Termen cautat
Categorie

Neurologie


Neurologie

Neuropatia diabetica

Generalitati: 

Ce este neuropatia diabetica?

Aproximativ 65 % dintre persoanele bolnave de diabet zaharat dezvolta in timp o complicatie a acestuia, cunoscuta sub denumirea de neuropatie diabetica. Aceasta complicatie este dezvoltata ca urmare a hiperglicemiei cronice persistente. Astfel, pacientii manifesta disfunctii ale sistemului nervos central si ale celui periferic. Cele mai importante modificari sunt constatate insa, la nivelul sistemului nervos vegetativ, a activitatii motorii si la nivelul membrelor inferioare. Neuropatia diabetica are la baza tulburari de ordin metabolic ale tesuturilor nervoase, care determina alterari functionale si morfologice la nivelul fibrelor nervoase. In cursul desfasurarii acestui fenomen, sorbitolul incepe sa fie secretat la acest nivel, ca si consecinta a dereglarii metabolismului glucidic. La acelasi nivel se constata si fenomenul de ischemie locala provocat de microangiopatia vaselor nervilor. In acest sens se constata afectarea radacinilor posterioare, a nervului rahidian mixt si a celui periferic, a placii terminale neuromusculare sau a terminatiilor nervilor motori din regiune. Neuropatia la nivelul sistemului nervos vegetativ este rezultatul tulburarilor inregistrate la ramurile comunicante a celulelor ganglionare si la fibrele postganglionare ale ganglionului simpatic. In cazul acestei complicatii, factorul metabolic si cel vascular devin interdependenti. 


Care sunt tipurile de neuropatie diabetica?

  • Neuropatia periferica se produce ca urmare a disfunctiilor survenite la nivelul sistemului nervos periferic. Neuropatia periferica se manifesta prin diminuarea sensibilitatii tactile, dureroase, termice sau vibratorii in diferite regiuni corporale. Ca si consecinta a scaderii sensibilitatii, se constata diminuarea fortei musculare si implicit a capacitatii de miscare. In mod frecvent sunt afectate laba piciorului sau gambele contribuind si la dezvoltarea ulcerelor, infectiilor sau a deformarilor osoase sau articulare. Neuropatia periferica reprezinta cea mai frecventa forma de manifestare a neuropatiei diabetice. 
  • Neuropatia autonoma sau neuropatia vegetativa este consecinta afectiunilor inregistrate la nivelul sistemului nervos autonom. Nervii afectati in acest caz sunt cei responsabili de controlarea functiilor reflexe ale organismului precum bataile cardiace, transpiratia, tensiunea arteriala, functia digestiva, functia renala sau cea reproductiva. Neuropatia autonoma este ,de asemenea, intalnita destul de frecvent la pacientii afectati de diabet zaharat. 
  • Neuropatia focala este o forma de neuropatie diabetica caracterizata prin afectarea unui singur nerv, adesea localizat la nivelul incheieturilor mainilor, a coapselor sau in alte zone ale picioarelor. Pot fi afectati si nervii din regiunea spatelui, portiunea anterioara a toracelui sau cei care controleaza activitatea musculaturii din zona ochilor. Neuropatia focala se produce adesea in urma comprimarilor sau a accidentelor prin strivire  sau pensare a filetelor nervoase. O astfel de situatie este reprezentata de sindromul de tunel carpian manifestat in urma compresiei nervului median de la  nivelul incheieturii mainii. Exista totusi si cazuri in care, sindromul de tunel carpian se produce la persoanele afectate de diabet, dar care nu au dezvoltat complicatii precum neuropatia focala. Neuropatia focala se declanseaza brusc, insa reprezinta forma cea mai rara de neuropatie diabetica

Care sunt manifestarile clinice?

  • Polineuropatia senzitivo - motorie distala se manifesta simetric asupra nervilor rahidieni, determinand modificari la nivelul extremitatii cefalice, trunchiului si a membrelor inferioare si superioare. Polineuropatia sezitivo - motorie are caracter mixt, senzitiv si motor. Caracterul senzitiv predomina manifestandu-se prin instalarea durerilor sau a paresteziei. Latura motorie consta in diminuarea fortei musculare si a reflexelor de natura osteotendinoasa pana la disparitie. 
  • Dificultatile in mers si reducerea tonusului muscular, scaderea sensibilitatii picioarelor, aparute in urma afectarii nervilor motori si senzitivi, pot conduce la producerea unor accidente, manifestarea hipotensiunii arteriale in ortostatism, atunci cand irigarea sanguina a membrelor inferioare este redusa si favorizeaza aparitia fenomenelor de ischemie si a complicatiilor sale.
  • Disfunctiile sudorale constau in anhidroza extremitatilor inferioare, care predispune la fisuri tegumentare prin scaderea elasticitatii cutanate si creste riscul de dezvoltare a gangrenelor neuropate sau infectioase, asociate cu transpiratie compensatoare in zona trunchiului si a fetei.
  • Diminuarea senzatiei de urinare atrage dupa sine o frecventa scazuta a mictiunilor care poate evolua si pana la disparitie din cauza tulburarilor inervatiei aferente a vezicii urinare. Aceasta manifestare poate oferi pacientilor senzatia ca, frecventa mai scazuta a mictiunilor, in special pe perioada noptii, este de fapt un semn al evolutiei favorabile a diabetului zaharat
  •  Disfunctiile de natura sexuala sunt inregistrate la circa 50 % dintre barbatii care sufera de diabet si la circa 30 % din femeile diabetice. Mecanismul acestui tip de disfunctii deriva din faptul ca orgasmul si ejacularea sunt controlate de sistemul nervos vegetativ simpatic. Pe de alta parte, sistemul nervos parasimpatic controleaza reflexul de erectie si lubrifierea vaginala. Pacientii diabetici manifesta disfunctii de natura sexuala, in special ca o consecinta a afectarii sistemului parasimpatic. Tulburarile sistemului nervos parasimpatic conduc la manifestarea de erectii incomplete sau la lipsa acestora, astfel ca in acest caz, tratamentul administrat va consta in medicatie ce determina cresterea fluxului sanguin la nivelul penisului. In ceea ce priveste femeile, scaderea gradului de lubrifiere al vaginului conduce la atrofierea peretilor acestuia, fiind necesara protectia prin aplicarea lubrifiantilor vaginali.  
  • Dischinezia esofagiana este o forma de manifestare a neuropatiei vegetative gastro - intestinale. Dischinezia esofagiana consta de fapt in scaderea vitezei tranzitului la nivelul esofagului si manifestarea refluxului gastro - esofagian. Aceasta tulburare atrage dupa sine si alte probleme precum constipatia, atonia gastrica, atonia vezicii biliare, senzatia de ameteala sau chiar tulburari ale vederii.  
  • Desfasurarea anormala a functiei pupilelor este datorata dificultatilor cu care se desfasoara mai ales inervatia simpatica, cea parasimpatica fiind in mare parte conservata. Raspunsul pupilei este faptul ca nu se dilata suficient, astfel ca nu poate fi realizata acomodarea ochiului la intuneric.
Categorii: 
Endocrinologie si Diabet
Neurologie
Simptome: 
Ameteala
Amorteala
Constipatie
Diaree
Dificultate de mers
Disfunctie erectila
Dureri generalizate
Furnicaturi
Inapetenta
Slabiciune
Slabiciune musculara
Vedere neclara
Xerodermie
Diagnostic: 

Diagnosticul neuropatiei periferice se stabileste in functie de simptomatologie, anamneza preluata si informatiile obtinute in urma efectuarii examenului fizic. Electromiograma (EMG) si testarea conductibilitatii nervoase pot usura procesul de stabilire al diagnosticului.  Acestea evidentiaza corectitudinea si promptitudinea cu care este trimis impulsul electric la nervi si muschi. In cazul afectarii nervului, viteza conductibiitatii nervoase este scazuta. 

Diagnosticul se stabileste mai dificil in cazul neuropatiei autonome. In cazul acesta, nervii afectati sunt cei cu rol in desfasurarea functiilor interne, reflexe. In cazul aparitiei simptomelor, este necesara supunerea pacientului la investigatii pentru stabilirea unui diagnostic si instituirea cat mai rapida a unui tratament corespunzator. Astfel de investigatii pot fi cele care masoara perioada de timp necesara pentru golirea stomacului. Acestea sunt recomandate in conditiile in care pacientul manifesta meteorismul abdomenului, indigestie sau voma, simptome ale gastroparezei care produce evacuarea incetinita a continutului gastric. Alte simptome ce pot aparea la diabetici sunt afectarea functiei renale, hipovitaminoza B 12 sau consumul cronic de bauturi alcoolice. Testele de laborator ajuta la formularea diagnosticului diferential si la identificarea factorului cauzal al bolii.

Tratament: 

Neuropatia diabetica nu beneficiaza de un tratament cu valoare curativa, singura metoda de tratament fiind cea cu efect simptomatic si de prevenire a unor viitoare complicatii. In acest scop, se incearca mentinerea valorilor glicemiei la un anumit nivel. Tinerea sub control a glicemiei se poate realiza prin mentinerea la un nivel mediu a hemoglobinei A1c [ HbA1c ] mai mic de 7 % o perioada de doua pana la trei luni.

Tratament initial

Conduita terapeutica aleasa in cazul neuropatiei de natura diabetica difera in functie de simptomatologia exprimata si de tipul neuropatiei. Tratamentul se concentreaza, in special, pe ameliorarea simptomelor si pe preventia complicatiilor secundare, in special in ceea ce priveste mentinerea glicemiei la un un nivel cat mai apropiat de cel normal. Acest lucru poate fi realizat prin administrarea insulinei sau a antidiabeticelor orale, respectarea regimului alimentar si a celui de exercitii fizice si prin tinerea sub evidenta a valorilor glicemiei. Persoanele afectate de neuropatie diabetica trebuie sa acorde o atentie sporita autoexaminarii picioarelor din cauza faptului ca la acest nivel se pot produce leziuni care trec neobservate ca urmare a pierderii sensibilitatii. Neglijarea acestor probleme poate determina dezvoltarea de infectii grave care pot conduce chiar si la amputatii. Un rol foarte important in desfasurarea unui program terapeutic eficace il au exercitiile fizice regulate, monitorizarea tensiunii arteriale, respectarea regimului alimentar stabilit, stoparea fumatului si a consumului bauturilor alcoolice. Variantele aditionale de tratament se instituie in concordanta cu tipul de neuropatie diabetica.  

Neuropatia periferica

Un numar mare de pacienti afectati de neuropatie periferica manifesta o sensibilitate dureroasa crescuta in anumite regiuni corporale. Astfel in reteta de tratament stabilita se introduc si medicamente cu efect analgezic care imbunatatesc conditia de viata a pacientilor. Aceste medicamente sunt disponibile sub forma de comprimate sau unguente. Lor li se mai pot asocia medicamentele utilizate in tratamentul depresiei, medicamente precum antidepresive triciclice, antidepresive ca si duloxetin hydrochlorid, medicamente antiepileptice ca si gabapentinul. Si o astfel de medicatie are efecte antialgice, chiar daca pacientul nu manifesta alte afectiuni precum epilepsia sau depresia. Acupunctura, masajele si biofeedback-ul reprezinta posibile terapii complementare. De asemenea, fizioterapia cu gheata sau cea cu caldura pot ameliora forta musculara. O alta metoda de terapie menita sa reduca intensitatea sensibilitatii dureroase exagerate este stimularea nervoasa electrica transcutanata ( TENS ). Aceasta consta in aplicarea stimulilor la nivelul terminatiilor nervoase ale pielii.    

