipovolemia şi scaderea transportului eritrocitar de oxigen, ambele consecinţe ducând la scăderea perfuziei tisulare

Modificări locale şi generale, legate de prezenţa sângelui în lumenul digestiv, care pot fi:

  1. modificări de motilitate,
  2. modificări a echilibrului ecologic al florei microbiene intestinale
  3. inundaţia traheo-broşică

Hemoragiile digestive, datorită potenţialului de evoluţie gravă şi imprevizibilă, pot pune probleme deosebite, şi din acest motiv este necesară o ierarhizare foarte exactă a atitudinii fată de fiecare caz de hemoragie digestivă.

Conduita în urgenţă a hemoragiilor digestive:

a) Efectuarea unor actiuni care să ofere posibilitatea stabilirii gravităţii hemoragiei:

  • măsurarea pulsului (peste 120 bătăi/min reprezintă primul semn de colaps)
  • măsurarea tensiunii arteriale (scăderea maximei sub 80mmHg semnifică intslarea colapsului şi a şocului hipo-volemic)
  • dozarea hematocritului şi hemoglobinei

b) Actiunii care vizează tratamentul simptomatic de urgenţă:

  • determinarea grupei sangvine şi a testelor de compatibilitate
  • montarea unui cateter central pentru perfuzii, transfuzii şi măsurarea presiunii venoase centrale
  • montarea unei sonde uretro-vezicale, care permite supravegherea diurezei

c) Stabilirea gravitatii unei hemoragii digestive

  • scăderea tensiunii arteriale sistolice sub 80mmHg sau cu 40mmHg la persoanele hipertensive, element care poate să trădeze o stare de colaps
  • hematocrit mai mic de 30% sau hemoglobină sub 10mg
  • necesitatea unei transfuzii de sânge mai mare de 5 unităţi pentru restabilirea şi menţinerea unei tensiuni arteriale normale
  • recidiva unei hemoragii în primele 4-5 zile de la debut

Factori care influneţează în mai mică măsură gravitatea unei hemoragii digestive sunt:

  • vârsta peste 60 de ani
  • existenţa unei insuficienţe viscerale majore
  • hemoragii de cauză necunoscută
  • hemoragii post-operatorii.

Hemoragia digestivă superioară (HDS)

Definitie -reprezintă pierderea de sânge produsă de la nivelul regiunii faringo-esofagiene până la nivelul unghiului duodeno-jejunal.

Epidemiologie

Frecvenţa hemoragiilor digestive este cuprinsă între 50-90 la 100.000 locuitori, iar dintre acestea 2/3 se produc la pesoane de peste 60 de ani.

In ordinea frecvenţei endoscopice a sursei de sângerare, cauzele cele mai frecvente sunt:

  • afecţiuni erozive difuze gastrice sau duodenale – 34%
  • ulcere ( duodenale şi gastrice) – 31 %
  • varice esofagiene şi gastrice – 16%
  • dilacerări ( sindrom Mallory Weiss)– 6%
  • tumori (benigne şi maligne) – 2%
  • surse necunoscute – 11%

Este de remarcat faptul că în unul din zece cazuri endoscopia nu reuşeşte să deceleze cauza hemoragiei.

Etiologia 

Cauzele producerii HDS se împart  in cauze digestive şi cauze extra-digestive.

Cauzele digestive pot fi:

1. Leziuni ale tubului digestiv, la nivelul:

  • Esofagului: tumori benigne, tumori maligne, corpi străini, diverticuli, varice esofagiene, sindrom Mallory Weiss, esofagite, etc
  • Stomacului: ulcerul gastric, tumori maligne, tumori benigne, gastrite, polipi, diverticului, hernii diafragmatice, hernii hiatale, stomac operat
  • Duodenului: ulcer duodenal, duodenite, diverticuli, tumori wateriene, polipoză, cauze iatrogene.

2. Afecţiuni ale glandelor anexe:

  • Ficat şi căi biliare: traumatisme hepatice, traumatisme căi biliare, hipertensiune portală, după rezecţii hepatice
  • Pancreas: afecţiuni benigne (pancreatite acute şi cronice) şi cancer de pancreas

Cauzele extra-digestive sunt:

  • Boli ale altor organe cu răsunet asupra mucoasei gastrice determinând ulcerul de stress: traumatisme cranio-cerebrale, arsuri grave, şoc toxico-septic, operaţii neurochirurgicale
  • Boli de sânge: policitemia vera, leucemii, limfoame, anemia pernicioasă, hemof, etc.
  • Boli sistemice: amiloidoza, mielomul multiplu, periartrita nodoasă, insuficienţa renală cu uremie, infecţii grave.

Tablou clinic

Simptomele clinice precum şi efectele fiziopatologice ale HDS depind de:

  • Gradul hemoragiei (cantitatea de sânge pierdută în total)
  • Rapiditatea hemoragiei (cantitatea de sânge pierdută în unitatea de timp)
  • Cantitatea de hemoglobină existentă înainte de debutul hemoragiei

Modalităţile de exterioarizare a hemoragiei digestive superioare (care depind de localizarea leziunii hemoragice, cantitatea de sânge şi timpul de tranzit) se fac prin hematemeză, melenă şi hematochezie.

Hematemeza reprezintă evacuarea prin vărsătură a sângelui din stomac.

  • Pentru ca HDS să se manifeste prin hematemeză pacientul trebuie să se piardă aprox. 800-1000 ml sânge şi întotdeauna hematemeza este urmată de melenă.
  • Clasic aspectul vărsăturii este de sânge digerat (zaţ de cafea), dar sunt situaţii în care aspectul este de sânge roşu, proaspăt, atunci când rata de sângerare este mare.
  • Diagnosticul diferenţial trebuie făcut cu hemoptizia, în care sângele este proaspăt, aerat (spumos), exteriorizat prin cavitatea bucală provenit de la nivelul tractului respirator.

Melena se caracterizează prin scaun negru ca păcura, moale, lucios.

Pentru ca hemoragia digestivă superioară să se exteriorizeze prin melenă este nevoie de o sângerare de min. 80 ml de sânge şi un tranzit de min. 8 ore.

Hematochezia reprezintă exteriorizarea unei hemoragii pe cale transanală, apare când sângerarea depăşeşte 1000 ml sânge, cănd tranzitul este mai mic de 8 ore şi sângele eliminat este parţial digerat, lucios.

  • Consecinţele clinice ale hemoragiei se exprimă prin diferite grade de şoc hemoragic, iar tabloul clinic este dominat de transpiraţii reci, hipotensiune, tahicardie.

Hemoragiile digestive inferioare

Definitie -sunt caracterizare de prezenţa sângelui în tractul digestiv de la nivelul unghiului duodeno-jejunal până la nivel anal, cu exteriorizare şi eliminarea sângelui pe cale anală.

Eliminarea sângelui poate avea mai multe aspecte:

  • sânge negru asemănător melenei, care provine din segmentele superioare ale tubului digestiv sau porţiunea proximală a colonului
  • sânge proaspăt, roşu, din segmentele inferioare colonice, rectale sau din regiunea anală
  • sângerări oculte, când pacientul nu observă modificarea macroscopică a materiilor fecale, dar prin anumite probe şi teste se detectează prezenţa de sânge în tubul digestiv.

Etiologie

Hemoragiile digestive inferioare se datorează următoarelor cauze:

  • boli congenitale: polipoza rectocolică, duplicaţia de intestin, anginomatoza hemoragică congenitală Randu-Osler
  • leziuni anale: hemoroizi, fusură anală, leziuni venerice sau neoplasm ano-rectal
  • leziuni colo-rectale: tumori maligne sau benigne, leziuni inflamatorii (colite ischemice infecţioase, rectocolita ulecro-hemoragică, boala Crohn), leziuni rare (ulcerul solitar de rect, endometrioze), iatrogene (dupa colonoscopie sau rectoscopie,  biopsii colo-rectale,etc.)
  • leziuni ale intestinului subţire: tumori maligne sau benigne, diverticul Meckel, invaginaţia intestinală, boala Crohn, etc.
  • cauze medicamentoase: tratamente cu anticoagulante, antiinflamatorii, KCl
  • discrazii sangvine în cadrul hemofiliilor, leucemii, purpura trombocitopenică, colagenoze
  • boli infecţioase: enterocolite acute, tuberculoza intestinală, febra tifoidă
Categorii: 
Chirurgie generala
Gastroentero
Simptome: 
Dispnee
Paliditatea pielii
Rectoragie
Scaune de culoare neagra (Melena)
Scaune inchise la culoare
Varsaturi cu sange digerat - in zat de cafea
Diagnostic: 

Diagnosticul de vizualizare a sursei de sangerare se face prin endoscopie digestiva superioara sau inferioara (colonoscopie). Daca sangerarea este masiva, endoscopia trebuie efectuata de urgenta datorita posibilitatii de a trata endoscopic cauza (bandarea varicelor esofagiene rupte sau injectarea de adrenalina in craterul ulcerului hemoragic).

Consecinţele clinice ale hemoragiei se exprimă prin diferite grade de şoc hemoragic, iar tabloul clinic este dominat de transpiraţii reci, hipotensiune, tahicardie.

 Anamneza şi examenul clinic atent de cele mai multe ori permit orientarea diagnosticului care produce hemoragia digestivă superioară.

 Examenul obiectiv va începe cu inspecţia tegumentelor, care pot evidenţia purpure, tegumentare, echimoze, circulaţie colaterală, eritem palmar, etc., iar palparea atentă a abdomenului permite descoperirea hepatosplenomegaliei, a unor regiuni dureroase bine sau difuz localizate, cât şi decelarea unor formaţiuni palpabile.

  • In aprox. 80% din cazuri anamneza şi examenul obiectiv ne poate orienta diagnosticul în cadrul hemoragiilor digestive superioare.

Diagnosticul paraclinic are drept obiective stabilirea leziunilor hemoragice, aprecierea gravităţii hemoragiei şi confirmarea bolii de bază.

Diagnosticul de laborator în cazul hemoragiilor digestive are trei direcţii principale, şi anume:

1. Investigaţii hematologice: hemoleucograma (este un test valoros care se efectuează obligatoriu în urgenţă putând furniza date asupra gravităţii hemoragiei.

  • Importante sunt hematocritul, hemoglobina şi numărul de reticulocite) şi teste de coagulare cu rol în aprecierea statusului pacientului ( timpul de sângerare, timpul de coagulare, timpul Howel, timpul Quick)

2. Investigaţiile funcţiei hepatice au rol în aprecierea prognostică cât şi diagnostică, deoarece ficatul este esenţial în metabolismul proteic. Testele care includ explorarea funcţiei hepatice sunt: mucopreoteine serice, transaminaze, bilirubina, sideremia, amoniamia.

3. Investigaţiile funcţiei renale sunt necesare deoarece se pot diagnostica şi trata precoce orice alterare funţională renală, pentru combaterea efectelor insuficienţei renale, pentru ajustarea dozelor medicamentoase şi pentru aprecierea riscului anestezico-chirurgical. Se urmăresc ureea sangvină, creatinina, ionograma serică (Na, K, Cl), modificări acido-bazice.

Investigaţiile imagistice cuprind o serie de explorări ca de exemplu:

Endoscopia digestivă superioară, actualmente considerată examenul de elecţie în cadrul explorărilor HDS, poate preciza locul leziunii hemoragice, dacă sângerarea continuă sau este oprită, dacă există una sau mai multe surse şi dacă resângerarea este posibilă.