Neuropatia focala

In situatia plagilor compresive, prin strivire sau prin pensare, asa cum este cazul in neuropatia diabetica, mentinerea membrului afectat ancorat poate reduce presiunea exercitata asupra nervului lezionat. Ancorarea membrului se poate realiza prin purtarea unei mansete in zona incheieturii mainii pentru reducerea senzatiei de amorteala si a disconfortului sesizat in cadrul sindromului tunelului carpian. In conditiile sesizarii de simptome cu caracter persistent este indicata corectia prin interventie chirurgicala. 

Neuropatia autonoma

Acest tip de neuropatie se produce ca urmare a afectarii nervilor care controleaza functiile involuntare, determinand astfel tulburari digestive, renale, sexuale, tulburari ale hipertensiunii arteriale, transpiratii sau afectarea altor functii involuntare ale organismului. O parte dintre simptomele manifestate raspund foarte greu la tratament, insa exista si simptome mai usor de controlat: 

  • Prevenirea constipatiei se poate realiza prin administrarea frecventa de portii alimentare reduse din punct de vedere cantitativ si cu o proportie redusa de grasimi, insa bogate in fibre. 
  • Diareea poate fi controlata prin administrarea antibioticelor ca si amoxicilina, tetraciclina sau metronidazolul, asociate cu medicamentele cu rol in incetin irea tranzitului intestinal. 
  • Gastropareza se manifesta prin golirea mult incetinita a stomacului. Pentru aceasta se recomanda servirea meselor frecvente, reduse cantitativ, sarace in grasimi si fibre si instituirea medicatiei stimulante a activitatii motorii gastrice pentru accelerarea ritmului de evacuare a stomacului. Mentinerea valorilor glicemiei la un anumit nivel este de ajutor si in ameliorarea simptomatologiei gastroparezei. 
  • In caz de transpiratii exagerate, se recomanda evitarea mediilor calde si umede. Supraincalzirea organismului se realizeaza si prin consumul crescut de lichide. In cazul in care se constata ca aceste transpiratii in exces sunt declansate in urma consumului anumitor mancaruri, poate fi recomandata administrarea medicatiei anticolinergice, insa cu precautie din cauza efectelor adverse mai intense decat simptomele initiale, pe care le pot declansa.  
  • Valoarea glicemica se poate controla prin ajustari ale dozelor de insulina pana la atingerea unei valori putin peste cea acceptata. In conditii naturale, valoarea hemoglobinei glicozilate A1c [ HbA1c ] se mentine sub valoarea de 7 %. 
  • In caz de afectiuni renale, se instituie o cura de antibioterapie cu scopul prevenirii infectiilor urinare, asociata cu medicatia recomandate pentru tinerea sub control a functiei vezicii urinare.
  • Tulburarile de ordin sexual beneficiaza de medicatie sau dispozitive speciale destinate imbunatatirii erectiei si de creme continatoare de estrogeni si de lubrifianti, care previn uscarea mucoasei vaginale.
  • In caz de hipertensiune arteriala, se pot folosi sosete le medicinale elastice si se poate administra medicatia antihipertensiva.

Tratament de intretinere

Tratamentul de lunga durata al neuropatiei diabetice include in primul rand supravegherea valorii glicemice si mentinerea sa la valori optime. Acest lucru este posibil prin mentinerea hemoglobinei glicozilate A1c [ HbA1c ] sub valoarea de 7% pentru o perioada de doua pana la trei luni. Adoptarea unui mod de viata sanatos precum respectarea unui program de exercitii fizice regulate, controlarea periodica a tensiunii arteriale, instituirea unui regim alimentar sanatos, stoparea fumatului, oprirea consumului de bauturi alcoolice si supravegherea cu atentie a picioarelor pentru prevenirea aparitiei ranilor sau a unor altfel de complicatii la acest nivel. Tratamentul se adapteaza in functie de simptomatologia manifestata si de caracterul neuropatiei.

Pacientii afectati de neuropatie periferica, in cazul carora nervii ce asigura sensibilitatea sunt cei afectati, manifesta dureri de diferite intensitati in anumite regiuni corporale. Astfel, in aceaste situatii, medicul recomanda si administrarea unor medicamente antialgice sau care trateaza depresia. In acest scop pot fi administrate antidepresive triciclice, antidepresive precum duloxetinul hydrochlorid sau antiepileptice ca si gabapentinul.
 

Tratament in cazul agravarii bolii

Pe parcursul evolutiei neuropatiei pot aparea si complicatii precum instalarea gastroparezei, a infectiilor urinare sau a altor complicatii survenite la nivelul membrelor inferioare. In cazul in care evolutia neuropatiei diabetice se complica, devin necesare masuri suplimentare pentru mentinerea glicemiei la un anumit nivel si sporirea atentiei in ceea ce priveste autoexaminarea picioarelor. Complicatiile posibile in cazul neuropatiei diabetice constau in dezvoltarea infectiilor sau a ulcerelor in regiunea picioarelor, leziuni ce pot evolua ce pot determina chiar si necesitatea unei amputatii. Alte complicatii posibile sunt deformarea ireversibila a unuia sau a ambelor membre inferioare, afectiune cunoscuta si ca piciorul Charcot, a carei corectie poate fi realizata doar pe cale chirurgicala. Simptomele grave de gastropareza pot necesita administrarea medicamentelor cu rol in accelerarea evacuarii stomacului sau pot necesita alimentarea pe cale artificiala a persoanei afectate, prin intermediul unei gastrostome

Pierderea controlului vezicii urinare sau infectia acesteia fac ca testele suplimentare diagnostice si terapia medicamentoasa sau chirurgicala sa devina o necesitate. Starea de depresie poate apare ca simptom suplimentar in caz de boli cronice precum diabetul sau neuropatia diabetica. In acest caz poate fi necesar un consult specializat si instituirea tratamentului destinat ameliorarii starii de sanatate a pacientului.
 

Tratament ambulator (la domiciliu)

Controalele medicale regulate trebuie asociate cu un program de control al glicemiei, autoexaminarea periodica a membrelor inferioare si adoptarea unui stil de viata sanatos.

Supravegherea valorii glicemice

Cel mai important rol in preventia neuropatiei diabetice este mentinerea glicemiei la un nivel constant cat mai apropiat de valoarea optima. Controlul glicemiei consta de fapt in mentinerea valorii medii a hemoglobinei glicozilate A1c [ HbA1c ] sub pragul de 7 % timp de doua pana la trei luni. Nu trebuie exclusa nici posibilitatea accentuarii temporare a simptomelor in cazul scaderii glicemiei la valoarea optima. Mentinerea glicemiei la titrul dorit este de fapt o metoda de preventie a complicatiilor de natura oculara sau de natura renala. 


Autoexaminarea membrelor inferioare

Regiunea cel mai frecvent afectata in cazul neuropatiei diabetice este cea a membrelor inferioare. Persoanele bolnave de diabet se confrunta cu scaderea capacitatii de aparare a organismului impotriva infectiilor secundare ce pot surveni. Astfel, este posibil ca o leziune minora si insignifianta precum o vezicula sau o zgarietura, sa determine un proces infectios grav care sa necesite chiar si amputarea membrului respectiv. Inspectia periodica a suprafetetei membrelor inferioare este necesara in scopul prevenirii desfasurarii de procese patogene ce pot trece neobservate datorita sensibilitatii scazute de la acest nivel. Este recomandata protejarea picioarelor prin purtarea sosetelor in mod frecvent si prin purtarea de incaltaminte adecvata. In cazul in care pacientul a dezvoltat si complicatii de natura oculara precum retinopatia diabetica sau alta afectiune oftalmologica, autoexaminarea membrelor inferioare poate deveni dificila, astfel ca va implica si ajutorul acordat de o alta persoana. Autoexaminarea picioarelor se realizeaza si in cazul controlului medical periodic si de specialitate. Acest control trebuie efectuat cel putin o data pe an si consta si in examinarea atenta a picioarelor. In cazul constatarii de catre medicul specialist a unor semne de amorteala, a unor rani la nivelul tegumentului , a unor deformari de natura osoasa si articulara ca si in cazul Piciorului Charcot, se recomanda ca pacientul sa schimbe incaltamintei folosita in prezent cu una adecvata acestui tip de probleme.


Adoptarea si mentinerea unui mod sanatos de viata

Riscul de a dezvolta neuropatia diabetica ca si o complicatie a diabetului, se poate reduce tinand cont de urmatoarele elemente:

  • Monitorizarea tensiunii arteriale. Este un lucru demonstrat faptul ca neuropatia are mai multe sanse de a aparea la persoanele care inregistreaza in mod frecvent valori crescute ale tensiunii arteriale. Relatia dintre evolutia neuropatiei diabetice si valoarea crescuta a tensiunii arteriale nu este pe deplin cunoscuta in prezent, insa este cunoscut faptul ca mentinerea valorilor tensiunii arteriale intre limite normale determina o scadere a riscurilor dezvoltarii de complicatii ale diabetului.
  •  Exercitiile fizice regulate si pastrarea unei greutati corporale adecvate contribuie la capacitatea organismului de a folosi insulina in mod corect si de a mentine valoarea optima a glicemiei. Astfel se previne si dezvoltarea sau progresia leziunilor de ordin nervos. Inaintea initierii fiecarui program de exercitii fizice, este necesara examinarea cu atentie a membrelor inferioare pentru descoperirea de potentiale leziuni. Observarea unor tulburari ale functionalitatii membrelor inferioare sau a tensiunii arteriale, asociate cu neuropatia diabetica pot ridica semne de intrebare in ceea ce priveste siguranta desfasurarii exercitiilor fizice. Din acest motiv, pacientilor le poate fi recomandat sa evite anumite exercitii cu caracter repetitiv sau sa nu ridice greutati. 
  • Fumatul poate determina cresterea riscului de dezvoltare a neuropatiei sau cresterea tensiunii arteriale, determinand agravarea altor complicatii ale diabetului.  
  • Limitarea consumului de alcool poate contribui la atenuarea simptomatologie neuropatiei si a altor semne determinate de aceasta. 
  • Un aport vitaminic optim si un regim alimentar echilibrat din punct de vedere nutritional contribuie la mentinerea greutatii optime. In cazul pacientilor afectati de gastropareza, este necesara revizuirea programului alimentar in sensul adaugarii de mese suplimentare reduse cantitativ.

Stenoza spinala cervicala

Generalitati: 

Bolile degenerative ale coloanei vertebrale implica modificari artritice ale oaselor, articulatiilor si ligamentelor. Coloana vertebrala este formata din corpurile vertebrale, discurile intervertebrale, fatetele articulare, si cateva straturi de ligamente. Canalul spinal contine si protejeaza maduva spinarii si radacinile nervilor. Coloana vertebrala umana are 7 vertebre cervicale, 12 toracale, 5 lombare, sacrul si coccisul. Discurile intervertebrale sunt localizate intre aceste segmente osoase.
Odata cu imbatranirea discurile intervertebrale degenereaza si se micsoreaza in inaltime. La nivelul zonei respective coloana capata o Incontinenta urinara si fecala, atrofii musculare, tulburari de sensibilitate si anomalii ale reflexelor osteo-tendinoase.

Categorii: 
Neurologie
Simptome: 
Amorteala
Deficit motor al membrelor inferioare
Deficit motor al membrelor superioare
Encoprezis
Enurezis
Diagnostic: 

Diagnosticul stenozei spinale cervicale se bazeaza pe simptomele relatate de pacient si pe examinarea fizica a acestuia. Este necesar ca pacientul sa ii spuna medicului daca miscarile gatului produc durere, amorteli sau slabiciune. Daca este suspectata o stenoza spinala cervicala, medicul va recurge la investigatii paraclinice pentru a confirma diagnosticul si a depista cauza bolii.
Investigatiile paraclinice cele mai utile sunt radiografia, rezonanta magnetica nucleara si computer tomografia. Pe baza rezultatelor acestor investigatii si a analizelor de sange, medicul va elimina alte boli care pot produce manifestari asemantoare, cum sunt: scleroza multipla, scleroza laterala amiotrofica si deficitul de vitamina B12.

Tratament: 

In stenoza spinala cervicala usoara sau moderata simptomele pot fi controlate cu medicamente impotriva durerii, exercitii fizice pentru mentinerea tonusului si flexibilitatii si terapie fizica. Specialistul in terapie fizica poate recomanda purtarea unui guler pentru a sustine gatul. Daca simptomele sunt severe, slabiciunea musculara progreseaza sau investigatiile paraclinice arata compresiuni la nivelul maduvei spinarii sau nervilor, este indicata interventia chirurgicala pentru decomprimare.

Tratament chirurgical

Exista mai multe tipuri de operatii pentru stenozele cervicale.
Abordul cervical anterior, urmat de discectomie si rahisinteza cu grefon osos este cea mai frecventa interventie in aceasta zona. Se practica o incizie la nivelul gatului, punandu-se in evidenta partea anterioara a coloanei cervicale. Apoi se repereaza radiologic discul afectat care se rezeca impreuna cu ciocurile osoase din jur. In final se practica rahisinteza coloanei cu un paralelipiped osos recoltat din creasta iliaca dreapta a pacientului. Pacientul poarta postoperator un guler timp de 2 luni, cu care se poate mobiliza. Vindecarea osoasa se produce in circa 2 luni. Uneori aceasta operatie poate fi mai extensiva, implicand rezectia unui corp vertebral si a doua discuri, situatie in care, dupa aplicarea grefonului osos se aplica si placi metalice pentru stabilizarea focarului operator.
Daca elementele compresiunii canalului osos sunt localizate predominat in zona posterioara a coloanei (fatete articulare si ligamente) atunci decompresiunea se face pe cale posterioara, inlaturandu-se partial lamele vertebrale si ligamentele sau fatetele articulare modificate. Daca sunt necesare decompresiuni pe mai multe nivele osoase, poate fi necesara o stabilizare a coloanei cu ajutorul unor dispozitive specializate (placi, suruburi, tije metalice, etc).
Operatia pentru stenoza de canal vertebral lombar este cunoscuta sub numele de laminectomie lombara decompresiva. Aceasta consta in ridicarea portiunii posterioare din lama vertebrala, ablatia ligamentelor si largirea gaurilor intervertebrale (foramene prin care ies radacinile nervoase) pentru a crea mai mult spatiu pentru sacul dural si radacini.
Uneori cand stenoza se asociaza cu alunecari vertebrale sunt necesare operatii mai ample de ablare a discului si stabilizare osoasa cu ajutorul unor dispozitive metalice (tije, suruburi, custi metalice) si grefe osoase. Rezultatele operatiei sunt satisfacatoare, iar recuperarea dupa asemenea interventii depinde de gravitatea simptomelor neurologice anterioare operatiei.

Sciatica, lombosciatica sau lomboradiculopatia S1

Generalitati: 

Sciatica consta in durere, furnicatura sau parestezii (amorteli) produse prin iritarea nervului sciatic. Nervul lung si foarte voluminos numit sciatic care controleaza muschii soldului, piciorului, gambei, labei piciorului precum si pielea piciorului, care traverseaza toata lungimea piciorului, se inflameaza si cauzeaza boala sciatica. Durerea este resimtita in sold si in alte zone asociate cu nervul sciatic, fese, genunchi, picior si chiar laba piciorului in cazurile severe. Denumirea de lombosciatica este pe deplin justificata. Cand durerile sunt la nivelul coloanei lombare, care prin intensitate pot imobiliza bolnavul, se vorbeste de lumbago acut. Durerile lombare de mica intensitate, dar de lunga durata, marcheaza diagnosticul de lombalgie cronica. Lombosciatica este un sindrom intalnit frecvent la adultul tanar, mai ales la barbati, care are drept cauza, in 95% -97% din cazuri, compresia nervului sciatic, in special determinata de hernia de disc.

Care sunt cauzele?

Sciatica poate fi determinata de infectii, reumatism sau de comprimarea mecanica a nervului.
Responsabile de declansarea bolii pot fi unele boli ale tesutului adiacent, hernia discurilor intervertebrale, tumori ale coloanei vertebrale, tuberculoza osoasa, defecte ale articulatiilor intervertebrale sau ale articulatiei sacroiliace, intinderi ale tesuturilor moi din zona lombara, sold sau coapsa, precum si unele boli ale pelvisului.

Care sunt simptomele?

Boala se caracterizeaza prin dureri de-a lungul nervului sciatic (fesa, fata posterioara a coapsei, gamba si picior).
Durerea poate fi surda sau ascutita, continua sau intermitenta, se accentueaza dupa miscare, ridicarea membrului inferior in extensie de la planul patului, eforturi de Tuse sau defecatie si poate fi ameliorata (in cazul herniei de disc) sau agravata (sciatica nediscala) de decubitul dorsal pe plan dur.
Functionalitatea membrului afectat este limitata. Frigul si umezeala sunt, de regula, factori favorizanti. Este caracteristica iradierea durerii de-a lungul nervului sciatic si prezenta punctelor sensibile, dureroase la presiune paravertebrala. In unele cazuri, se instaleaza un deficit motor periferic (abolirea refelexului achilian, deficit in ridicarea degetului mare, tulburari de sensibilitate, tuburari sfincteriene, sau chiar paralizie).

Categorii: 
Neurologie
Simptome: 
Amorteala
Deficit motor al membrelor inferioare
Durere la nivelul piciorului
Dureri de spate
Enurezis
Furnicaturi
Diagnostic: 

Sciatica este diagnosticata printr-o anamneza tintita si un examen obiectiv. Medicul de familie va chestiona pacientul in legatura cu simptomele. Chiar daca medicul poate fi capabil sa diagnosticheze sciatica pe baza anamnezei si a examenului obiectiv, cateodata o radiografie de coloana sau un RMN al coloanei, sunt necesare pentru a confirma diagnosticul.
Examenul radiologic poate evidentia diminuarea inaltimii unui disc intervertebral, pensarea spatiului intervertebral, osteofite, osteoscleroza platourilor vertebrale.

Tratament: 

In multe cazuri sciatica se va ameliora si va disparea de la sine, treptat. Initial tratamentul se concentreaza pe medicamente si exercitii care combat durerea.
Se poate combate durerea prin:

  • punerea unei pungi cu gheata in mijlocul zonei lombare (portiunea inferioara a spatelui)
  • evitarea pozitiei in sezut (doar daca este mai confortabila decat statul in picioare)
  • alternarea intinderii in pat cu scurte plimbari; sa se mareasca distanta de plimbare pe masura ce durerea permite
  • utilizarea de antiinflamatoare nonsteroidiene (AINS) ca si ibuprofen (Advil) sau naproxen (Aleve).

Alternativele de tratament pentru sciatica, depind de cauzele care irita nervul. Daca simptomele nu se imbunatatesc, medicul de familie poate recomanda:

  • fizioterapie
  • infiltratii cu corticosteroizi sau chiar tratament chirurgical in cazurile grave.

Tratamentul se face in cateva faze. Prima faza vizeaza centralizarea durerii ( aducerea ei la nivelul spatelui, daca este posibil, retragand-o de la solduri, picioare sau laba piciorului).


Faza A
Folosit in sciatica acuta si incapacitanta.

1. Stati intins pe abdomen cu suficiente perne sub piept ca sa va fie comfortabil la nivelul gatului.
2. Apoi puneti un numar egal de perne cum aveti sub piept plus una mai mult sub abdomen astfel incat partea lombara a coloanei sa fie in pozitie neutra sau usor indoita.
3. In respectiva pozitie, puneti caldura pe spate. Obiectivul este de a inlatura dureea din zona gleznei chiar daca este mai rau in coapsa. Pacientii descriu adesea acest lucru astfel : Durerea s-a mutat in sus pe picioare.
4. In timp ce inca sunteti pe abdomen, puneti piciorul dureros si celalalt deasupra catre partea dureroasa astfel incat pacientul sa fie intr-o indoire spre partea laterala catre cea dureroasa. Ramaneti o vreme in aceasta pozitie, 15-60 de minute. Cresteti gradul de indoire catre partea dureroasa si tineti asa timp de 15 minute daca este posibil, sau scadeti indoitura daca pacientul se plange tare, in functie de faptul daca durerea este mai mica sau mai mare.
5. Daca pacientul obtine centralizarea durerii deasupra genunchiului sau chiar deasupra coapsei, sau chiar o scadere semnificativa a durerii in picior sau in laba piciorului, atunci sunteti gata sa reduceti incet flexiunea coloanei. Faceti acest lucru prin reducerea numarului de perne de sub abdomen, sau punand o alta perna sub piept. Nu scoateti pur si simplu pernele ci faceti simplu o miscare de ridicare pentru a va regla pozitia. Acum puteti sa va intoarceti la pozitia neutra de indoire pe o parte.
6. Apoi treptat puneti spatele in usoara extensie ( capul si omoplatii, dosul coapselor sa faca o curbura spre spate. Nu faceti nici o schimbare brusca pentru a obtine extensia. Se poate sa trebuiasca sa actionati foarte incet. Aceasta parte a tratamentului ia mult timp la unii pacienti, o ora sau mai mult, astfel ca fiti pregatiti sa aveti rabdare.

Faza B
Folosit cand durerea este mai mica si mai tolerabila.

1. Exercitiile fizice de intindere asa cum se recomanda pentru crampele de picioare. Stati cu fata la un perete, la 60 cm distanta de acesta. In timp ce tineti calcaiele plate pe podea, lasati pieptul sa se sprijine de perete timp de 10 secunde. Indepartati-va apoi timp de 5 secunde si repetati miscarea de 3 ori. Apoi intoarceti-va cu partea laterala spre perete la aceeasi distanta de 60 cm de perete si lasati-va cu soldul pe perete, 10 secunde si retrageti-va apoi timp de 5 secunde, repetand de 3 ori. Intoarceti cealalta parte laterala spre perete si repetati figura cu soldul opus. Daca aceasta miscare laterala cauzeaza durere, miscati-va mai aproape de perete pentru a efectua exercitiul. Treptat, zi de zi, cresteti distanta fata de perete.
2. Exercitii tip pod si aripi pentru indreptarea spatelui. Stati intins pe spate si sprijiniti corpul pe calcaie si umeri, tinand toate celelalte parti ridicate de la podea (podul). Stati cu fata in jos si sprijiniti corpul pe abdomen tinand toate celelalte parti ale corpului ridicate de la podea ( aripile). Pastrati fiecare din aceste trei exercitii timp de 3 secunde in prima zi. Lucrati pana la 30 de secunde, de 3 ori pe zi, timp de 90 de zile.
3. Comprese fierbinti pe fese, solduri, picioare si glezne, in zonele dureroase. Faceti sedinte de 20-30 de minute, intrerupte de comprese reci ca gheata la fiecare 3-5 minute timp de 30-60 de secunde.
4. Incercati sa folositi un pachet cu gheata pentru controlul durerii. Spargeti gheata marunt, puneti-o intr-o punga de plastic si apoi bagati-o in alta punga.