Din punct de vedere endoscopic leziunile hemoragife sunt clasificate de Forrest în:

Tip I – sângerare activă : FIa – sângerare în jet cu origine arterială

FIb – scurgere lentă, nepulsatilă dintr-o leziune

Tip II – stigmate de sângerare recentă : FIIa – vase vizibile

FIIb – cheag aderent

FIIc – bază de culoare neagră a leziunii

Tip III – leziune cu potenţial hemoragic: FIII

  • Această clasificare a lui Forrest are şi o deosebită importanţă în aprecierea prognostică şi evolutivă a bolnavului.
  • Astfel în stadiile FI, FIIa, FIIb prognosticul este cel mai rezervat, şi tot în aceste stadii îtâlnim şi mortalitatea cea mai crescută.

Examenul radiologic: tranzitul baritat poate pune diagnosticul intr-o serie de cazuri de leziuni cu potenţial hemoragic (ulcer, tumoră gastrică, varice esofagiene).

  • De reţinut este faptul că radiologic nu se poate specifica sursa de sângerare în cadrul leziunilor superficiale, nu poate face discriminarea între două leziuni cu potenţial hemoragic şi nu poate fi utilizată în urgenţă.
  • Metoda cu dublu contrast creşte acurateţea în cadrul depistărilor surselor hemoragice până la aprox. 80-85%.

Arteriografia selectivă reprezintă o metodă de explorare de excepţie pentru stabilirea sursei de sângerare în cazul hemoragiilor de cauză neprecizată, în special în caz de angiodisplazii, diverticul Meckel, tumori de intestin subţire.

Scintigrafia este una din metodele cele mai precise de diagnostic, putând preciza hemoragii atât cu rată foarte mică de sângerare, cât şi cu caracter intermitent.

Splinoportografia a scăzut actualmente ca şi utilizare ca urmare a apariţiei endoscopiei  şi arteriografiei selective, dar este utilă pentru evidenţierea arborelui portal în vederea unor derivaţii porto-cave.

Aprecierea gravităţii hemoragiei se face în funcţie de cantiatea de sânge pierdut, ritmul pierderilor, repetarea sângerării cât şi posibilitatea de compensare a pierderilor şi se iau în calcul o serie de criterii:

1. Criterii clinice:

  • anamneza, prin care se apreciază cantitatea de sânge pierdut
  • starea generală a bolnavului
  • apariţia sau agravarea semnelor de ischemie in teritorii vitale: miocard, cerebral
  • prezenţa şi intensificarea semnelor care indică o hipovolemie acută (sete, vertij, lipotimie, paloarea tegumentelor, PA sub 100mmHg, AV peste 100/min)
  • diureza sub 40ml/ora

2.Criterii biologice:

  • Hematocrit sub 30%;
  • Hemoglobina sub 8g%;

3. Criteriile terapeutice permit calcularea retrospectivă a cantităţii de sănge pierdut pentru atingerea şi menţinerea stabilităţii hemodinamice.

Criteriile Seufert pentru stabilirea gravităţii hemoragiei digestive sunt:

  • tahicardie peste 100 batai/min
  • tensiunea arterială sistolică sub 100mmHg
  • hemoglobina sub 8g
  • hematocritul sub 30
  • presiunea venoasă centrală sub 2cm H2O
  • diureză sub 40ml/oră
  • transfuzie de min 5 unităţi integral

După Smith şi Weil, stabilirea clinico-hemodinamică în cadrul HDS le împart în trei forme:

1. hemoragii uşoare, semnificând pierderi până la 25% (aprox.1200ml);

Clinic se întâlnesc:

  • tahicardie până la 100 bătăi/min
  • TA până la 90mmHg
  • indicele de şoc (IS) = puls/tensiune arterială sistolică = sub 1
  • presiunea venoasă centrală normală
  • diureza normală

2. Hemoragii medii, care reprezintă pierderi se sânge până la 35% (aprox. 1700ml);

  • tensiunea arteriala este de min 70mmHg
  • Av până la 120 bătăi/min
  • indicele de şic este între 1-1.5
  • presiunea venoasă centrală este scăzută.

La acestea se adaugă şi fenomene de paloare, tegumente reci şi umede.

3. Hemoragii severe, care reprezintă pierderi de sânge de până la 50% (aprox. 2500ml);

Semnele clinice sunt:

  • AV peste 120 bătăi/min
  • tensiunea arterială sistolică sub 60
  • Indice de sangerare peste 1.5
  • presiunea venoasă centrală scăzută, oliguria, instalarea elemntelor definitorii ale şocului hemoragic.

La aceste criterii un rol important îl are prezenţa patologiilor asociate, iar dintre acestea amintim: ciroza hepatică, insuficienţa respiratorie, hipertensiunea arterială, tratament cu inhibitori ai enzimei de conversie, cât şi vârsta de peste 60 de ani.

Tratament: 

Conduita terapeutică în cadrul hemoragiilor digestive superioare implică o serie de particularităţi impuse de riscul vital al afecţiunii, astfel incât necesită un algoritm standardizat care să asigure o intervenţie rapidă şi eficace.

Astfel HDS necesită internare obligatorie intr-un serviciu care are facilităţi de reanimare şi posibilităţi de intervenţie endoscopică, diagnostică şi terapeutică, precum şi în secţie de chirurgie în regim de urgenţă, deoarece evoluţia unei HDS poate fi oricând imprevizibilă.

Conduita terapeutică vizează două direcţii majore (oprirea sângerării şi compensarea pierderilor) şi o serie de gesturi teraputice de urgenţă care sunt absolut obligatorii:

  • imobilizare la pat;
  • stabilirea unei linii de abord venos (un cateter venos central pentru hemoragiile medii sau mari);
  • montarea unei sonde de aspiraţie nazo-gastrică;
  • montarea unei sonde urinare pentru monitorizarea diurezei;
  • oxigenoterapia;
  • combaterea agitaţiei bolnavului;
  • administrarea de vaso-presoare şi repausul digestiv absolut.

Societatea britanică de gastro-enterologie (BSG) prezintă următorul algoritm de abordare a unei HDS :

I. DIAGNOSTIC POZITIV  

II. GRAVITATE 

  • Uşoară sau medie           
  • Gravă                 

III. RESTABILIRE VOLEMICA

IV. STABILIREA SURSEI DE SANGERARE

 V. HEMOSTAZA  

  • medicală
  • EDS terapeutică                                  
  • chirurgicală

VI.   URMĂRIRE  

Hemostaza reprezintă  principala direcţie în tratamentul hemoragiilor şi cuprinde trei tipuri de metode:

Conservatoare: 

Lavajul gastric cu lichide alcaline reci:

  • administrarea locală de substanţe cu acţiune hemostatică pe sonda nazo-gastrică cât şi pe cale generală
  • vasopresina
  • propanolulul
  • somatostatin
  • medicamente neutralizante ale secreţiilor gastrice antiacide
  • blocaţi ai receptorilor H2 histaminergici
  • inhibitori ai pompei de protoni
  • prostaglandine
  • sucralfatul
  • sonde de compresiune utile în special pentru HDS de origine variceală

Endoscopice: se folosesc pentru tratarea HDS de origine variceală (injectarea de substanţe sclerozante atât intravariceal cât şi perivariceal şi ligatura endoscopică) şi nevariceală (se folosesc tehnici cu substanţe vasoconstrictoare prin injectare sau pulverizare, tehnici termale şi mecanice)

Chirurgicale: terapia chirugicală este actualmente o problemă controversată datorită posibilităţilor endoscopice în continuă creştere. Se consideră că tratamentul chirurgical se adresează unui număr mic de hemoragii (aprox. 18-20 %) deoarece hemostaza chirurgical este încărcată de multe riscuri, şi alegerea momentului chirurgical este un element deosebit de important, acesta depinzând de confortul hemodinamic şi hematologic al pacientului.

 Pe cât posibil o HDS trebuie operată la rece indiferent de cauza care a determinat-o.

Criteriile de intervenţie chirurgicală în urgenţă în cadrul hemoragiilor digestive sunt:

  1. hemoragii grave de la început, când se pierd rapid peste 30 % din cantitatea de sânge;
  2. hemoragii care nu se opresc printr-un tratament conservator corect (transfuzia a peste 5 unităţi de sânge);
  3. hemoragii care se repetă în intervale scurte;
  4. hemoragii în care stabilitatea hemodinamică nu se obţine, sau se obţine pentru o scurtă perioadă de timp;
  5. hemoragii la care hemoastaza nu se obţine prin celelate metode conservatorii cât şi endoscopice;

Compensarea pierderilor se referă la reechilibrarea volemică, hidroelectrolitică, acido-bazică şi combaterea azotemiei. Pentru aceasta se folosesc atât substanţe cristaloide cât şi macromoleculare, dar în unele situaţii transfuzia sangvină are indicaţii absolute şi anume: in hemoragii grave de la început şi survin la anemici, când nu se opresc sub tratament şi se repetă la intervale scurte şi când survin la persoane cu tulburări de coagulare.

Evoluţii, complicaţii şi prognostic

Deşi 70-80% din cazurile de HDS au tendinţă spre vindecare spontană, restul hemoragiilor digestive superioare netratate evoluează către exitus, mortalitatea se datorează în primul rând bolii cauzale cât şi afecţiunilor cu risc preexistente.

Complicaţiile HDS pot fi: hematologice (rezultatul anemiei post-hemoragice acute), cât şi complicaţii hemodinamice care sunt rezultatul hipoperfuziei organelor vitale (infarct miocardic, ischemie cerebrală, insuficienţă renală acută).

Prognosticul depinde de o serie de factori favorabili (reluarea tranzitului, hematemeza nu se mai repetă, stabilitatea hemodinamică, diureza normală) cât şi nefavorabili (repetarea sângerării, creşterea AV peste 120 bătăi/min, TA menţinută la valori scăzute, Hb şi Ht scad, ureea sangvină creşte).

Tratamentul hemoragiei digestive inferioare (HDI)

Ca şi în cadrul hemoragiilor digestive superioare, tratamentul are acealeaşi două direcţii:

Hemostaza: hemoragiile digestive inferioare nu au acelaşi caracter dramatic ca şi cele superioare, în general tratamentul lor fiind reprezentat de tratamentul bolii de bază, dar apar situaţii în care este necesară hemostaza de urgenţa:

  • ruptura hemoroidală, când sângerarea este mai mare de 1 ml/min este necesară ligatura vasului
  • diverticuloza recto-sigmoidiană produce în unele cazuri o sângerare abundentă care poate necesita intervenţie chirurgicală
  • tumori ulcerate, care sunt cea mai frecventă cauză de HDI. De obicei sângerarea este mică şi nu necesită hemostază de urgenţă.

De cele mai multe ori sângerările digestive inferioare sunt mici şi nu necesită intervenţii chirurgicale de urgenţă, permiţând explorarea şio diagnosticarea bolii de bază, iar tratamentul lor reprezintă de fapt tratamentul bolii de bază.

Compensarea pierderilor care urmează aceleaşi principii ca şi în cadrul hemoragiilor digestive superioare.