Faza C
Folosita in toate stadiile bolii

1. Regimul alimentar trebuie sa fie fara grasimi si fara produse lactate. Regimul total vegetarian –fara produse care contin lapte sau oua , fara carne –este cel mai benefic atat in faza de tratament cat si in preventie.
2. Incercati o data sa omiteti solanaceele din dieta ( rosii, cartofi, vinete si ardei) deoarece o iritatie datorata sensibilitatii la alimente poate fi si ea o parte din problema.

Profilaxie
1. Invatati sa va aplecati din sold nu din talie
2. Invatati sa nu stati pe un picior.
3. Evitati sa faceti rasuciri pe o singura parte pentru a efectua sarcinile frecvente cum ar fi sa ajungeti la hartia de la toaleta, sa va dati jos din pat sau sa raspundeti la telefon.
Schimbati mobilierul din jurul dumneavoastra pentru a evita o rasucire repetata in mod constant pe aceeasi parte.
4. Evitati flexiunea sustinuta a spatelui ca aplecarea pentru a gati, a scrie sau a conduce masina.
Evitati sa stati jos timp indelungat. Nu tineti timp indelungat intinse tendoanele poplitee ( muschii mari din spatele coapselor) cum este cand se sta jos in timp ce genunchiul este intins in fata, ca la conducerea masinii timp de ore intregi.
5. Coborati din pat corect. O indoire laterala la coborarea din pat poate in cele din urma sa conduca la durere pe partea opusa in sciatica.

Sindrom post-polio

Generalitati: 

Sindromul post-polio este o afectiune ce se dezvolta in cateva zeci de ani dupa poliomielita (o boala infecto-contagioasa sistemica, ce afecteaza primordial sistemul nervos central si determina uneori paralizii). Acesta afecteaza muschii si nervii, producand slabiciune, astenie, durere si alte simptome.
Sindromul post-polio se dezvolta doar la indivizii care au suferit de poliomielita, dar acest sindrom nu este aceeasi boala ca poliomielita. Dezvoltarea acestui sindrom nu semnifica revenirea bolii initiale si, spre deosebire de poliomielita, sindromul post-polio nu este contagios.

Care sunt cauzele?

Virusul poliomielitei lezeaza nervii care controleaza muschii, iar acest fenomen provoaca Lipsa de energie si tulburarile somnului, pot apare in ambele afectiuni. Se poate presupune ca PPS-ul este responsabil pentru toate simptomele, cand de fapt depresia detine un rol important. Deoarece cu tratament corect se poate obtine o imbunatatire a simptomatologiei depresive, este important ca depresia sa fie recunoscuta si analizata de un medic.
Unele simptome se aseamana cu cele date de fibromialgie, o afectiune frecventa ce produce dureri articulare si musculare in multe teritorii. Un diagnostic si un tratament corect al acestei afectiuni este extrem de important la cei cu PPS.

Categorii: 
Neurologie
Simptome: 
Artralgie
Astenie
Dificultate de mers
Slabiciune musculara
Diagnostic: 

De multe ori diagnosticul acestui sindrom este unul de excludere, adica medicul va elimina restul diagnosticelor care ar putea constitui cauza simptomatologiei. Medicul va analiza istoricul pacientului (celelalte boli de care a mai suferit) si va efectua o examinare fizica riguroasa care sa confirme existenta unei poliomielite in trecut. Nu exista analize de laborator care sa confirme PPS-ul.
Diagnosticul de PPS este posibil in urmatoarele situatii:

  • existenta unei infectii cu virusul poliomielitic in antecedente sau o electromiograma (analiza activitatii electrice a muschilor) sugestiva pentru acest aspect
  • au trecut cel putin 15 ani de la poliomielita si s-a produs o recuperare, cel putin partiala a muschilor paralizati
  • exista noi slabiciuni musculare, oboseala, durere, scadere a capacitatii de efort sau pierdere a functiei unui grup muscular, mai ales la cele afectate candva de poliomielita
  • investigatiile nu releva o alta cauza care ca explice simptomatologia.

Exista o multitudine de investigatii posibile care sa stabileasca daca simptomatologia se datoreaza altor afectiuni, in afara de PPS. Pot fi necesare examinari speciale la pacientii cu tulburari de respiratie, de deglutitie sau ale memoriei. Unele examinari se pot repeta in cazul in care apar noi slabiciuni musculare, neevidentiate la consultul precedent.

Tratament: 

PS-ul este o afectiune progresiva, iar tratamentul se va focaliza pe controlul simptomelor si pe gasirea a noi metode prin care pacientul sa ramana activ, in ciuda slabiciunii musculare. Exercitiul fizic efectuat cu grija si acordarea de perioade rezonabile de odihna, sunt cheia succesului in terapia acestei afectiuni. Alte aspecte ale tratamentului includ terapia fizica si ocupationala, utilizarea unor dispozitive ajutatoare, precum bastoane sau carje, medicatia antialgica (pentru durere) si pentru tulburarile de somn si terapia respiratorie, utila pentru acest tip de tulburari.

Exercitiile fizice si odihna

Cel mai important element in tratamentul de lunga durata, il constituie dozarea optima a perioadelor de exercitiu fizic si a celor de odihna. Desi pare o situatie contradictorie (sa recomanzi in aceeasi masura exercitiu fizic si odihna), amandoua sunt importante la controlul simptomatologiei:

  • ridicarea de greutati, la fel ca si celelalte activitati de intarire a musculaturii, pot imbunatatii senzatia de durere sau tulburari ale somnului

In general, nu s-a demonstrat a fi foarte utila medicatia la bolnavii cu sindrom post-polio. Cu toate acestea, medicamentele pot fi eficiente in eliberarea anumitor simptome:

  • durerile musculare si articulare pot fi ameliorate cu medicamente precum antiinflamatoarele nesteroidiene (precum Aspirina sau Ibuprofenul)
  • miscarile anormale din somn (precum sindromul picioarelor nelinistite) pot fi tratate cu medicamente precum levodopa
  • exista dovezi ca anumite medicamente pot ajuta pacientii cu PPS suferinzi de oboseala, dar sunt necesare mai multe studii inainte ca acestea sa fie recomandate de rutina.

Tratamentul pentru tulburarile de respiratie si deglutitie

Tulburarile de respiratie si de deglutitie pot fi tratate de un fizioterapeut sau de un pneumolog. Scopul principal este de a mentine functia pulmonara in limite normale si de a se preveni dezvoltarea pneumoniilor. Acest lucru se realizeaza prin utilizarea exercitiilor de Tuse si de respiratii profunde. Terapeutii pot recomanda si exercitii de intarire a musculaturii respiratorii. La fel ca si in celelalte exercitii, pacientii nu trebuie sa forteze si sa depaseasca punctul in care se accentueaza oboseala. Indivizii cu PPS pot necesita oximetrie (masurarea oxigenului din sange) pentru a ne asigura ca primesc destul oxigen, mai ales noaptea. Apneea de somn poate fi tratata cu aport de oxigen sau cu ventilatie cu presiune pozitiva continua (metode de ventilatie).
Tulburarile de inghitire pot necesita o testare, pentru a se afla cat de severa este problema. Un logoped poate concepe un program de exercitii de inghitire prin care sa se amelioreze situatia.
Se pot realiza si modificari ale dietei:

  • lichidele mai dense (milk shake sau sucuri gelatinoase) fac procesul de inghitire mai facil
  • se vor evita alimentele ce se sfarama usor (biscuiti, prajituri), caci ele pot provoca accese de sufocare
  • alimentele moi se mesteca mai usor; se poate recurge la mixarea preparatelor
  • se recomanda mese in cantitati mai mici, dar mai frecvente.

Paralizia cerebrala

Generalitati: 

Paralizia cerebrala (CP) este o tulburare cronica de postura si de miscare provocata de leziunea sistemului nervos central. CP consta in miscari reflexe involuntare si contractii (spasme) musculare care pot afecta o regiune, jumatate de corp sau corpul in totalitate. O serie de afectiuni ca retardarea mintala, crizele convulsive sau disfunctii vizuale si auditive sunt frecvent asociate cu paralizia cerebrala.

Care sunt cauzele?
Paralizia cerebrala este consecinta lezarii sau dezvoltarii anormale a sistemului nervos (creierului). In majoritatea cazurilor nu se cunoaste cauza. Leziunea sau disfunctia poate surveni in timpul sarcinii, in timpul nasterii sau in primii 2-3 ani de viata.
Cauzele de CP survenita in timpul sarcinii sau al nasterii pot fi anomalii genetice sau cromozomiale, infectii sau alte boli ale mamei sau fatului survenite in timpul sarcinii sau complicatii peripartum (in timpul travaliului). Oricare dintre acestea pot afecta cresterea si dezvoltarea normala a fatului sau pot lipsi fatul sau nou-nascutul de nevoile de sange, oxigen sau substante nutritive. Afectiuni ale nou-nascutului ca hipoglicemia netratata pot de asemenea determina leziuni cerebrale care pot cauza CP.
CP datorata nasterii premature este legata de dezvoltarea insuficienta a creierului. Copii nascuti prematur au risc crescut de hemoragii cerebrale (hemoragie intraventriculara sau IVH). Leucomalacia periventriculara (LPV), o afectiune a substantei albe a creierului, este mai frecventa la copii nascuti prematur decat la cei nascuti la termen. Ambele, IVH si LPV, cresc riscul aparitiei CP.
Cauzele care pot determina CP in primii doi sau trei ani de viata sunt legate de lezarea creierului in urma unei boli grave ca meningita, in urma unei leziuni cerebrale consecutive unui accident sau traumatism cranian sau in urma unei lipse temporare de oxigen la tesuturi ca in cazul unui eveniment de inec.

Care sunt factorii de risc?
40-50% dintre copiii care dezvolta CP sunt nascuti prematur. Riscul de a dezvolta CP creste cu cat greutatea la nastere este mai mica. De obicei copiii nascuti prematur au greutate mai mica decat cea normala, mai mica cu circa 2,5 kg, dar si copiii nascuti la termen pot prezenta greutate mica la nastere. Exista un risc mai mare de nastere prematura si de Durere la atingerea usoara. Chiar si activitatile zilnice, ca spalatul pe dinti, pot cauza durere. Senzatiile anormale pot ingreuna identificarea obiectelor obisnuite prin atingere, de exemplu sesizarea diferentei dintre un balon de sapun moale si o minge de baseball dura
- iritatii ale pielii. Salivatia abundenta este frecventa atunci cand sunt afectati muschii faciali si cei ai gatului. Salivatia abundenta irita pielea, mai ales cea din jurul gurii, barbiei si toracelui anterior
- afectiuni dentare. Datorita durerilor care pot aparea la spalarea dintilor creste riscul de aparitie al cariilor si al gingivitelor (inflamatia gingiei). Mai pot contribui la aparitia gingivitelor si efectele adverse ale medicamentelor administrate pentru tratarea crizelor
- traumatisme. Exista riscul de cadere si alte accidente, in functie de controlul muscular, de rigiditatea (mobilitate ingreunata) articulara si de tonusul muscular global. Crizele asociate CP pot cauza de asemenea contuzii accidentale
- infectii si boli cronice. CP severa determina dificultati de alimentare. Inhalarea bolului alimentar in plamani creste riscul de aparitie a pneumoniei. Adultii au risc crescut de afectare cardiaca si pulmonara.
Unii copii cu CP prezinta o serie de tulburari de comportament precum Iritabilitate si scaderea interesului pentru lumea din jur.

Categorii: 
Neurologie
Pediatrie
Simptome: 
Dificultate de mers
Disfagie
Dizartria
Slabiciune musculara
Diagnostic: 

Diagnosticul paraliziei cerebrale: semnele de Paralizie cerebrala pot sa nu fie prezente la nastere. Se recomanda ca medicul sa monitorizeze atent semnele de CP ale nou-nascutului sau copilului in cazul in care acesta prezinta factori de risc. Acesti factori pot fi probleme care apar in timpul sarcinii sau la nastere, pot fi nasteri premature sau afectiuni care apar in timpul primilor doi sau trei ani de viata.
Medicii specialisti sunt precauti in a pune diagnosticul de CP prea devreme deoarece unii copii care au disfunctii motorii precoce dupa nastere pot sa nu dezvolte mai tarziu CP.
Uneori simptomele pot aparea odata cu maturizarea sistemului nervos urmand dezvoltarea creierului, nervilor si muschilor. Poate dura cativa ani pana cand un copil cu tulburari de miscare si de postura este diagnosticat cu CP.
Diagnosticul paraliziei cerebrale este pus pe baza observarii intarzierii in dezvoltarea fizica a copilului mic, pe baza istoricului bolii (anamneza), examenului clinic, teste de screening si alte teste ca RMN (care se face pentru a exclude alte cauze organice). Aceste etape includ:
- aflarea informatiilor despre istoricul bolii copilului si despre evolutia sarcinei mamei. Intarzierile in dezvoltare sunt de obicei observate de parinti sau de medicul specialist in timpul controalelor de rutina. Aceste controale reprezinta un bun prilej pentru ca medicul specialist sa constate detalii despre abilitatile motorii sau senzitive, mai ales despre cele care ar trebui sa apara in primul sau al doilea an de viata
- un examen fizic pentru depistarea semnelor de CP. In timpul examenului fizic medicul specialist poate stabili daca copilul pastreaza reflexele de nou-nascut mai mult decat este normal, fapt care reprezinta un semn de CP. Functiile musculare de baza si cele de postura, tulburarile vizuale si cele auditive vor fi de asemenea evaluate
- teste de screening. Medicul specialist va recomanda efectuarea unor chestionare legate de dezvoltare si alte teste care sa determine extinderea intarzierilor de dezvoltare si va stabili daca este necesara o evaluare mai ampla
- rezonanta magnetica nucleara la nivel cerebral pentru identificarea anomaliilor cerebrale si a altor afectiuni asociate. Luate impreuna, rezultatele acestor investigatii pot orienta catre diagnosticul de CP. Daca diagnosticul este neclar, teste suplimentare pot fi efectuate pentru evaluarea tesutului cerebral sau pentru excluderea altor afectiuni. Uneori, rezultatele acestor teste pot fi utile pentru evaluarea severitatii CP. Testele pot include:
- chestionare suplimentare pentru evaluarea tulburarilor de dezvoltare
- tomografie cerebrala
- ecografie cerebrala.

Evaluarea si monitorizarea CP
Odata diagnosticata CP, un copil va fi evaluat pentru depistarea altor afectiuni asociate care pot aparea in cadrul paraliziei cerebrale ca:

  • alte tulburari de dezvoltare pe langa cele care au fost deja identificate, abilitatile de dezvoltare vor fi evaluate periodic pentru a stabili daca alte simptome, ca intarzieri de limbaj si de vorbire, apar pe masura dezvoltarii sistemului nervos
  • teste de inteligenta pentru identificarea inteligentei submedii (retardarii mintale)
  • crizele convulsive - electroencefalograma (EEG) este utila pentru depistarea activitatii anormale de la nivelul creierului in cazul in care copilul are un istoric de crize convulsive
  • dificultati de alimentatie si de supt
  • disfunctii auditive si vizuale
  • evaluare psihologica pentru tulburarile de comportament.

In majoritatea cazurilor medicul specialist poate identifica efectele pe termen lung al afectarii fizice inca de la varsta de unu pana la trei ani. In anumite cazuri aceste predictii nu sunt posibile pana la varsta scolara, perioada in care abilitatea de a invata, aptitudinile de comunicare si alte abilitati pot fi cuantificate. Gradul de ajutor si supraveghere necesare in cazul unui copil depind de numarul si severitatea tulburarilor.
Unii copii necesita efectuarea regulata a urmatoarelor teste:

  • radiografie pentru depistarea unei luxatii sau deplasari a articulatiei coxo-femurale (soldul); copii cu CP sunt iradiati de cateva ori intre 2 si 5 ani. Se recomanda efectuarea unei radiografii in caz de dureri de sold sau daca exista alte semne de luxatie de sold ca miscari anormale la nivelul soldului sau genunchiului. Radiografia de coloana vertebrala este recomandata in vederea depistarii deformarilor de la nivelul coloanei (scolioza)
  • analize tintite necesare pentru identificarea tulburatilor si luarea unor decizii terapeutice.

Teste suplimentare pot fi necesare in functie de simptomatologia copilului si de alte afectiuni asociate.

Tratament: 
  • terapia fizica reprezinta o parte importanta a tratamentului care incepe imediat dupa punerea diagnosticului si poate continua de-a lungul vietii pacientului. Acest tratament poate incepe inainte ca un diagnostic de certitudine sa fie pus, in functie de simptomele pacientului.
  • medicamentele pot controla o parte dintre simptomele de CP si pot preveni complicatiile. Acestea pot consta in antispastice injectabile pentru imbunatatirea relaxarii musculaturii si pot imbunatatii rata miscarii. Alte medicamente pot fi folosite pentru tulburari obisnuite asociate cu CP ca anticonvulsivante pentru prevenirea crizelor convulsive.
  • in cazuri rare, chirurgia ortopedica (pentru muschi, tendoane si articulatii) sau rizotomia selectiva posterioara (sectionare a radacinilor nervilor spinali sau a celor cerebrali) pentru contractura sau alte tulburari de mobilitate este efectuata imediat dupa diagnosticarea unui nou-nascut sau copil mic care prezinta tulburari severe.

Tratament medicamentos

Tratamentul medicamentos poate controla o parte dintre simptomele CP, poate preveni sau diminua complicatiile si poate trata alte afectiuni asociate cu CP.
Optiuni de medicamente
Antispasticele sunt cele mai frecvente medicamente folosite de pacientii cu CP. Antispasticele pot determina relaxarea musculaturii incordate si pot reduce spasmele musculare. Majoritatea antispasticelor se administreaza oral si includ:

  • Diazepam (Valium)
  • Dantrolen (Dantrium)
  • Baclofen (Lioresal).

Desi aceste medicamente se administreaza pe cale orala, baclofen se poate administra folosind o metoda numita Baclofen intratecal (ITB). Pentru aceasta se plaseaza o pompa mica la nivelul tesutului subcutanat abdominal. Aceasta pompita elibereaza Baclofen in sange de-a lungul maduvei spinarii. Acest tratament poate fi mai eficient decat cel medicamentos in calmarea spasmelor musculare. Insa este mai complicat decat tratamentul oral si are si unele riscuri (infectia la locul implantarii sondei).
Antispastice injectabile care sunt administrate pe un ac direct la nivelul muschiului afectat, sunt folosite ocazional pentru relaxarea muschilor. Ele raman efectiv timp de 3 pana la 8 luni in functie de tipul de antispastic folosit. Antispasticele injectabile folosite pentru tratamentul CP includ:

  • spalaturi cu fenol sau alcool
  • toxina botulinica (Botox).

Anticonvulsivele sunt folosite ca tratament pentru pacientii cu CP care prezinta crize convulsive.Cele mai folosite sunt:

  • Topiramat (Topamax)
  • Lamotrigin (Lamictal)
  • Oxcarbazepine (Trileptal)
  • Zonisamid (Zonegran)
  • Gabapentin (Neurontin).

In cazul crizelor convulsive sunt folosite anticonvulsivantele precum Carbamazepina (Tegretol). Anticolinergicele sunt utile in cazul pacientilor cu CP care au miscari involuntare ale corpului (paralizie cerebrala distonica) sau care saliveaza abundent. Acestea includ:

  • Trihexifenidil hidroclorid (Artane)
  • Benztropin mesilat (Cogentin)
  • Carbidopa-levodopa (Sinemet)
  • Prociclidine hidroclorid (Kemadrin)
  • Glicopirrolate (Robinul).

Laxativele medii si stimulentele intestinale sunt folosite pentru tratamentul constipatiei, o problema frecventa in randul pacientilor cu CP. Tratamentul medicamentos pentru CP se adreseaza nevoilor pacientului. Din nefericire, tratamentul medicamentos este insuficient in tratarea CP, mai ales in cazul formelor care includ miscari involuntare (forma atetozica a paraliziei cerebrale disknetice).
Unele medicamente folosite pentru tratarea CP au efecte adverse severe. De exemplu Dantrolenul sodic (Dantrium) poate produce afectare hepatica; este necesar controlul periodic al testelor hematologice in timpul tratamentului cu acest medicament.
Unii medici specialisti sunt de parere ca medicamentele cele mai folosite pentru tratamentul CP (diazepam [Valium], baclofen [Lioresal] si dantrolene [Dantrium]) nu ar trebui administrate copiilor aflati in perioada de crestere. Exista opinia ca efectele adverse ale acestor medicamente pot determina efecte adverse mult mai severe decat spasmele musculare si rigiditatea musculara intalnita in CP. De exemplu unul dintre efectele adverse ale acestora este somnolenta. Dificultati de vorbire si de alimentare. Se recomanda inceperea acestei terapii inainte de inceperea scolii si continuarea ei pe parcursul acesteia.
Sfaturi de nutritie pot fi necesare cand sunt intalnite nevoi de regim datorita unor dificultati de consumare a anumitor alimente.
Biofeedback-ul poate fi util singur sau ca parte a terapiei fizice. Desi biofeedback-ul nu este eficient in cazul tuturor pacientilor cu CP, unii pacienti care folosesc aceasta tehnica invata sa-si controleze muschii afectati si sa-si reduca tensiunea musculara.
Ambele masajul terapeutic si YOGA hatha sunt necesare pentru relaxarea musculaturii tensionate, pentru intarirea muschilor si pentru mentinerea articulatiilor flexibile. Exercitiile yoga hagha de respiratie sunt folosite uneori pentru prevenirea infectiilor pulmonare. Sunt necesare studii suplimentare pentru determinarea beneficiilor acestor terapii in cazul pacientilor cu CP.
Tratamente individualizate pot fi necesare in functie de nevoile specifice care pot aparea:

  • terapiile care stimuleaza invatarea si dezvoltarea senzoriala. Nou-nascutii si copiii mici pot beneficia de terapii pentru stimularea invatarii si dezvoltarii senzoriale. Aceste terapii nu pot corecta partile lezate ale creierului, dar pot stimula regiunile sanatoase ale creierului
  • terapiile comportamentale sunt necesare copiilor de varsta scolara cu CP pentru invatarea unor modalitati mai bune de comunicare cu ceilalti.