Bibliografie: 
1.http://gi.org/guideline/management-of-the-adult-patient-with-acute-lower-gastrointestinal-bleeding/ 2.TRATAT DE HEPATO - GASTROENTEROLOGIE vol. 1,Autor: Lucian Buligesc Editura: Amaltea2009 3. Tratat de patologie chirurgicala vol. 1, Autor: Nicolae Angelescu, Editura: Medicala 2001

Colita ulcerativa

Generalitati: 

Colita ulcerativa este o afectiune in care mucoasa intestinului gros devine inflamata si face ulceratii, ducand la aparitia sangerarilor si a diareei.

 Inflamatia afecteaza aproape intotdeauna rectul si partea inferioara a colonului, dar poate afecta intregul colon.

Desi colita ulcerativa nu poate fi vindecata, de obicei poate fi controlata. Majoritatea pacientilor cu colita ulcerativa  sunt capabili sa traiasca o viata activa. Controlul bolii inseamna respectarea tratamentului si controale medicale de specialitate regulate.

Cauzele colitei ulcerative

Colita ulcerativa face parte dintr-un grup de boli numit boli inflamatorii intestinale. Boala Crohn este o alta boala inflamatorie intestinala, care poate afecta intregul tub digestiv (de la gura pana la anus). Bolile inflamatorii intestinale nu sunt acelasi lucru ca si sindromul de intestin iritabil.

Cauza aparitiei colitei ulcerative nu este cunoscuta. Oamenii la care apare colita ulcerativa se pare ca au un risc crescut pentru aparitia acesteia, risc mostenit in familie. Cand o persoana care mosteneste acest risc este supusa unui factor declansator al bolii (cum ar fi o alta afectiune sau ceva din mediul inconjurator), este activat sistemul imun. Sistemul imun recunoaste mucoasa colonului ca fiind straina si o ataca, ducand la aparitia inflamatiei. Aceasta inflamatie face ca la nivelul mucoasei colonului sa apara ulceratii si sangerare.

Factorii genetici

Colita ulcerativa tinde sa apara in cadrul familiilor, sugerand astfel ca factorul genetic are un rol in aceasta boala. Aproximativ 10-25% dintre pacientii cu colita ulcerativa au o ruda de gradul intai  (un frate sau unul dintre parinti) cu o boala inflamatorie intestinala (colita ulcerative sau boala Crohn).

Factorii de mediu

Unii factori de mediu, cum ar fi infectiile, pot declansa colita ulcerativa la persoanele care au susceptibilitate genetica. Oricum, nu s-a dovedit ca boala poate fi declansata de un singur factor.

Simptomele colitei ulcerative

Simptomele colitei ulcerative pot fi usoare, moderate sau severe, si pot fluctua de-a lungul timpului.

Simptomele intestinale

Cele mai frecvente simptome ale colitei ulcerative usoare sunt:

  • Sangerarea rectala intermitenta

  • Eliminare de mucus la nivelul rectului

  • Diaree usoara (definita prin mai putin de 4 scaune pe zi)

  • Durere abdominala usoara, colicativa

  • Crize de constipatie

  • Defecatie cu dificultate

La pesoanele cu boala moderata pana la severa, pot sa apara urmatoarele simptome:

  • Scaune diareice frecvente (pana la 10 sau mai multe scaune pe zi)
  • Scaderea globulelor rosii din sange (anemie)
  • Durere abdominala, care poate fi severa
  • Febra
  • Scadere in greutate.

Simptome extraintestinale

Din motive greu de inteles, la oamenii cu colita ulcerativa poate sa apara inflamatie si in afara colonului. Aceasta afecteaza mai frecvent articulatiile mari (solduri, genunchi), ducand la aparitia durerii si la umflarea articulatiilor, dar si la nivelul ochilor, pielii si mai putin frecvent, la nivelul plamanilor.

Aceste simptome apar de obicei atunci cand manifestarile de colita ulcerativa sunt active (in timpul unui puseu al bolii). Oricum, inflamatia poate sa apara si cand boala este silentioasa (in remisiune).

Categorii: 
Gastroentero
Simptome: 
Artralgie
Constipatie
Crampe abdominale
Diaree
Durere abdominala
Durere rectala
Febra
Rectoragie
Scadere in greutate
Scaderea apetitului
Diagnostic: 

Colita ulcerativa este de obicei diagnosticata pe baza simptomelor, examinarii clinice si testelor de laborator.

Va fi nevoie de realizarea unei proceduri prin care medicul poate vizualiza interiorul colonului, cum este sigmoidoscopia sau colonoscopia. Aceste investigatii ii permit doctorului sa ia un fragment din mucoasa colonica (biopsie), prin care se poate confirma diagnosticul de colita ulcerativa si se exclud alte cauze care au simptome similare, inclusiv boala Crohn, diverticulita sau anumite infectii.

Tratament: 

Cele doua scopuri ale tratamentului colitei ulcerative sunt urmatoarele:

  • Eliminarea simptomelor (obtinerea remisiunii).
  • Prevenirea reaparitiei simptomelor (mentinerea remisiunii).

Pentru majoritatea pacientilor, colita ulcerative are o evolutie frustranta cu exacerbari si remisiuni. Oricum, aproximativ 15% dintre pacientii care au un prim puseu  vor ramane in remisiune fara medicamente, posibil pentru tot restul vietii.

Alimentatia in colita ulcerativa

O alimentatie echilibrata, bogata in nutrienti, poate ajuta la mentinerea sanatatii si a unei greutati corporale normale. Oricum, multi pacienti identifica alimentele care le fac rau, agravand simptolele, si le evita.  Urmatoarele alimente pot agrava simptomele colitei ulcerative la unii pacienti:

  • Laptele, produsele lactate,  produsele cu lapte fara lactoza, cum ar fi inghetata, crema de branza, branza, iaurtul, cremele, prajiturile cu branza, ciocolata, prajiturile, placintele
  • Produsele care contin cofeina, inculsiv cafeaua, ceaiul, bauturile carbogazoase
  • Bauturile alcoolice
  • Fructele si sucurile din fructe
  • Condimentele, marinatele picante
  • Alimentele dietetice, bomboanele dietetice, guma dietetica, produsele fara zahar
  • Fast food, mancarea chinezeasca, alimentele grase
  • Condimentele, inclusiv ketchupul, mustarul, maioneza
  • Painea integrala sau cu multicereale, produsele cu mucegai
  • Salatele, in special cele la care se adauga bacon, crutoane, ceapa, piper
  • Sosurile pentru salate care contin maioneza, branza, condimente picante
  • Legumele ca varza, broccoli, conopida, fasole, chili, linte
  • Carnea rosie inclusiv friptura, hamburger, carnati, bacon
  • Sosurile de carne, sosuri pentru spaghete, tocanite, umpluturi
  • Popcorn, arahide, porumb
  • Coloranti artificiali, arome, indulcitori
  • Produse alimentare  care contin sorbitol, fructoza sau sirop de porumb cu continut ridicat de fructoza.

Daca pacientii isi restrictioneaza alimentatia din diverse motive, ar trebui sa ia zilnic un supliment cu multivitamine. Se recomanda de asemenea si un supliment cu acid folic.

Medicamentele pentru durere, cum ar fi antiinflamatoarele nesteroidiene (AINS), ca ibuprofenul (nurofen)  sau naproxenul nu sunt recomandate de obicei la pacientii cu colita ulcerativ. Aceste medicamente pot agrava simptomele. In caz de nevoie, se poate lua paracetamol.

Intoleranta la lactoza

Intoleranta la lactoza poate sa apara la persoanele cu colita ulcerativa. Apare atunci cand pacientul nu poate digera zaharul (numit lactoza) care este continut in produsele lactate. Intoleranta la lactoza se poate prezenta prin simptome ca: diaree, dureri abdominale, flatulenta. Aceste simptome pot fi ameliorate prin evitarea  produselor lactate.

Tratamentul simptomelor usoare

Daca pacientul are simptome ca durere rectala, sangerare rectala, diaree usoara, se recomanda tratament cu medicamente care se aplica local, la nivelul rectului. Acestea pot fi sub forma de clisme, supozitoare sau spuma. Medicamentele rectale pot fi derivati de acid aminosalicilic (5-ASA) ca sulfazalazina, sau glucocorticoizi (numiti si steroizi), care functioneaza prin reducerea inflamatiei de la nivelul rectului si colonului.

Se vor recomanda medicamentele pe cale orala daca simptomele nu se amelioreaza dupa utilizarea tratamentului local, la nivelul rectului.

Aceste tratamente amelioreaza simptomele la majoritatea pacientilor dupa aproape 3 saptamani. Pana la 90% dintre pacienti vor intra in remisiune cu acest tratament, si pana la 70% dintre pacienti vor ramane in remisiune. Tratamentul continuu, pe viata, cu derivati de acid aminosalicilic este recomandat de obicei pentru a mentine remisiunea, desi este adesea posibil sa se scada treptat dozele de medicament.

Tratamentul simptomelor moderat-severe

Daca pacientul prezinta simptome moderat-severe, sau daca o parte mare de colon este afectata, cel mai probabil va primi un medicament derivat de acid aminosalicilic pe cale orala. Acesta se asociaza frecvent cu un tratament pe cale rectala.

Daca simptomele sunt severe, ar putea fi necesar un glucocorticoid (numit si steroid), pentru o perioada scurta de timp. Glucocorticoizii se pot administra pe cale rectala, sub forma de spuma , supozitoare, sau sub forma de pastile. Pastilele sunt de preferat pentru a trata simptomele severe. Cand simptomele se remit, se va opri tratamentul cu steroizii orali, dar se mentine cel cu 5-aminosalicilati.

Atunci cand se administreaza pe gura, steroizii sunt foarte eficienti, dar pot determina numeroase efecte adverse. Cele mai frecvente efecte adverse sunt cresterea apetitului, cresterea in greutate, acneea, retentia de lichide, tremuraturi, schimbari ale dispozitiei, dificultati de somn. Datorita acestor riscuri, la majoritatea pacientilor se scade treptat doza cat mai curand posibil.

Daca simptomele nu se amelioreaza

Unii pacienti nu raspund la tratament, sau raspund incomplet. La acestia se spune ca au colita ulcerativa refractara. Acesti pacienti depind de steroizi pentru controlul simptomelor.

Pacientii cu colita ulcerativa refractara sunt de obicei tratati mai intai cu medicamente care suprima sistemul imun. Cel mai frecvent utilizate medicamente de acest gen sunt 6-mercaptopurina si azatioprina.

Azatioprina si 6-mercaptopurina reduc simptomele la 60-70 % dintre pacienti, ajuta la mentinerea remisiunii si scad nevoia de steroizi. Ar putea fi necesare 3-6 luni pana la observarea beneficiului maxim.

Daca tratamentul cu 6-mercaptopurina si azatioprina nu este eficient, se pot incerca alte medicamente, ca ciclosporina sau infliximab, sau chiar tratamentul chirurgical pentru a scoate o parte din colon.

Ciclosporina este un medicament puternic, care a fost creat pentru a preveni rejetul dupa transplantul de organe. Poate fi un tratament foarte eficient pentru inducerea remisiunii la pacientii cu colita ulcerativa refractara, desi nu poate fi folosit pe termen lung (pentru mentinerea remisiunii) din cauza potentialelor efecte toxice secundare. O data ce simptomele sunt sub control, poate fi inlocuit cu alte medicamente.

Infliximabul si adalimumabul: infliximabul (Remicade) si adalimumabul (Humira) sunt medicamente puternice care au fost folosite pentru a trata boala Crohn si artrita reumatoida, si sunt uneori folosite in tratamentul colitei ulcerative refractare. Pot fi utilizate pentru a induce remisiunea si, pe termen lung, pentru a o mentine.

Infliximabul si adalimumabul au un mecanism diferit de actiune fata de alte tratamente pentru colita ulcerativa. Ele fac parte dintr-o clasa de medicamente numite tratamente biologice, care actioneaza prin interferarea cu caile implicate in inflamatie. Ele pot fi utilizate singure, sau in combinatie cu alte tratamente. Datorita costurilor si riscurilor potentiale de efecte secundare, sunt rezervate pacientilor cu colita ulcerativa severa, care nu a raspuns la steroizi, care doresc sa evite tratamentul chirurgical, si care nu pot lua ciclosporina

Tratamentul chirurgical al colitei ulcerative

Pacientii care nu mai pot tolera lupta constanta cu boala aleg uneori rezectia chirurgicala a colonului. Exista cateva proceduri chirurgicale care se recomanda pentru tratarea colitei ulcerative. Este important de discutat cu medicul care sunt riscurile si beneficiile interventiei chirurgicale.

Aceste proceduri pot fi impartite in doua tipuri:

  • Cele care mentin capacitatea de a controla scaunele.
  • Cele care necesita purtarea unei pungi in care se colecteaza materiile fecale.

Indepartarea colonului, cu ileostoma permanenta: in timpul acestei proceduri, chirurgul scoate colonul, rectul si anusul. Aceasta procedura se numeste proctocolectomie. Chirurgul ataseaza apoi ileonul, sau capatul distal al intestinului subtire, la o deschidere (stoma) la nivelul peretelui abdominal, in partea dreapta jos. Materiile fecale se vor elimina la nivelul acestei deschideri, unde va fi atasata o punga in care se acumuleaza materiile fecale, punga care se schimba  de fiecare data cand se umple.

O varianta a acestei operatii implica crearea unui sac sau unei pungi in interiorul abdomenului inferior, pentru a colecta materiile fecale. Acestea se acumuleaza la nivelul acestei pungi. Se insera apoi in abdomen un tub , pentru a drena in exterior continutul.

Indepartarea colonului si reatasarea anusului/rectului: aceasta procedura este una dintre cele mai folosite pentru a trata colita ulcerativa. In timpul acestei proceduri, chirurgul scoate intestinul gros si tot sau o mare parte din rect, dar pastreaza sfincterul anal sau partea inferioara a rectului. Chirurgul creaza apoi un saculet tubular la capatul distal al intestinului subtire si il leaga de canalul anal. Acest tip de interventie permite eliminarea materiilor fecale pe la nivelul anusului, si nu va fi nevoie de o ileostoma permanenta. Uneori poate fi necesara o ileostoma temporara , pana cand se vindeca rectul. Apoi intestinul este legat la sfincterul anal.

Dupa aceasta procedura, exista un risc de pierdere involuntara a materiilor fecale, in special noaptea. Exista de asemenea si un risc de reaparitie a colitei ulcerative la nivelulul rectului restant.

Colita ulcerativa si riscul de cancer colorectal

Pacientii cu colita ulcerativa au un risc crescut de cancer colorectal. Riscul de cancer colorectal este strans legat de durata bolii si de cat de mult din colon este afectat. In general, oamenii care au boala de mai mult timp si cei cu o afectare extinsa la nivelul colonului au un risc mai mare decat cei recent diagnosticati sau cu o afectare limitata.

Cancerul colorectal se dezvolta  de obicei din leziuni precanceroase de la nivelul colonului, care cresc lent, si care pot fi detectate prin teste de screening, cum ar fi colonoscopia. In general, colonoscopia este recomandata la 8-12 ani dupa aparitia simptomelor. Daca colonoscopia este normala , se repeta de obicei o data pe an.

Colita ulcerativa si sarcina

In majoritatea cazurilor, colita ulcerativa nu afecteaza capacitatea femeilor de a ramane insarcinate. Medicii recomanda ca femeile sa ramana insarcinate atunci cand boala este in remisiune. De mentionat ca fertilitatea barbatilor poate fi afectata de catre sulfasalazina, unul dintre medicamentele utilizate pentru a trata colita ulcerativa.

Diverticuloza colonică

Generalitati: 

Definiţie: Diverticulii colonici sunt pungi de dimensiuni variabile (de la câţiva mm la câţiva cm) formate prin hernieri sau protruzii sacciforme în afara lumenului, a mucoasei colonice. Prezenţa unuia sau a mai multor diverticuli la nivel colonic poartă numele de diverticuloza colonică.

Clasificare

Se disting două tipuri de diverticuli:
• adevăraţi (congenitali), ce implică toate straturile peretelui colonic normal. De obicei sunt unici, rar întâlniţi, localizaţi la nivelul cecului sau pe colonul ascendent;
• falşi (dobândiţi), rezultaţi prin hernierea mucoasei printre fibrele musculare ale peretelui intestinal.
Aceasta este forma cea mai frecventă.

Diverticulita se referă la prezenţa inflamaţiei la nivel diverticular.

ETIOPATOGENIE

Locurile de formare a diverticulilor falşi sunt reprezentate de punctele slabe ale peretelui intestinal, respectiv locurile unde vasele perforante străbat stratul circular muscular, cel mai frecvent la nivelul celor două arii dintre tenia mezostenică şi cea antimezostenică. O altă cauză de producere a slăbirii parietale este reprezentată de infiltraţia sa
grăsoasă.
Boala diverticulară este mai frecventă în ţările dezvoltate decât în ţările în curs de dezvoltare,această variaţie geografică, fiind în relaţie cu un conţinut mai scăzut de fibre vegetale în dieta occidentală. Presiunea intraluminală colonică este direct proporţională cu tensiunea musculaturii şi invers proporţională cu raza segmentului colic. Lipsa de reziduuri celulozice duce la scăderea diametrului lumenului şi la creşterea tonusului musculaturii colonice.

Studii cineradiografice au arătat că, în timp ce fibrele musculare circulare se hipertrofiază, cele longitudinale se retracta, realizând „pungi de presiune" închise funcţional la capete (contracţie proximală şi insuficientă relaxare distală). Aceasta predispune la hernierea mucoasei prin punctele slabe ale peretelui intestinal.

MORFOPATOLOGIE

La nivelul seroasei diverticulii apar ca nişte proeminenţe piriforme, sesile sau pediculate. Pe suprafaţa mucoasei se poate observa orificiul de comunicare cu aspect de caruncul mucos în jurul orificiului diverticular.

EPIDEMIOLOGIE

Prevalenta diverticulozei colonice a crescut marcat în timp, de la doar 5% în jurul anilor 1900, la 35-50% în statisticile actuale.
Incidenţa diverticulozei este în raport direct cu vârsta: 5% la 40 ani, 30% la 60 ani şi cea.65% la 80 ani.
Afecţiunea se întâlneşte predominant la sexul feminin, dar apare destul de frecvent şi la bărbaţi.

FORME CLINICE

1. Diverticuloza colonică - în absenţa inflamaţiei este adesea asimptomatică. Uneori, diverticulii pot fi cauza unor dureri abdominale difuze, constipaţie, meteorism, senzaţie de greaţă.

2. Diverticulita - se caracterizează prin dureri abdominale moderate, de obicei localizate în fosa iliacă stângă, însoţite de tulburări temporare ale tranzitului intestinal: fie accentuarea unei constipaţii mai vechi, fie apariţia unor false diaree cu mucozităţi.
Manifestari clinice: bolnavul este febril, prezinta tahicardie, cu semne de iritaţie peritoneală, distensie abdominală cauzată de ileus, absenţa sau diminuarea zgomotelor intestinale, uneori prezenţa unei mase tumorale palpabile
(dacă există peridiverticulită semnificativă), în amonte de tumoră se poate simţi colonul descendent sensibil şi rigid (coarda colică).
Proximitatea colonului sigmoid cu vezica urinară poate genera inflamaţie perivezicală cu apariţia simptomatologiei urinare (polakiurie şi disurie). Anorexia şi greaţa sunt simptome nespecifice.

3. Hemoragia diverticulară - reprezintă cca. 30-50% din hemoragiile digestive inferioare. Deşi există puţini diverticuli în colonul drept, cele mai multe hemoragii diverticulare provin din această regiune. Sângerarea este explicată anatomic
prin proximitatea dintre zona diverticulară şi vasele drepte ale colonului, cu erodarea şi ruptura secundară a vaselor adiacente divericulului. Pe măsură ce diverticulul creşte, vasul devine separat de lumenul colic numai printr-un strat subţire de mucoasă. Predominanţa sângerărilor la nivelul colonului drept s-ar datora peretelui său mai subţire, ceea ce face ca vasele să fie mai susceptibile la agresiuni diverse.

Hemoragia diverticuiară apare mai rar ca prim semn al unei diverticuloze necunoscute; de obicei este precedată de o simptomatologie frustă de diverticulita.

Clinic, hemoragia se manifestă fie sub forma de rectoragii abundente cu sânge roşu, fie sub forma unor scaune cu aspect melenic, atunci când cantitatea de sânge este mai mică şi a fost supusă acţiunii degradative a florei intestinale. Specific pentru sângerarea diverticulară este caracterul ei repetitiv, la intervale variind de la 2 zile până la 4 luni.
Morbiditatea şi mortalitatea asociate hemoragiei diverticulare se apropie de 10-20% şi sunt date, în parte, de coexistenţa altor tare organice la pacienţii în vârstă.

4. Diverticulita complicată - apare consecutiv diverticulitelor acute sau subacute şi include: abcesul, peritonita, fistula, ocluzia intestinală.

4.1. Abcesul - abcesul pericolic rezultă prin limitarea unei perforaţii diverticulare. Astfel de abcese se pot dezvolta la nivelul mezenterului, pelvisuluisau retroperitoneului. Extensia unui abces pelvic poate culmina cu un abces perineal sau scrotal. Colecţiile retroperitoneale pot migra către canalul inghinal, prezentându-se ca un abces de psoas,sau în musculatura lombară, prezentându-se ca un abces de flanc.
Semnele clinice sugestive pentru un abces diverticular includ tahicardie, febră oscilantă şi palparea unei mase tumorale.

4.2. Peritonita - poate fi urmarea unei „perforaţii în doi timpi" secundară ruperii unui abces pericolic sau unei perforaţii libere a unui diverticul, ce poate conduce la o peritonita purulentă sau fecaloidă (stercorală).
Perforaţia în peritoneul liber realizează tabloul clinic al unei peritonite generalizate hiperseptice, cu prognostic de cele mai multe ori nefast. In cazul „perforaţiei în doi timpi" există semnele unei pseudotumori inflamatorii, care devine fluctuentă, după care se instalează semnele unei peritonite deseori generalizate, hipertoxice, survenite la bolnavi în vârstă, cu reactivitate scăzută. La aceştia, din tabloul clasic al peritonitei, lipseşte în general contractura generalizată, bolnavii fiind mai degrabă meteorizaţi, cu abdomenul suplu, depresibil, însă
foarte sensibil la decompresiune (semnul Blumberg).