Miastenia gravis

Generalitati: 

Ce este Miastenia Gravis ?

Miastenia gravis reprezinta o afectiune cronica de natura neuromusculara, manifestata prin stare de oboseala severa in urma repetarii unor anumite miscari si senzatia de slabiciune a musculaturii, termenul de "miastenia gravis" fiind tradus ca "slabiciune musculara severa".

Miastenia gravis consta intr-un defect de transmitere a impulsurilor nervoase de la nervi la fibrele musculare, fapt care determina musculatura sa piarda din tonus si forta pana la atingerea stadiului de imposibilitate de efectuare a miscarilor. Miastenia gravis reprezinta o afectiune autoimuna neuromusculara care determina senzatia de slabiciune musculara fluctuanta si senzatie de fatigabilitate.

Afectiunea se poate manifesta sub forma localizata la nivelul unor grupe musculare precum forma oculara sau se poate manifesta sub forma generalizata, caz in care sunt implicate multiple grupe musculare.

Bolile autoimune, in cadrul carora este amintita si Miastenia gravis, se caracterizeaza prin producerea anormala de anticorpi care capata alte functii atacand structurile normale ale organismului, nerecunoscute ca fiind proprii acestuia. Anticorpii sunt produsi impotriva unor proteine aflate la nivelul jonctiunii musculo - nervoase. Aceste proteine sunt numite receptori si sunt blocate de anticorpi, blocand astfel transmiterea impulsului nervos la nivelul muschilor, facand imposibila contractarea acestora. 

Miastenia gravis reprezinta o patologie rar intalnita, avand o incidenta de 1 caz la 1.000 de persoane. Este frecvent inregistrata la persoanele de sex feminin cu varste cuprinse intre 15 si 30 de ani, persoanele de sex masculin fiind afectate in mod special dupa depasirea varstei de 50 de ani. Desi aceste grupe de pacienti sunt cel mai frecvent afectati, oricine poate fi afectat de aceasta maladie, chiar si copiii foarte mici.

Miastenia gravis poate aparea in asociere cu formatiuni tumorale dezvoltate la nivelul timusului sau in asociere cu tireotoxicoza. Majoritatea bolilor cunoscute in prezent sunt asociate cu actiunea unui agent de natura infectioasa, insa in cazul Miasteniei gravis nu a fost identificat un factor cauzal declansator sigur. S-a constatat ca exista o predispozitie de natura genetica a antigenilor leucocitari umani ai unor indivizi pentru dezvoltarea acestei afectiuni. Astfel, unele tipuri de antigeni leucocitari umani predispun la instalarea Miasteniei, precum se intampla in cazul antigenilor B8 si DR3 sau DR1 care predispune la miastenie oculara. Aproximativ 75 % dintre pacientii cu Miastenie gravis sufera de diverse anomalii ale timusului, 10 % dintre acestia sufera de tumori ale timusului sau alte anomalii. 

Care sunt simptomele Miasteniei gravis ?

Miastenia gravis se manifesta in special prin senzatia de slabiciune progresiva resimtita la nivelul musculaturii voluntare si afectarea diversilor muschi, in grade diferite, singular si multiplu, de unde deriva si vasta variabilitate a simptomatologiei inregistrate de la un caz la altul sau chiar pentru acelasi pacient in stadii diferite ale afectiunii. Senzatia de slabiciune se poate agrava in urma repetarii unor miscari si se amelioreaza atunci cand pacientul se afla in repaus. Musculatura afectata include atat muschii responsabili de efectuarea miscarilor membrelor superioare si inferioare, muschii responsabili de realizarea vorbirii, masticatiei, deglutitiei, mentinerea ochilor deschisi, vizualizarea aceleiasi imagini cu ambii globi oculari, coordonarea mimicii faciale si coordonarea respiratiei. Pacientii afectati de Miastenia gravis pot inregistra tulburari ale functiilor tuturor acesti muschi alternativ sau simultan.

Activitatile care in mod normal pareau simple, devin mult mai dificil sau imposibil de efectuat pentru pacientii afectati de Miastenia gravis. Acestia descriu dificultati in masticatie, vorbit sau ras. Alte informatii preluate din anamneza pacientilor pot consta in senzatia de pleoape grele si de imposibilitatea de a deschide ochii, capatarea unui al doilea contur al obiectelor privite sau dublarea imaginii, senzatia de slabiciune la nivelul musculaturii faciale, imposibilitatea de a pronunta clar cuvintele sau afectarea capacitatii de articulare a cuvintelor, cunoscuta si ca dizartrie, voce nazonata, aspect de lasare a colturilor gurii, imposibilitatea de a rade cu intreaga gura, inlocuirea rasului cu grimase, imposibilitatea de a tine gura inchisa, senzatia de oboseala instalata in urma mestecarii alimentelor tari, asociata cu depozitarea alimentelor in buzunarele obrajilor, inecarea in urma inghitirii alimentelor solide, a apei, tulburarea functiei de masticatie si inghitire sau disfagie, nevoia de dregere continua a vocii, raguseala, exteriorizarea apei inghitite la nivelul narinelor, scaparea din maini a obiectelor, imposibilitatea de a tine un pix pe hartie, imposibilitatea ridicarii bratelor, urcarea cu greutate a treptelor, imposibilitatea de ridicare din scaun sau din pat, imposibilitatea mentinerii pe picioare si imposibilitatea desfasurarii normale a functiei respiratorii. De asemenea, aproximativ 10 % dintre pacienti dezvolta complicatii respiratorii in cadrul crizelor miastenice.

Principalele simptome manifestate in cazul Miasteniei gravis sunt urmatoarele:

  • Senzatia de slabiciune musculara;
  • Vederea dubla;
  • Vorbirea nazala;
  • Mersul clatinat;
  • Senzatia de slabiciune la nivelul mainilor si degetelor, picioarelor si al gatului;
  • Senzatia de slabiciune generalizata a membrelor superioare, inferioare si a bustului;
  • Dificultatile de controlare a expresiilor faciale.

Care sunt complicatiile Miasteniei gravis

Complicatiile determinate de Miastenia gravis se pot trata, insa unele pot periclita viata pacientilor.

  • Crizele de Miastenia gravis reprezinta o conditie aparuta cand musculatura care controleaza functia respiratorie devin prea slabiti. Tratamentele de urgenta devine necesar pentru reusita conectarii pacientului la aparate care sa faciliteze desfasurarea functiei respiratorii pana in momentul in care acesta reuseste sa respire singur.

  • Formatiunile tumorale formate la nivelul timusului sunt intalnite la pacientii cu Miastenia gravis. Circa 15 % dintre pacientii cu Miastenia gravis sunt afectati de patologia tumorala, insa majoritatea sunt afectate de formatiuni tumorala benigne.
  • Hipertiroidismul sau hipotiroidismul.
  • Anemia pernicioasa reprezinta o conditie medicala manifestata prin malabsorbita vitaminei B12, care determina instalarea anemiei sau a unor tulburari de ordin neurologic.
Categorii: 
Neurologie
Simptome: 
Dificultate de mers
Disfagie
Dispnee
Dizartria
Slabiciune musculara
Diagnostic: 

Pentru stabilirea unui diagnostic, in primul rand, se va prelua istoricul medical al pacientului. Ulterior se realizeaza un examen fizic si un examen neurologic. Semnele urmarite de specialist pe parcursul examinarii pacientului constau in miscari oculare modificate, senzatie de slabiciune musculara, in absenta perceptiei senzoriale. In cazul suspectarii Miasteniei gravis, se va proceda la efectuarea unor teste specifice de diagnostic.

Testul cu anticolinesteraza

Testul cu anticolinesteraza implica administrarea pe cale intravenoasa a Imageedrofoniumului, cunoscut si sub denumirea de Tensilon, produs care are proprietatea de a bloca degradarea Acetilcolinei inhiband Colinesteraza si crescand temporar concentratia de mediator in regiunea placilor neuromusculare. Pacientii cu miastenia gravis constata ameliorarea temporara a simptomatologiei in urma administrarii acestui produs, testul fiind considerat pozitiv in acest caz.

Testarea electrodiagnostica

Stimularea de natura nervoasa repetitiva este utilizata cu scopul diagnosticarii Miasteniei gravis. Testul monitorizeaza gradul de slabiciune musculara care poate aparea ca raspuns pentru stimularea repetitiva prin intermediul electrosocurilor asupra nervilor care inerveaza anumite grupe musculare. Amplitudinea raspunsului muscular este scazuta in cazul pacientilor afectati de Miastenie. Analiza se realizeaza cu ajutorul unor electrozi atasati la nivelul pielii. Pentru diagnosticarea Miasteniei gravis, nervul se va testa de mai multe ori pentru a se observa daca capacitatea sa de trimitere a semnalelor incetineste o data cu instalarea oboselii.

Determinarea concentratiei de anticorpi anti - receptori pentru acetilcolina din sange

In cazul marii majoritati a pacientilor afectati de Miastenia gravis se inregistreaza niveluri crescute de anticorpi antireceptori contra Acetilcolinei. Un rezultat negativ nu semnifica excluderea bolii, iar nivelul de anticorpi produs nu este considerat direct proportional cu gravitatea bolii. In orice caz, dinamica nivelelor concentratiei proteinelor se urmareste cu scopul cuantificarii raspunsului la tratament.

Electromiograma

Electromiogramele cuantifica potentialul electric al breselor musculare, care in cazul pacientilor cu Miastenia gravis sau cu alte afectiuni de natura neuromusculara, nu raspund la fel de bine in urma stimularii electrice repetate, comparativ cu persoanele sanatoase. Electromiografia are rolul de a masura gradul de activitate electrica dintre creier si musculatura.

Testarea functiei pulmonare

Functia pulmonara se testeaza pentru masurarea volumului pulmonar care poate sugera insuficienta respiratorie sau crizele miastenice.

Medicul specialist poate recomanda si efectuarea unor investigatii suplimentare precum examenul de rezolutie magnetica nucleara sau examenul computer tomograf cu scopul identificarii unor anomalii de natura tumorala sau de alta natura, formate la nivelul timusului.

Tratament: 

In prezent sunt disponibile multiple protocoale terapeutice ale Miasteniei gravis. Alegerea unei conduite terapeutice adecvate se realizeaza in functie de varsta, sexul, severitatea simptomelor si de gradul de activitate fizica depusa.

Alaturi de tratamentul instituit, pacientii trebuie sa isi modifice stilul de viata prin consumarea unei alimentatii sanatoase si beneficierea de o odihna adecvata.

Protocolul terapeutic al miasteniei gravis include medicatia, plasmafareza, timectomia sau administrarea gammaglobulinei. Cu scopul reducerii senzatiei de slabiciune musculara sunt disponibile multiple tratamente eficiente pentru tinerea sub control a bolii. Medicatia recomandata contine inhibitori anticolinesterazici si medicamente imunomodulatoare.

Miastenia gravis reprezinta o boala controlabila in ziua de azi, fiind disponibile metode de ameliorare a afectarii musculare. Medicatia administrata pentru tratament include agenti anticolinesterazici precum Neostigmina sau Pyridostigmina, care au proprietatea de a facilita sporirea transmiterii impulsurilor neuromusculare si determina cresterea fortei musculare.

Medicatia imunosupresiva precum Prednisonul, Azatioprina sau Ciclosporina pot fi, de asemenea, folosite in tratamentul miasteniei gravis. Acestea imbunatatesc forta musculara suprimand productia de anticorpi produsi anormal, insa administrarea lor se va face cu atentie si respectand intocmai indicatiile specialistului deoarece sunt produse cunoscute ca producatoare de efecte secundare severe.

Timectomia consta in indepartarea pe cale chirurgicala a timusului, tehnica ce si-a dovedit eficacitatea in ameliorarea simptomatologiei in mai mult de 70 % dintre cazurile de pacienti cu timoame, putand chiar sa determine vindecarea in unele cazuri prin rebalansarea sistemului imunitar.

O alta terapie utilizata pentru tratarea Miasteniei gravis este reprezentata de plasmafareza, tehnica prin intermediul careia se indeparteaza anticorpii produsi anormal de la nivelul circulatiei. In urma efectuarii plasmaforezei, se va administra o doza importanta de imunoglobuline care au proprietatea de a modifica temporar sistemul imunitar si de a oferi organismului anticorpii normali necesari protectiei acestuia. Acest tratament se recomanda in caz de stari febrile sau in caz de manifestare a unor reactii adverse in urma unor tratamente medicamentoase administrate. Tratamentul se efectueaza in cadrul unei unitati de terapie intensiva. Mecanismul acestei interventii consta in filtrarea sangelui intr-un mod asemanator dializei, sangele fiind dirijat in interiorul unui aparat care indeparteaza anticorpii ce blocheaza transmiterea de semnale de la nivelul terminatiilor nervoase la receptorii musculaturii. Efectele benefice inregistrate in cazul acestor se mentin pentru o perioada de cateva saptamani. 

Imunoglobulinele administrate intravenos ofera anticorpi normali capabili sa modifice raspunsul sistemului imunitar. In acest caz se inregistreaza mai rar efecte secundare decat in cazul plasmafarezei, insa efectele benefice se mentin pentru una sau doua luni. Efectele secundare constau in frisoane, stari de ameteala, dureri de cap sau retentie de lichide.

Antibioterapia se instituie cu scopul stoparii eliminarii infectiei. De asemenea, plasmafereza poate contribui la ameliorarea starii generale a pacientului. Anticorpii anti receptori nicotinici se pot indeparta din serul pacientilor prin intermediul plasmafarezei, iar imunoglobulinele administrate pe cale intravenoasa se recomanda cu scopul contracararii efectelor anticorpilor.

Substantele inhibitoare de colinesteraza nu vindeca afectiunea si nici nu imbunatatesc forta de contractie musculara, putand atrage dupa sine si efecte secundare precum tulburarile gastro - intestinale, salivatia excesiva sau urinarile frecvente.

Corticosteroizii au proprietatea de a inhiba sistemul imunitar si de a limita productia anticorpilor, insa administrarea prelungita a acestor medicamente poate determina aparitia unor reactii secundare severe precum subtierea structurii osoase, cresterea in greutate sau instalarea diabetului zaharat.

Medicamentele imunosupresoare inhiba sistemul imunitar si implica efecte adverse precum infectiile, leziunile hepatice, infertilitatea sau predispozitia de a dezvolta diverse forme de cancer.

Medicatia contraindicata in Miastenia gravis sau care trebuie sa se administreze cu precautie: 

  • Antibiotice

Aminoglicozidele precum Gentamicina, Tobramicina, Netilmicina, Streptomicina, Neomicina, Kanamicina si fluoroquinolonele precum Norfloxacina, Ciprofloxacina sau Ofloxacina. De asemenea, se mai pot administra si antibiotice precum Tetraciclina, Sulfonamidele, Penicilina, antibioticele aminoacide, macrolidele, Azithromycina, Ritonavir, Clarithromycina sau Telitromicina.

  • Antimalarice

Antimalaricele recomandate sunt Chinina, Chinidina si Chlorochina.

  • Antireumatice

Din clasa medicamentelor antireumatice se recomanda folosirea Penicilaminei.

  • Magneziu si preparate continatoare de magneziu
  • Betablocante

Betablocantele utilizabile sunt Propranololul, Timololul, Oxprenololul, Carvedilolul, Atenololul, Labetolul, Metoprolul si Nadololul.

  • Blocantele canalelor de calciu - verapamil
  • Medicamente cardiologice

Medicatia cardiologica este reprezentata de Chinidina, Bretylium, Procainamida sau Trimethaphan.

  • Anticonvulsivante

Anticonvulsivantele recomandate sunt Phenytoina, barbituricele, Ethosuximideul, Carbamazepina sau Gabapentinul.

  • Medicatia oftamologica

Medicamentele oftalmologice sunt reprezentate de Timolol si de Betaxolol hydrochloride echothiophate, care se administreaza pentru tratarea glaucomului cu unghi deschis.

  • Medicatia psihiatrica

Medicamentele psiholeptice constau in Lithium carbonat, Fenotiazina, Imipramina, Amitriptilina, Amfetamine, Riluzol si Haloperidol.

Recomandari

Pacientilor cu Miastenia gravis li se recomanda sa respecte indicatiile medicului specialist, sa il contacteze de urgenta in cazul in care se confrunta cu dispnee, sa incerce sa gaseasca un echilibru intre perioadele de odihna si perioadele de activitate fizica pentru prevenirea instalasii senzatiei de slabiciune musculara si sa participe la sedinte de fizioterapie cu scopul sporirii fortei musculare.

Contraindicatii

Pacientilor afectati de Miastenia gravis li se recomanda sa isi mentina greutatea corporala la o valoare normala, evitand cresterea ponderala si sa nu renunte la activitatile fizice.

Perioada de recuperare

Senzatiile cele mai puternice de slabiciune musculara se constata pe parcursul primilor trei ani in cazul majoritatii pacientilor. Desi simptomatologia poate fi controlata, uneori poate sa fie necesara schimbarea protocolului terapeutic. Un anumit grad de slabiciune reziduala poate sa persiste la nivelul muschilor grav afectati. Totusi, majoritatea pacientilor reusesc sa desfasoare o viata normala, probabilitatea ca senzatia de slabiciune musculara sa fie suficient de severa incat sa fie necesara folosirea scaunului cu rotile.

Prevenirea reaparitiei simptomelor

Reaparitia simptomelor se previne prin respectarea recomandarilor medicului specialist, administrarea regulata dupa indicatiile specialistului a medicatiei si insusirea unui stil de viata sanatos.

Prognostic

Urmand tratamentul adecvat, senzatia de slabiciune musculara se poate ameliora semnificativ, pacientii cu Miastenia gravis putand sa traiasca o viata normala sau apropiata de modul normal de viata. In unele cazuri se poate inregistra intrarea temporara sau permanenta in remisie a bolii, senzatia de slabiciune musculara putand sa dispara in totalitate.

Boala Meniere sau hidropsul endolimfatic

Generalitati: 

Boala Meniere consta intr-o deficienta a functiei auditive si / sau a functiei vestibulare, determinata de marirea volumului endolimfatic si de modificarea concentratiei electrolitilor continuti de acesta. Endolimfa reprezinta lichidul continut de structurile de la nivelul urechii interne si anume cohlea si canalele semicirculare. Rolul acestui lichid este de a scalda structurile celulare ale analizatorilor vestibular si auditiv. In conditii normale, volumul de endolimfa si concentratia electrolitilor precum magneziul, sodiul sau clorul se mentin la nivele stabile. Cresterea volumului endolimfei se inregistreaza in cazul hidropiziei primare sau ischemice, cunoscuta si sub denumirea de Boala Meniere.

Boala Meniere face parte din patologia recunoscuta a urechii interne si se manifesta prin episoade periodice de vertij asociate cu scaderea auzului, tinitus si senzatie de plenitudine resimtita la nivelul urechii, afectarea fiind de cele mai multe ori unilaterala.

Prevalenta

Prevalenta sindromului Meniere se poate estima cu dificultate, insa un studiu populational efectuat de cercetatori a stabilit o incidenta de 15,3 noi cazuri la 100.000 de persoane. Dintre aceste persoane, o treime dezvolta afectiunea si la nivelul celei de-a doua urechi.

Raspandirea sindromului Meniere pe teritoriul Statelor Unite ale Americii a fost stabilit ca fiind de 200 de cazuri din 100.000 de locuitori, iar pe teritoriul Europei intre 20 si 150 de cazuri din 100.000 de persoane. Diferentele statistice de ordin geografic sunt datorate si complexitatii crescute a stabilirii unui diagnostic corect.

Cauze

Unele dintre cele mai frecvente cauze determinante ale hidropiziei secundare, cunoscute ca si sindromul Meniere, sunt reprezentate de modificarile de natura degenerativa produse la nivelul coloanei vertebrale cervicale si anume osteocondritele, unele boli endocrine, sifilisul, leucemia, otoscleroza, tulburarile imune, tulburarile circulatorii, migrenele, infectiile ca otita medie sau reactiile alergice, toate acestea reprezentand modificari cu efecte asupra tonusului si a permeabilitatii vaselor de sange.

  • Teoria rupturii structurii membranoase labirintice

Rupturile sau fistulele formate in structura membranei labirintice situata intre spatiul perilimfatic si spatiul endolimfatic determina producerea unui dezechilibru ionic intre cele doua compartimente.

  • Teoria mecanica

Presiunea exagerata a endolimfei determina alterarea sensibilitatii de vibratie a membranei bazilare in regiunea cea mai vulnerabila a acesteia si anume in zona apexului, fapt care explica hipoacuzia cu caracter fluctuant si pe frecvente joase de la debutul afectiunii. Pe masura ce elasticitatea membranei bazilare scade, se instaleaza hipoacuzia in platou cu caracter nonfluctuant.

  • Teoria alergica

In cursul producerii reactiilor alergice, organismul elibereaza mediatorii inflamatiei care determina acumularea lor la nivelul sacului endolimfatic alterand functia de resorbtie.

  • Teoria imunologica

Ipoteza imunologica implica un mecanism de natura autoimuna ce consta in formarea unor autoanticorpi la nivelul endolimfei si a serului pacientilor contra colagenului de tip II sau a anticorpilor anticohlee.

  • Teoria virala

Virusurile ajunse la nivelul urechii interne prin intermediul ferestrei rotunde sau pe cale hematogena poate avea efecte imunologice sau inflamatorii directe si pot induce tulburari de microcirculatie. In ipoteza virala au fost incriminate citomegalovirusul si virusul herpes simplex.