4.3. Fistula - este o urmare comună a diverticulitei, apărând ca o consecinţă a deschiderii unui abces preexistent într-un organ de vecinătate sau la exterior.
Diverticulita colonică poate fistuliza extern - indirect- prin intermediul organelor viscerale cavitare (vagin, uter, vezică) sau direct - fistula colo-cutanată.
Fistulele interne colo-enterice sau colo-colonice se traduc clinic printr-un debaclu diareic cu puroi. Fistula colo-vezicală produce pneumaturie şi fecalurie. Fistula colo-ureterală este mai rară, dar posibilă în condiţiile celulitei retroperitoneale şi duce la infecţie urinară gravă. Fistula colo-vaginală determină eliminare de fecale prin vagin.

4.4. Strictura colonică - reprezintă o zonă limitată a colonului afectată de procese recurente de diverticulita stenozantă, ca urmare a vindecării prin fibroză. Astfel de stenoze pot fi asimptomatice sau pot cauza obstrucţii intestinale de diferite grade.
Clinic, se constată semnele unei ocluzii joase febrile: tumora de tip inflamator în fosa iliacă stângă, meteorism abdominal, oprirea tranzitului intestinal şi, în final, vărsături.

Categorii: 
Chirurgie generala
Gastroentero
Simptome: 
Balonare
Constipatie
Diaree
Hemoragie interna
Diagnostic: 

Diagnosticul diferenţial al diverticulozei colonice depinde de momentul în care pacientul se prezintă
la medic: în puseu acut sau în afara puseului.

a. "la rece" (in afara puseului)
• carcinom de colon descendent
• boala Crohn
• colon iritabil
• rectocolita ulcero-hemoragică
• obstrucţii parţiale ale intestinului secundare

b. în urgenţă (in puseu)
• boli inflamatorii pelvice
• apendicita
• chist ovarian torsionat
• puseu de boală Crohn
• infarct entero-mezenteric.

Cancerul colonic. Asemănări între diverticuloza colonică şi cancerul colonic: apar cam la aceleaşi vârste, au localizare predominant sigmoidiană şi pot coexista. Irigografia tranşează diagnosticul.
Astfel, aspectul radiologic în „cotor de măr" este patognomonic pentru cancerul colonic, în cazurile radiologice neconcludente, se recomandă colonoscopie, iar în caz de incertitudine, laparotomie exploratorie.
Diverticuloza colonică nu este considerată o afecţiune precanceroasă.

Boala Crohn. Din punct de vedere radiologic lungimea segmentului afectat în diverticulita este de circa 5-6 cm, iar în boala Crohn de peste 10 cm. Fisurile transversale sunt prezente în boala Crohn şi absente în diverticulita.

Colita ischemică. Colita ischemică este localizată la nivelul unghiului splenic, care este rareori
sediul diverticulozei.

Rectocolita ulcero-hemoragică (RCUH). Se poate prezenta sub forma unor rectoragii de cauză neprecizată. Diagnosticul diferenţial este stabilit de rectosigmoidoscopie. Leziunile detectate endoscopic în RCUH sunt reprezentate de aspectul granular al mucoasei, ştergerea luciului, edem, hiperemie şi friabilitate mucoasei. Distribuţia leziunilor sunt caracteristice: încep cu rectul, sunt continue şi se extind proximal pe o distanţă variabilă, nedepăşind valvula ileocecală.

Apendicita acută. Apare predominant la tineri. Diagnosticul diferenţial se impune când durerea este localizată în fosa iliacă dreaptă, în caz de diverticultă cecală şi diverticulită sigmoidiană, aderentă în fosa iliacă dreaptă.

Salpingita acută necesită uneori diagnostic diferenţial cu diverticulită colonică. Salpingita apare la femei tinere, iar simptomele intestinale sunt absente.
Hemoragiile diverticulare trebuie diferenţiate de alte cauze de hemoragie digestivă superioară sau inferioară. Caracterele sângerării pot orienta asupra diagnosticului; astfel, cu cât sângele are culoare roşie mai deschisă cu atât este mai probabil să fie dintr-o sursă intestinală joasă. Un istoric de sângerări digestive superioare, ulcer gastroduodenal, consum de AINS şi abuzul de alcool trebuie luate în considerare. Pacienţii cu proteză aortică trebuie imediat evaluaţi pentru excluderea unei fistule aortoabdominale.

DIAGNOSTICUL POZITIV

Diagnosticul pozitiv se stabileste pe baza:
1. Investigaţiilor de laborator

A. Hemoleucograma completă:

  • anemia - trebuie excluse cauze cum ar fi polipii coloniei sau cancerul;
  • leucocitoza - semn nespecific al inflamaţiei;
  • electroforeza - valoare limitată în fazele acute.

B. Sumarul de urină - examen de rutină la toţi pacienţii cu dureri abdominale joase.

C. Urocultura - cu germeni cu habitat intestinal este patognomonică pentru fistula enterovezicală (în condiţiile în care proba nu a fost contaminată în timpul colectării).

2. Radiografia simplă abdominală - în ortostatism şi clinostatism poate arăta prezenţa de gaz în lumenul colonului din fosa iliacă stângă sau nivele lichidiene în ansele de intestin subţire adiacente zonei de inflamaţie. Poate exista de asemenea o distensie a colonului proximal de segmentul afectat.
Radiografia simplă în ortostatism arată pneumoperitoneu la cca. 60% din pacienţii cu perforaţie colonică.
Imaginile normale nu pot exclude complicaţiile diverticulozei colonice.

3. Irigografia cu dublu contrast - a fost metoda de elecţie în diagnosticarea diverticulozei colonice,precum şi a evaluării extensiei bolii, a stenozelor şi traiectelor fistuloase; în stadiul prediverticular se poate observa dispariţia haustraţiilor colonului stâng, precum şi o „spiculaţie" fină a sigmoidului.
Aspectele radiologice sunt diverse, în funcţie de stadiul bolii, caracteristice fiind imaginile de bile sau balonaşe suspendate de peretele intestinal. Diverticulii de dimensiuni mici sunt identificaţi după "insuflaţie gazoasă".

Semne radiologice sugestive pentru diverticulită sunt: lumen îngustat, defecte de umplere, contracţii neuniforme ale haustrelor, aspect de roată dinţată. Irigografia trebuie evitată în perioada acutizării deoarece poate precipita o exacerbare a afecţiunii sau chiar perforaţia colonului. Irigografia se efectuează după remiterea episodului acut.
După cronicizarea bolii, în colonul descendent sau sigmoid se dezvoltă o zonă de stenoză care cu greu poate fi etichetată ca benignă sau malignă.

Repetarea irigografiei după câteva săptămâni sau colonoscopia pot tranşa diagnosticul. Prezenţa abcesului pericolic poate fi sugerată de o lipsă locală de substanţă de contrast şi de amprentarea a peretelui colonic. Dezavantajul major al studiilor cu bariu în investigarea electivă a diverticulozei constă în posibilitatea unor rezultate fals-negative în cazul leziunilor minore ale mucoasei sigmoidiene. în cazul rezultatelor incerte se recomandă endoscopia (cu sigmoidoscop flexibil sau colonoscop).

4. Colonoscopia - trebuie efectuată atent şi minuţios. Poate arăta uneori orificiile de pătrundere în diverticul, un grad de atrofie a mucoasei colonice şi permite efectuarea biopsiilor.
Colonoscopia este adesea dificil de realizat la pacienţii cu sângerare activă masivă, pentru că vizualizarea este deficitară  în situaţiile în care lavajul colonic este posibil, colonoscopia poate fi eficientă în localizarea sângerării, dar încercarea de a realiza o colonoscopie trebuie abandonată dacă sângerarea activă persistă.
La cei mai mulţi pacienţi cu rezoluţie spontană a hemoragiei, colonoscopia însoţită de o pregătire adecvată a intestinului este esenţială pentru identificarea leziunilor mucoase şi angiodisplazice ale colonului.

5. Alte proceduri cu substanţa de contrast:

Fistulografia - este utilă în evidenţierea traiectului unei fistule entero-cutanate.
Cistografia şi cistoscopia sunt metode complementare în diagnosticul fistulei colo-vezicale.
Pielografia ascedentă în caz de fistulă coloureterală - poate apărea injectarea cu substanţă de contrast a colonului.

6. CT - metodă de investigaţie utilă pentru identificarea şi localizarea colecţiilor intraabdominale.
Gazul intraperitoneal liber este vizualizat cu promptitudine, CT diagnosticând cazurile de perforaţie colonică pe care radiografia simplă Ie-a omis.
Sensibilitatea investigaţiei CT creşte prin administrarea orală sau rectală a substanţei de contrast; această tehnică poate asigura şi ghidarea punctiiior aspirative.

7. Ultrasonografia - poate confirma prezenţa şi caracteristicile tumorilor diverticulare şi poate stabili
consistenţa tumorii (solidă sau chistică). Totuşi, valoarea generală a ultrasonografiei este adesea limitată de factori precum: meteorismul abdominal (în cazul ileusului); în plus, abcesele mici nu pot fi decelate de ultrasonografie.

8. In caz de sursă incertă de sângerare, proctoscopia poate exclude rectul ca sursă, iar investigaţiile
ulterioare includ scintigrafia radioizotopică, arteriografia selectivă mezenterică, esogastroduodenoscopia şi colonoscopia.

9. Scintigrafia radioizotopică - se realizează cu coloid sulfuric sau hematii marcate cu 99mTc.
Hematiile marcate au un timp de înjumătăţire mai lung şi pot fi folositoare în evaluarea unei sângerări intermitente, sau scanarea repetată a pacientului, dacă este necesară. Localizarea sângerării prin această metodă rămâne sensibilă mobilităţii hematiilor sau coloidului sulfuric odată ajuns în intestin. Poate detecta o rată a sângerării sub 0,1 ml/min.

10. Arteriografia selectivă mezenterică - poate detecta o rată a sângerării de peste 0,5 ml/min, fiind deci mai puţin sensibilă şi identificând sursa de sângerare în 40-60% din cazuri. La pacienţii cu hemoragie continuă, demonstrată prin scaning cu radioizotopi, sursa sângerării este identificată în 70-100% din cazuri.

Tratament: 

1. Diverticuloza colonică necomplicată
Tratamentul conservator al diverticulozei colonice constă în: a.măsuri igienico-dietetice şi b.medicatie simptomatică:

a. Suplimentarea dietei cu fibre vegetale, incluzând aici pâinea integrală şi târâtele, asociată unui consum adecvat de lichide, duce la mărirea volumului bolului fecal şi ca urmare generează o distensie colonică mai mare. O dietă foarte bogată în fibre pare să reducă incidenţa complicaţiilor bolii diverticulare cu cea. 10%. Trebuie evitată constipaţia: se pot utiliza şi laxative de volum de genul:Isogel, Normocol, Fybogel, Galcorin.

b. Medicaţia simptomatică:
• agenţi antimuscarinici (de ex.: Propanthelină bromat);
• antispastice (Mebeverina hidroclorică 135 mg/zi, No-Spa 120mg/zi);

2. Diverticulita acută
I. Tratamentul medicamentos - îngrijirea iniţială la pacienţii la care se suspectează diverticulită acută necomplicată cuprinde:

  • interzicerea alimentării orale (pentru punerea în repaus a intestinului);
  • perfuzii intravenoase;
  • antibiotice cu spectru larg parenteral;
  • aspiraţie naso-gastrică (în cazul apariţiei ileusului);
  • observaţie clinică repetată pentru a detecta apariţia complicaţiilor.

Antibioticele trebuie să acopere flora colonică (germeni Gram-negativi aerobi, Clostridium şi Bacterioides), cea mai uzuală asociere fiind cefalosporine de prima şi a doua generaţie (Cephodine 1 g, Cefuraxime 750 mg) şi Metronidazol 500 mg (2).

Cei mai mulţi pacienţi răspund favorabil la acest tratament, iar unii răspund numai la măsura de repaus intestinal. Observaţia clinică repetată la pacienţii cu diverticulită îi identifică pe aceia la care au apărut peritonită generalizată sau semne de abces.
Aproximativ 30% din pacienţi nu răspund la tratament medicamentos şi necesită intervenţie chirurgicală de urgenţă. Aspiraţia sub ghidaj CT a unui abces diverticular cunoscut poate fi utilizată ca măsură de stablizare la pacienţii în stare critică, dar este considerată numai o măsură de temporizare.
Pacienţii care nu răspund sau a căror stare se deteriorizează după 24-48 h de la terapie medicamentoasă susţinută, necesită explorare de urgenţă.

II. Tratamentul chirurgical electiv pentru boala diverticulară se bazează pe două premise:

  • intervenţia chirurgicală în plin puseu acut creşte rata mortalităţii;
  • la 30-50% din pacienţii la care se intervine în urgenţă fără o pregătire adecvată a intestinului se practică o colostomie definitivă.

Proceduri chirurgicale
De obicei se practică o incizie pubo-ombilicală pentru un acces, cât mai larg la pelvis, prelungită superior pentru a facilita mobilizarea unghiului splenic. La pacienţii cu antecedente de diverticulită acută pot exista aderenţe între intestinul subţire, oment şi sigmoid. Se recomandă visceroliză înaintea colectomiei sigmoidiene sau hemicolectomiei stângi. în timpul mobilizării colonului descendent se vor feri splina, ureterul stâng, vasele gonadale stângi şi iliaca comună stângă. Colonul trebuie secţionat distal la nivelul rectului, iar proximal nivelul secţiunii este controversat, în prezenţa diverticulozei proximale poate fi lăsat pe loc colonul afectat, dar neinflamat, în condiţiile realizării unei rezecţii satisfăcătoare a intestinului recent inflamat.

Atunci când intervenţia se execută în faza acută a bolii este recomandabil ca aceasta să fie practicată în doi timpi, primul fiind reprezentat de o colostomie în amonte, care reduce inflamaţia şi pune în repaus leziunea, urmată de rezecţie „la rece" a zonei bolnave.Chirurgia în urgenţă în stadiul acut, operaţia trebuie evitată, dacă este posibil. Dacă s-a deschis abdomenul şi se descoperă o diverticulită, se recomandă abţinerea de la orice intervenţie în absenţa perforaţiei.

Indicaţii pentru chirurgie de urgenţă:

  • peritonita fecală
  • peritonita purulentă
  • abcesul pelvic
  • abcesul intraabdominal
  • hemoragia care nu răspunde la tratament medicamentos
  • ocluzia intestinală.

După practicarea inciziei trebuie confirmat diagnosticul şi exclusă o altă patologie coexistentă.
Unii dintre pacienţi, la care s-a intervenit pentru suspiciune de perforaţie diverticulară, fiind depistaţi cu tumoră perforantă colonică la celiotomie.

Bibliografie: 
1.Tratat de patoligie chirurgicala-sub redactia lui Nicolae Angelescu, editura Medicala, Bucuresti 2003 2. Botterill lan D., Finan Paul J. - Diverticular Disease, Surgery International (voi. 42), 145-153. 3. Gavrilescu S., Juvara I. - Diverticuloza şi diverticulita colonului. Tratat de patologie chirurgicală, 1986, 353-362. 4. Onisei O. - Boala diverticulară a colonului. Compendiu de patologie chirurgicală, 1997, 176-182.

Hepatita virala B

Generalitati: 

Hepatita virala B reprezinta infectia cu virusul hepatitic B. Termenul de hepatita  descrie o forma de afectare a ficatului, insemnand inflamatia acestuia. Infectia cu virusul B poate fi acuta sau cronica.

In timpul infectiei acute, manifestarile pot varia, de la hepatita subclinica sau anicterica, la hepatita icterica (cu coloratia galbena a pielii si albului ochilor), chiar fulminanta in unele cazuri (cu evolutie grava).

Se estimeaza ca exista mai mult de 300 de milioane de purtatori ai virusului hepatitic B in lume, cu peste 500.000 de decese anual datorate bolilor hepatice legate de hepatita B. Din fericire, exista medicamente pentru tratamentul hepatitei cronice B, iar infectia cu virusul B poate fi prevenita prin vaccinare.

In cazul hepatitei cronice, manifestarile pot fi:

  • Starea de purtator asimptomatic: pacientul este infectat cu virusul B, dar acesta nu ii produce probleme.
  • Hepatita cronica: virusul B afecteaza progresiv ficatul.
  • Ciroza hepatica cu virus hepatitic B: este urmarea unei hepatite cronice, netratate, sau fara raspuns la tratament.
  • Cancerul hepatocelular: pacientii cu infectie cu virus hepatitic B au un risc de a face cancer de ficat.

Infectia cu virusul B poate sa dea si alte manifestari, inafara celor legate de ficat, atat in stadiul de hepatita acuta, cat si in cel de hepatita cronica.

Hepatita acuta cu virus B

Aproximativ 70 % din pacientii cu hepatita acuta B  fac o forma usoara de boala, in timp ce 30% dezvolta o hepatita cu icter (coloratie galbena a tegumentelor si mucoaselor). Infectia acuta poate fi mai severa la persoanele care sunt infectate si cu alte virusuri care afecteaza ficatul (de exemplu, virusul C), sau la persoanele care au o boala de ficat. Formele grave de hepatita acuta cu virusul B apar in 0,1-0,5% din cazuri.

Modalitati de transmitere ale virusului hepatitic B

Virusul hepatitic B  (VHB) se poate transmite pe mai multe cai:

  • Transmiterea perinatala: de la mama infectata cu virusul B, la copil. Transmiterea se poate face in timpul sarcinii, in timpul nasterii sau dupa nastere. Cel mai frecvent se transmite in timpul si dupa nastere, de aceea vaccinarea nou-nascutilor din mame infectate cu VHB este foarte eficienta (peste 95%).
  • Alaptarea la san pare sa nu creasca riscul de transmitere a virusului hepatitic B.
  • Transimterea prin  utilizarea periutelor de dinti, aparate de ras contaminate (de obicei in cadrul unei familii).
  • Transfuzii de sange cu sange infectat. Riscul a scazut in ultimii ani datorita testarii donatorilor pentru virusul B.
  • Transmiterea pe cale sexuala: ramane principala cale de transmitere a VHB in tarile dezvoltate.
  • La consumatorii de droguri, prin utilizarea comuna a seringilor si acelor.
  • Transmiterea nosocomiala, in spital, de la un pacient la altul sau intre pacienti si personalul medical prin utilizarea instrumentelor contaminate sau prin inteparea accidentala in acele contaminate.
  • Manevre stomatologice cu instrumentar infectat. Utilizarea truselor de manichiura si pedichiura contaminate (la saloanele de cosmetica).

Perioada pana apar simptomele, dupa infectia initiala , poate varia intre una si patru luni. Simptomele initiale pot fi: lipsa poftei de mancare, greata, icter, discomfort in partea dreapta a abdomenului.

Testele de laborator din aceasta perioada arata cresterea concentratiilor enzimelor hepatice (numite transaminaze, AST si ALT) la valori de ordinul miilor. Bilirubina din sange poate fi normala la pacientii care nu au icter, dar poate fi crescuta la cei care au pielea si mucoasele (albul ochilor, mucoasa conjunctivala, mucoasa sublinguala)  galbene. Timpul de protrombina (care arata coagularea sangelui), este cel mai bun indicator al prognosticului. La cei care se vindeca, transaminazele se normalizeaza in 1 pana la 4 luni. O crestere care persista a transaminazei ALT pentru mai mult de 6 luni indica progresia catre hepatita cronica.

Daca hepatita acuta se vindeca, se considera ca virusul este eliminat complet din organism, si se formeaza anticorpi care arata ca pacientul a trecut prin infectie si este protejat fata de o noua reinfectare.

Rata progresiei hepatitei acute B catre hepatita cronica variaza in functie de varsta la care apare infectia. Daca infectia acuta a aparut la nastere, boala progreseaza catre hepatita cronica intr-o proportie de aproximativ 90%. Daca a aparut intre varsta de 1-5 ani, atunci se cronicizeaza in 20-50% din cazuri. In cazul infectiei dobandite la varsta adulta, cronicizarea apare doar  in 5% din cazuri.

Simptomele datorate hepatitei B sunt variate. Dupa ce o persoana este infectata pentru prima data cu virusul hepatitic B, poate dezvolta simptome asemanatoare celor gripale, ca febra, durere abdominala, oboseala, scaderea poftei de mancare, greata, si in unele cazuri ingalbenirea pielii si a ochilor (icter). In cazuri mai severe,  poate sa apara insuficienta hepatica, caracterizata prin icter, acumulare de lichid in abdomen, confuzie. Dar multi pacienti sunt fara simptome, cum se intampla la copii, iar lipsa simptomelor nu inseamna ca infectia este sub control. Majoritatea pacientilor cu hepatita cronica B nu au simptome pana cand boala lor hepatica este in stadiu tardiv. Cel mai frecvent simptom este oboseala. Toti pacientii cu hepatita cronica VHB au un risc crescut de dezvoltare a complicatiilor, incluzand fibroza hepatica (numita ciroza hepatica in stadiu avansat) si cancerul hepatic.

Hepatita cronica cu VHB

Multi pacienti trec prin infectia cu virusul hepatitic B fara sa stie. Dintre acestia, unii pot trece in stadiul de hepatita cronica, cand persista infectia VHB, deoarece organismul nu a putut elimina virusul.

Majoritatea pacientilor cu hepatita cronica B nu au simptome. Simptomele pot sa apara daca boala progreseaza catre ciroza hepatica, sau daca se prezinta si cu alte manifestari, in afara de cele legate de ficat. Unii pacienti cu hepatita cronica pot sa se prezinte cu stare de oboseala.

Examinarea clinica a unui astfel de bolnav poate sa fie normala, sau sa arate semne de boala de ficat. Daca s-a ajuns in stadiul de ciroza hepatica, pot fi prezente urmatoarele:

  • Icterul.
  • Marirea splinei (splenomegalie).
  • Ascita (acumularea de lichid in abdomen).
  • Edeme periferice (de obicei la nivelul gambelor si gleznelor).
  • Encefalopatia (afectarea cerebrala, cu confuzie, somnolenta, bradipsihie-gandeste lent, bradilalie-vorbeste foarte rar).

Analizele de laborator pot fi normale, sau pot arata o crestere moderata a enzimelor hepatice ALT si AST. Pot indica progresia catre ciroza: scaderea globulelor albe din sange (leucococite ) si scaderea trombocitelor, scaderea albuminei din sange, cresterea bilirubinei, prelungirea timpului de protrombina.

Manifestarile extrahepatice ale virusului B

  • Artralgii.
  • Poliarterita nodoasa.
  • Afectarea renala (boli glomerulare).
Categorii: 
Gastroentero
Infectioase
Simptome: 
Artralgie
Astenie
Cefalee
Constipatie
Diaree
Disconfort abdominal
Durere la nivelul hipocondrului drept
Eruptie cutanata
Febra
Greata
Icter
Scaderea apetitului
Slabiciune
Varsaturi (voma)
Diagnostic: 

Majoritatea testelor utilizate pentru diagnosticul si monitorizarea hepatitei B sunt analize de sange:

Antigenul de suprafata al virusului B ( AgHBs): este o proteina care se afla pe suprafata virusului hepatitic B. Acesta apare in sange la 1-10 saptamani dupa expunerea la virusul B si inainte sa apara simptomele infectiei. Daca infectia se rezolva, aceasta proteina dispare dupa 4-6 saptamani. Persistenta sa sugereaza evolutia catre cronicizarea infectiei.

Anticorpii impotriva antigenului de suprafata (Anticorpii anti-HBs): sunt proteine care ajuta sistemul imun al pacientului sa atace virusul B. Apar de obicei atunci cand pacientii s-au vindecat sau au fost vaccinati impotriva hepatitei B. Oamenii cu acesti anticorpi au de obicei imunitate impotriva infectiei cu virusul hepatitic B.

Anticorpii anti-HBc (anticorpi indreptati impotriva portiunii centrale a virusului B): ajuta sistemul imun al gazdei sa atace virusul B. Sunt prezenti in sange in timpul infectiei si persista dupa rezolvarea acesteia. Nu sunt prezenti la pacientii care au fost vaccinati.

Antigenul HBe: este o proteina care arata ca virusul B continua se se multiplice. Prezenta sa indica existenta unui nivel mare de incarcatura virala  in circulatie si un risc crescut de transmitere a infectiei.
Anticorpii anti –Hbe: prezenta lor indica faptul ca replicarea virala s-a redus, dar in unle cazuri, virusul poate continua sa se replice, fiind identificat in cantitati mari in sange.

AND-VHB : reprezinta incarcatura genetica a virusului B. Determinarea AND-VHB este o masura deestimare a concentratiei virusului in sangele circulant.  De obicei dispare din sange dupa vindecarea infectiei. Acest parametru se utilizeaza pentru a decide care pacienti sunt candidati pentru tratamentul antiviral si pentru a monitoriza eficacitatea tratamentului.

Alte teste: enzimele hepatice (ALT si AST), bilirubina, fosfataza alcalina, albumina, timpul de protrombina, numarul de trombocite.

Biopsia hepatica nu se recomanda de obicei pentru a diagnostic hepatita B. Poate fi utila pentru a monitoriza gradul de afectare hepatica, la pacientii cu hepatita cronica, pentru a decide daca este necesar tratamentul si pentru a evidentia semne de ciroza sau cancer hepatic.

Riscul dezvoltarii complicatiilor hepatitei cronice B depind de gradul de multiplicare a virusului, de cat de bine este controlata infectia de catre sistemul imun al gazdei. Consumul de alcool, hepatita cronica C sau prezenta infectiei HIV, pot creste riscul de aparitie a complicatiilor la pacientii infectati cu virusul B.

Tratament: 

Nu este necesar tratamentul specific pentru hepatita acuta B, deoarece la 95%  din adulti sistemul imun controleaza infectia si elimina virusul in aproximativ 6 luni.

Tratamentul hepatitei acute cu VHB

Tratamentul infectiei acute cu virusul hepatitic B este in general suportiv, pentru sustinerea functiilor organismului. In general, nu se indica tratament medicamentos antiviral cu inhibitori nucleozidici sau nucleotidici de tipul lamivudinei, intrucat nu s-a observant o ameliorare semnificativa prin utilizarea acestora.

 Nu se cunoaste foarte bine rolul tratamentului antiviral la pacientii cu hepatita acuta B severa, dar se poate indica in acest caz sau in cazul in care persista simptomele infectiei acute (de exemplu, icter care persista mai mult de 4 saptamani).

Este indicat sa se trateze antiviral si pacientii care au hepatita acuta cu VHB fulminanta, pentru a reduce riscul reinfectiei dupa transplantul de ficat, pacientii care sunt imunodeprimati (de exemplu, cu infectie HIV), sau cei care au si infectie cu virus hepatitic C sau D, au o boala hepatica preexistenta sau sunt in varsta.

Tratamentul cu interferon nu se recomanda deoarece prezinta risc crescut de agravare a functiei hapatice.

Alte optiuni de tratament pe termen scurt sunt reprezentate de telbivudina, adefovir, entecavie sau tenofovir. Tratamentul se opreste atunci cand se confirma (prin 2 teste consecutive, la interval de 4 saptamani) eliminarea din organism a antigenului HBs.

La pacientii care dezvolta hepatita cronica, se recomanda tratamentul antiviral, pentru a reduce injuria hepatica si pentru a preveni complicatiile hepatitei B.

Tratamentul antiviral

Nu toti pacientii cu hepatita B necesita tratament imediat. Daca nu este necesara inceperea imediata a tratamentului, pacientul va fi monitorizat de-a lungul timpului pentru a stabili momentul in care hepatita devine mai activa, moment in care se incepe tratamentul antiviral. O data inceput tratamentul, se vor face analize de sange repetate, pentru a vedea daca tratamentul este eficient si pentru a detecta efectele secundare ale tratamentului sau rezistenta la tratament. Monitorizarea va continua si dupa terminarea tratamentului pentru a determina daca a reaparut infectia.

Lamivudina: este eficienta in scaderea activitatii virusului B si in reducerea inflamatiei hepatice. Este eficienta si la pacientii cu insuficienta hepatica , iar tratamentul pe termen lung poate scadea riscul de aparitie a insuficienti hepatice si cancerului hepatic. Acest medicament se administreaza pe gura, de obicei la o doza de 100 mg/zi. Principala problema legata de lamivudina este ca  poate sa apara o forma rezistenta de virus B , la pacientii la care s-a administrat lamivudina pe termen lung. Exista si alte medicamente la care virusul B dezvolta mult mai greu rezistenta.

 Adefovir: este o alta metoda de tratament la pacientii cu hepatita B activa si inflamatie hepatica.  Avantajul acestuia fata de lamivudina este ca rezistenta virusului B  apare mult mai rar si poate fi folosit si la pacientii carea au fost initial tratati cu lamivudina si au devenit rezistenti la aceasta. Adefovir se administreaza pe gura, la o doza de 10 mg/zi, timp de cel putin 1 an. Majoritatea pacientilor necasita tratament pe termen lung pentru a controla infectia cu VHB.

Entecavir: este in general mai puternic decat lamivudina sau adefovir. Rezistenta la entecavir nu apare la pacientii care nu au fost tratati anterior cu alte antivirale, dar apare la 50% din cei care au fost tratati cu lamivudina. Se administreaza pe gura, in doza de 0,5 mg pe zi la pacientii care nu au urmat tratament anterior, sau in doza de 1 mg pe zi la cei care au rezistenta la lamivudina. Tratamentul se face tot pe termen lung.

Tenofovir : este mai bun decat adefovirul. Rezistenta apare rar. Se administreaza pe gura , in doza de 300 mg pe zi. Este eficient pentru tratarea hepatitei B rezistente la lamivudina, telbivudina, entecavir, dar nu la fel de eficient la pacientii rezistenti la adefovir.

Telbivudina: este mai buna decat lamivudina si adefovir, dar poate sa dea rezistenta a virusului B. Virusul B rezistent la lamivudina este de obicei rezistent si la telbivudina. Se administreaza pe gura in doze de 600 mg pe zi.

Interferonul alfa:este eficient la pacientii cu infectie cronica cu VHB, activa, dar nu in stadiul de ciroza. Exista doua tipuri de interferon aprobate: standard si pegylat. Interferonul alfa se ia in considerare la pacientii tineri, care nu au boala hepatica avansata si care nu doresc un tratament pe termen lung. Se administreaza pe o perioada definita de timp. Tratamentul cu interferonul pegylat, care se administreaza saptamanal, are o durata de 1 an. Nu s-au raportat cazuri de aparitie a rezistentei la interferon. Dezavantajele interferonului alfa sunt administrarea injectabila si reactiile adverse.

Transplantul hepatic

 Transplantul hepatic poate fi singura optine terapeutica la pacientii care au ajuns in stadiul de ciroza hepatica. Dar nu toti pacientii sunt eligibili pentru transplant.

Cum sa mentinem sanatatea ficatului?

Toti pacientii cu hepatita cronica B ar trebui sa se vaccineze impotriva hepatitei A, cu exceptia celor care au deja imunitate impotriva acesteia. Se recomanda si vaccinarea antigripala anuala, de obicei toamna.  Pacientii se mai pot vaccina impotriva difteriei si tetanosului, la fiecare 10 ani.

Screeningul pentru cancerul de ficat

Este recomandat  in special la pacientii mai in varsta, la cei cu ciroza si la cei cu istoric familial de cancer hepatic. Se face de obicei prin realizarea unei ecografii abdominale la fiecare 6 luni.

Alimentatia

Se recomanda o dieta sanatoasa, echilibrata, fara recomandari specifice.

Alcoolul

Alcoolul trebuie evitat, deoarece agraveaza leziunile hepatice. Oamenii cu hepatita B pot dezvolta complicatii hepatice chiar dupa ingestia unor cantitati mici de alcool.

Exercitiile fizice

Exercitiile fizice sunt bune pentru mentinerea sanatatii generale o organismului, dar nu au un efect special asupra hepatitei B.

Administrarea de medicamente

Multe medicamente sunt metabolizate de ficat si de aceea este important sa fie intrebat medicul sau farmacistul inainte de a lua orice medicament. De exemplu, la pacientii cu boala de ficat doza recomandata de paracetamol nu trebuie sa depaseasca 2 grame pe 24 de ore. Ar trebui evitat ibuprofenul (Nurofen), naproxenul si aspirina.

Suplimente din plante

Nu sunt recomandate in hepatita B, unele putand fi chiar toxice pentru ficat.

Cum prevenim infectarea celorlalti membrii ai familiei ?

Hepatita virala B acuta si cronica sunt contagioase. De aceea, pacientii trebuie sa cunoasca care sunt masurile de reducere a riscului infectarii celor apropiati:

  • Discutia cu partenerul sexual si utilizarea prezervativelor la fiecare raport sexual.
  • Nu se folosesc la comun periutele de dinti, lame de ras, sau alte obiecte care pot intra in contact cu sangele celui infectat.
  • Se acopera orice leziune sau taietura cu un bandaj.
  • Nu donati sange, organe, alte tesuturi sau sperma.
  • Membrii familiei vor fi testati pentru hepatita B si daca rezultatul e negativ, vor fi vaccinati.
  • Nu imprumutati seringi sau ace pe care le-ati folosit.
  • Curatati orice pata sau scurgere de sange cu dezinfectant.

Hepatita B nu se transmite prin:

  • Imbratisare sau sarut.
  • Folosirea in comun a veselei.
  • Stranut sau tuse.
  • Alaptarea la san.

Avand in vedere raspandirea infectiei cu virusul heptitic B, este foarte important sa se depisteze din timp infectia, intrucat hepatita virala B reprezinta o problema importanta de sanatate publica.

Hepatita autoimuna

Generalitati: 

Ce este hepatita autoimuna?

Hepatita este un termen general care inseamna inflamatia ficatului. Exista mai multe tipuri si cauze de hepatita (cum ar fi virusurile si anumite medicamente), inclusiv hepatita autoimuna.

Ficatul este unul dintre cele mai mari si mai importante organe din corp. Are numeroase functii, cum ar fi curatarea toxinelor din sange, metabolizarea medicamentelor, coagularea sangelui si ajuta la digestie.

In hepatita autoimuna, sistemul imun al organismului ataca celulele ficatului, ducand la inflamarea acestuia.

Cauzele hepatitei autoimune

Nu este clar de ce apare hepatita autoimuna. Cercetatorii suspecteaza ca unii oameni mostenesc o predispozitie genetica care ii poate face mai predispusi la a dezvolta hepatita autoimuna. Unele medicamente sau infectii pot declansa aparitia bolii.

Tipurile de hepatita autoimuna

Exista 2 tipuri principale de hepatita autoimuna:tipul 1 si tipul 2.

Tipul 1 de hepatita autoimuna poate afecta oamenii de orice varsta sau gen. Se mai numeste si tipul classic de hepatita autoimuna, si se caracterizeaza prin prezenta unor anticorpi circulanti numiti anticorpi antinucleari (ANA) si/sau anticorpi anti-muschi neted (ASMA). Anticorpii de tip ASMA sunt reprezentati mai bine de catre anticorpii antiactina (AAA). Anticorpii AAA nu se masoara de obicei in laboratorul de analize, dar anticorpii ASMA cu un titru de 1:320 sau mai mare indica  in general prezenta anticorpilor AAA.  In unele laboratoare exista si tehnica ELISA pentru detectia anticorpilor antiactina  (de tip IgG anti actina). Pot sa apara si alti autoanticorpi, in asociere sau independent de ANA si ASMA.

Tipul 2 de hepatita autoimuna afecteaza in principal fetele si femeile tinere si apare mai putin frecvent decat tipul 1. Hepatita autoimuna de tip 2 se defineste prin prezenta anticorpilor anti microzomi hepatici/ renali (ALKM-1) si/sau anticorpi impotriva antigenului citoplasmatic hepatic (ALC-1).

Exista si alte forme mai rare de hepatita autoimuna (numite variante) care au trasaturi din ambele tipuri de hepatita autoimuna si din alte tipuri de boli hepatice (cum ar fi colangita sclerozanta primitiva sau ciroza biliara primitiva).

Simptomele hepatitei autoimune

Multi pacienti cu hepatita autoimuna nu au simptome. Aceasta afectiune poate fi descoperita pentru prima data prin analize de sange modificate, analize realizate pentru diverse alte motive. Cand sunt prezente simptomele, cel mai frecvent dintre acestea este oboseala. Unii pacienti pot avea si alte manifestari, cum ar fi icterul (ingalbenirea pielii si ochilor), prurit cutanat (mancarime de piele), eruptii pe piele, dureri de articulatii, discomfort abdominal, greata, varsaturi, scaderea poftei de mancare, urina inchisa la culoare, scaune deschise la culoare sau chiar decolorate. In formele mai avansate, hepatita autoimuna poate progresa la ciroza (fibroza avansata a ficatului).

Categorii: 
Gastroentero
Simptome: 
Amenoree
Artralgie
Astenie
Diaree
Durere abdominala
Icter
Mialgie
Scaderea apetitului
Subfebrilitate
Tumefierea (umflarea) articulatiilor
Diagnostic: 

Diagnosticul hepatitei autoimune se face pe baza analizelor de sange si a biopsiei hepatice. Analizele de sange pot indica afectarea ficatului (cu cresterea transaminazelor AST si ALT, bilirubinei), dar pot detecta si prezenta autoanticorpilor descrisi mai sus. Biopsia hepatica se realizeaza prin prelevarea unui fragment de tesut hepatic, care apoi este analizat la microscop. Biopsia poate ajuta la confirmarea diagnosticului si la determinarea severitatii bolii, in timp ce poate sa excluda si alte cauze de afectare a ficatului.

Tratament: 

Nu toti pacientii cu hepatita autoimuna necesita tratament imediat. Decizia de a trata depinde de severitatea simptomelor, severitatea bolii (stabilita pe baza analizelor de sange si a biopsiei hepatice) si de posibilele efecte adverse ale tratamentului.

Tratamentul medicamentos

Hepatita autoimuna va fi tratata initial cu un glucocorticoid (ca prednisonul).

Glucocorticoizii controleaza inflamatia din ficat, prevenind astfel fibrozarea acestuia.

Principala problema este legata de efectele adverse ale acestor medicamente, cum ar fi  cresterea in greutate, acneea, demineralizarea osoasa, cresterea nivelului glicemiei (putand duce la diabet), un risc crescut de infectii, cataracta, cresterea tensiunii arteriale, afecarea somnului. Pacientii care primesc tratament pe termen lung cu aceste medicamente vor fi monitorizati atent pentru a descoperi aparitia acestor efecte secundare. Pentru a reduce riscul aparitiei acestora, se recomanda utilizarea celei mai mici doze de prednison posibile.

Azatioprina sau 6-mercaptopurina

Un al doilea medicament, ca azatioprina (Imuran) sau 6-mercaptopurina, si, mai putin utilizate, metotrexatul sau micofenolatul mofetil, se recomanda sa se adauge la prednison.

 Beneficiul adaugarii unui al doilea medicament rezulta din fapul ca se poate astfel reduce doza sau se poate renunta la prednison, pentru a minimaliza astfel efectele adverse ale acestuia.

Budesonid: reprezinta tot un medicament care poate inlocui prednisonul, dar care nu este foarte utilizat in momentul de fata.

Azatioprina si 6-mercaptopurina pot determina aparitia de efecte secundare, incusiv reactii alergice, scaderea globulelor albe ale sangelui, inflamatia pancreasului, greata, anlize de ficat modificate (care pot cauza confuzii daca se datoreaza hepatitei autoimmune sau tratamentului). Poate sa cresca si riscul pentru dezvoltarea unor anumite cancere (cum ar fi limfoamele). De aceea, in timpul tratamentului cu aceste medicamente, se fac in mod regulat analize de sange.

Micofenolatul prezinta si el cateva riscuri, cum ar fi cele pentru aparitia infectiilor sau cancerelor.  Poate determina aparitia de malformatii, si de aceea nu este indicat in timpul sarcinii. Barbatii si femeile care iau micofenolat ar trebui sa utilizeze doua metode eficiente de a preveni aparitia sarcinii (de exemplu, prezervativul si pilulele anticonceptionale).

Durata tratamentului

Ca regula generala, tratamentul este continuat pana cand boala este in remisie, sau tratamentu esueaza ori pacientul dezvolta efecte adverse severe de la tratament.

Remisia bolii se defineste prin absenta simptomelor, nivele normale sau aproape de normal ale analizelor de ficat, si ameliorarea aspectului tesutului hepatic (pe baza biopsiei). Perioada initiala de remisie apare in general la 12 luni sau mai mult dupa initierea tratamentului. Aproximativ 65 si 80% din pacienti vor intra in remisie dupa 18 luni si, respectiv 3 ani.

Aproximativ 50% dintre pacienti raman in remisie sau au doar o forma usoara de activitate a bolii timp de cateva luni pana la ani de la intreruperea tratamentului. Oricum, majoritatea pacientilor vor trebui sa reinceapa tratamentul pentru ca boala redevine active (recadere). Recaderea apare in mod tipic in primele 15-20 luni dupa intreruperea tratamentului si este mai frecventa la cei care aveau ciroza hepatica la prima biopsie de ficat efectuata.

Daca nu se utilizeaza medicamente

Se recomanda urmarirea cu atentie a pacientilor care nu sunt tratati initial cu medicamente.  Urmarirea implica efectuarea unui examen clinic si analize de sange la fiecare cateva luni, si o biopsie hepatica repetata la cel putin 2 ani.

Cum se pot autoingriji pacientii ?

Luand medicamentele si prezentandu-se la medic in mod regulat, pacientii se pot asigura ca ficatul ramane cat mai sanatos posibil.

Reguli de alimentatie

Nu s-a dovedit rolul unei diete specifice care sa imbunatateasca prognosticul la pacientii cu hepatita autoimuna. Se recomanda o alimentatie sanatoasa si echilibrata si evitarea obezitatii. Obezitatea poate creste riscul aparitiei ficatului gras, care este tot o boala care poate complica hepatita autoimuna.

Alcoolul

Alcoolul ar trebui evitat deoarece el determina aparitia ficatului gras a altor afectiuni hepatice. Toate tipurile de bauturi alcoolice pot fi daunatoare pentru ficat, inclusive berea, vinul si lichiorul. La pacientii care au o boala hepatica, prin ingestia chiar a unor cantitati mici de alcool, afectiunea hepatica se agraveaza.

Exercitiile fizice

Sunt benefice pentru starea generala de sanatate a organismului, nu au un beneficiu specific pentru hepatita autoimuna.

Administrarea unor medicamente

Multe medicamente sunt metabolizate de ficat. De aceea, inainte de a lua un medicament, ar trebui consultat medicul sau farmacistul. Daca ficatul nu a ajuns la stadiul de fibroza, majoritatea medicamentelor sunt sigure. Unii pacienti cu boala activa de ficat vor fi sfatuiti sa ia doze mai mici din medicamente.

O exceptie o reprezinta paracetamolul, utilizat frecvent pentru dureri de cap, alte dureri sau febra. La pacientii cu orice tip de afectare hepatica, doza maxima recomandata este de mai putin de 2000 mg (in doze divizate) pe 24 de ore.  Prin urmare, se vor administra 500 mg de paracetamol la fiecare 4-6 ore, nu mai mult de 4 ori pe zi.

Suplimentele din plante

Exista numeroase reclame, mai ales pe internet, care spun ca  anumite extracte din plante imbunatatesc functia hepatica. Dar, in ceea ce priveste hepatita autoimuna, nu s-au gasit plante sau amestecuri de plante care sa fie benefice. Este important de stiut ca unele plante pot face chiar rau ficatului, unele putand chiar declansa hepatita autoimuna. Din acest motiv, nu se recomanda utilizarea acestora in tratamentul bolilor de ficat.

Sarcina si hepatita autoimuna

Femeile care sunt tratate pentru hepatita autoimuna pot sa ramana insarcinate in siguranta. Tratamentul , care include glucocorticoizi si/sau azatioprina, poate fi sigur in timpul sarcinii. Oprirea tratamentului in timpul sarcinii poate determina recaderea bolii, si de aceea nu se recomanda.

Copiii nascuti din femeile cu hepatita autoimuna sunt la risc de prematuritate, greutate mica la nastere sau alte probleme fetale. De aceea, este necesar ca femeile sa fie monitorizate cu atentie in timpul sarcinii si cateva luni dupa nastere, datorita riscului de acutizare a bolii.

Prognosticul pe termen lung

Hepatita autoimuna netratata poate duce la fibroza hepatica si apoi ciroza si insuficienta hepatica. Din fericire, tratamentul prompt poate preveni aceasta evolutie la majoritatea pacientilor. Tratamentul poate fi util, chiar si in stadiile cu fibroza avansata sau ciroza, oprind evolutia procesului de fibroza si, uneori, facandu-l reversibil.

Aproximativ 20-40% din pacientii cu hepatita autoimuna intra in remisie si nu mai au nevoie de tratament. Dintre acestia, doar 50% raman in remisie. De aceea, majoritatea pacientilor cu hepatita autoimuna au nevoie fie de tratament continuu, fie intermitent.

Pagini

Subscribe to RSS - Gastroentero