Labirintul membranar al urechii interne este captusit cu fire de par care au rolul de senzori ce raspund miscarilor fluidului endolimfatic. Pentru functionarea corecta a senzorilor, lichidul trebuie sa se mentina la un anumit volum, sa pastreze o anumita compozitie chimica si sa aiba o presiune echilibrata. Factorii care au capacitatea de a altera proprietatile normale ale lichidului endolimfatic pot determina instalarea sindromului Meniere. Cercetatorii au desemnat multipli factori ca fiind declansatori ai acestui sindrom. Sindromul Meniere este cauzat de obicei de actiunea in asociere a factorilor precum:

  • Drenajul incorect al lichidului endolimfatic determinat de producerea unui blocaj sau a unei anomalii anatomice;
  • Raspunsul imunologic anormal;
  • Reactiile alergice;
  • Infectiile de origine virala;
  • Predispozitia genetica;
  • Suprasolicitarea;
  • Impactele emotionale puternice;
  • Expunerea la schimbari de presiune;
  • Excesul de sare din dieta;
  • Traumatismele craniene.

Clasificarea sindromului Meniere

Categoriile de boala Meniere stabilita in anul 1995 sunt boala confirmata sigura, probabila sau posibila. Boala sigura implica cel putin doua crize de vertij cu durata egala sau mai lunga de 20 de minute, hipoacuzie nesenzoriala confirmata prin audiograma, acufene, plenitudine aurala sau absenta altor cauze clare. Boala probabila presupune manifestarea unui episod de vertij, hipoacuzia neurosenzoriala, acufene si plenitudinea aurala. Boala posibila implica manifestarea crizelor de vertij fara hipoacuzie sau cu hipoacuzie insotita de senzatie de dezechilibru, insa fara rotatie.

Hipoacuzia specifica bolii Meniere este clasificata in patru stadii cu media pragurilor auditive de 500, 1.000, 2.000 si 3.000 Hz. Stadiul I de hipoacuzie se stabileste la o limita de 25 dB, stadiul II se stabileste la o valoare cuprinsa intre 26 si 40 dB, stadiul III se incadreaza intre valorile de 41 si 70 dB, iar stadiul IV implica valori mai mari de 70 dB.

Simptome

Asociate cu aceasta afectiune se pot inregistra simptome precum senzatie de compresie asupra urechii, auzul unor zgomote atipice sau pierderea completa a functiei auditive, pierderea cu caracter fluctuant a auzului asociata cu sunete distorsionate, episoade bruste de ameteala, transpiratii reci, paloarea pielii si a mucoaselor aparente, stare de extenuare, dureri de cap si varsaturi sau doar usoara senzatie de ameteala sau nesiguranta locomotorie. Boala poate deveni debilitanta atunci cand severitatea si frecventa crizelor se multiplica.

Episoadele spontane de vertij, ameteala, varsaturi asociate cu zgomotele auzite si cu deteriorarea functiei auditive, in general manifestate unilateral, sunt considerate caracteristice afectiunii idiopatice sau primare. Aceste crize pot sa dureze cateva ore pana la cateva zile, putand fi inregistrate recurente la intervale de doua sau trei zile. In intervalele de timp dintre crize, simptomele se remit, cu exceptia deteriorarii functiei auditive. Episoadele periodice determina degradare permanenta a functiei auditive, in unele situatii pana la instalarea cofozei sau a surzeniei unilaterale sau bilaterale. Afectiunea este inregistrata in mod frecvent la persoanele de sex feminin cu varste cuprinse in intervalul de 30 pana la 50 de ani.

  • Episoadele recurente de vertij

Senzatia de vertij se aseamana celei resimtite in urma invartirii rapide a corpului de cateva ori. Senzatia de vertij debuteaza brusc si poate avea o durata de 20 de minute sau de cateva ore. Episoadele vertiginoase intense sunt asociate cu senzatie de greata si chiar varsaturi.

  • Scaderea auzului

Initial, scaderea auzului se constata doar in cursul crizei vertiginoase, insa pe parcursul avansarii afectiunii, majoritatea pacientilor sunt expusi unui grad mai mare sau mai mic de scadere permanenta a auzului.

  • Tinitus

Tinitusul este definit ca perceperea unui sunet atipic la nivelul urechii.

  • Senzatia de plenitudine auriculara

Episoadele tipice vertiginoase debuteaza cu o senzatie de plenitudine resimtita la nivelul urechii insotita de tinitus a carui intensitate creste in asociere cu scaderea auzului si cu senzatia de vertij, senzatia de greata si manifestarea de varsaturi. Dupa o perioada care variaza de obicei intre 20 de minute pana la cateva ore, simptomatologia scade in intensitate. Severitatea crizelor, frecventa acestora si intensitatea manifestarilor variaza de la pacient la pacient.

Categorii: 
Neurologie
ORL
Simptome: 
Ameteala
Hipoacuzia
Surditate
Tiuit in urechi ( Tinitus )
Varsaturi (voma)
Vertij
Diagnostic: 

Suspiciunea de boala Meniere se poate formula in cazul in care pacientul reclama doua sau multiple episoade vertiginoase cu durata de minim 20 de minute, tinitus, senzatia de plenitudine auriculara, in cazul in care au fost excluse alte cauze determinante posibile si in urma relatarii informatiilor legate de problemele senzoriale resimtite. Ulterior, medicul specialist va solicita efectuarea unor teste cu scopul determinarii cauzelor simptomatologiei resimtite si pentru evaluarea functiei auditive.

Stabilirea diagnosticului se va realiza in urma efectuarii examenului clinic si a preluarii istoricului medical al pacientului. Diagnosticul clinic are caracter de probabilitate initial, constatandu-se o crestere proportionala cu intensitatea simptomelor, insa diagnosticul cert este stabilit in unele cazuri postmortem, confirmat prin efectuarea unui examen histopatologic, mai exact analizandu-se la microscop fragmente de la nivelul urechii interne.

Examinarea pacientului debuteaza in mod normal cu efectuarea bilantului audiologic realizat prin efectuarea audiometriei tonale, a otoemisiunilor acustice, a impedansimetriei si a potentialelor evocate auditive in cazul in care se suspicioneaza o afectiune retrocohleara precum neurinomul de acustic. Ulterior se realizeaza teste de vestibulometrie precum electrocohleografia, se testeaza potentialele evocate miogenice in stadiul de debut al afectiunii si posturografia dinamica computerizata.

Evaluarea functiei auditive se realizeaza prin intermediul unei audiograme care releva cat de corect se realizeaza perceptia sunetelor de diferite intensitati si tipuri si cat de corect se pot distinge cuvintele similare. Testul dezvaluie calitatea auzului pacientului si depisteaza sursa problemei auditive care poate fi la nivelul urechii interne sau a nervului ce conecteaza urechea interna la nivelul creierului.

Se va studia si daca intre episoadele vertiginoase echilibrul pacientului se normalizeaza sau daca acesta constata in continuare pierderi ale echilibrului.

Examenul paraclinic cel mai frecvent utilizat in cazul bolii Meniere este reprezentat de electronistagmografie, care evalueaza puterea de echilibru a persoanei prin observarea miscarilor globilor oculari.

Testul efectuat cu ajuotrul scaunului rotativ Rotary are rolul de a masura functia urechii interne ca urmare a observatii miscarilor globilor oculari.

Audiometria tonala este recomandata ca urmare a hipoacuzie neurosenzoriale pe frecvente joase si cu caracter fluctuant. Auzul poaste sa revina la functionalitatea normala sau sa se amelioreze in intervalele dintre crizele vertiginoase. In timp sunt afectate si frecventele mai inalte, hipoacuzia capatand evolutie in platou si devenind constanta.

Testul cu glicerol se bazeaza pe administrarea diureticelor osmotice care pot sa scada presiunea lichidului cefalorahidian si a lichidului endolimfatic. In urma ingestiei glicerolului, curba auzului realizata pe baza audiometriei tonale se amelioreaza cu macar 10 % pe cel putin doua dintre frecvente, caz in care testul este considerat pozitiv. Rezultate pozitive se inregistreaza la 47 % pana la 60 % dintre pacientii cu boala Menier, adesea rezultatele fiind negative in stadiul de debut sau cel final al afectiunii.

Examinarea potentialelor miogenice vestibulare determina gradul de functionalitate al senzorilor de la nivelul vestibulului urechii interne, care detecteaza si accelerarea miscarilor. Parerile cu privire la utilitatea pentru diagnosticul sindromului Meniere a acestui test sunt controversate din cauza rezultatelor foarte variate, insa testul este considerat util pentru monitorizarea rezultatelor tratamentului cu Gentamicina injectata intratimpanic, caz in care amplitudinile potentialelor evocate vestibulare miogenice sunt reduse. In stadiile de debut ale bolii Meniere, amplitudinile potentialelor evocate vestibulare miogenice pot fi crescute din cauza dilatarii sacului endolimfatic. In stadii avansare, in general, aceste unde se remit. 

Posturografia reprezinta o testare computerizata capabila sa evalueze echilibrul in corelatie cu functia vizuala, functionalitatea urechii interne sau cu senzatiile resimtite la nivelul pielii, a tendoanelor si articulatiilor, cu accent asupra zonelor cauzatoare de probleme.

Examenul radiologic se efectueaza cu scopul determinarii formei craniului si a identificarii unor eventuale traumatisme mai vechi. 

Examenul computer tomograf este indicat pentru decompresia chirurgicala a sacului endolimfatic cu scopul furnizarii de informatii necesare medicului chirurg.

Examenul de rezonanta magnetica nucleara este practicat in cazurile in care trebuie exclusa prezenta unui neurinom acustic sau a altor tumori de unghi pontocerebelos.

Electrocohleografia consta in insertia unui electrod la nivelul timpanului cu scopul testarii caracterelor electrice de la nivelul urechii interne care pot indica eventuale tulburari ale functiei auditive. Specificitatea elecrocohleografiei este de aproximativ 95 %, iar sensibilitatea variaza intre 57 % si 77 %.

Electrocohleografia reprezinta un examen electrofizioloc care poate inregistra potentialul electric al celulelor ciliate de la nivelul urechii interne si a fibrelor nervoase care alcatuiesc extremitatea cohleara a nervului auditiv ca si raspuns la un stimul sonor. Activitatea electrica se inregistreaza cu ajutorul electrozilor juxtatimpaneali sau transtimpaneali.

Rezultatele se interpreteaza pe baza raportului dintre amplitudinile SP si AP. Potentialul de sumatie SP se inregistreaza ca si rezultat al polariarii particulare a celulelor ciliate, indusa se deplasarea nonliniara a membranei bazilare in urma primirii unui stimul sonor cu intensitate inalta. Potentialul de actiune global al nervului auditiv AP apare dupa potentialul de sumatie SP si reprezinta elementul principal al undei I a potentialelor evocate auditive.

Raportul dintre potentialul de sumatie si potentialul de actiune global al nervului auditiv din metoda cu electrozi juxtatimpaneali are valori patologice mai mari de 0,4. In cazul hidropsului endolimfatic amplitudinea potentialului de sumatie creste impreuna cu raportul dintre potentialul de sumatie si potentialul de actiune global al nervului auditiv datorita deformarii structurilor compartimentului endolimfatic indusa de dezechilibrul de presiune si care antreneaza stoparea acuplarii membranei tectoria cu celulele ciliate.

Testele autoimune au costuri importante, insa sunt indicate in forme suspecte de a fi determinate de factori autoimuni precum boala Meniere cu caracter bilateral cu evolutie progresiva, a celor care nu raspund la administrarea medicatiei conventionale, a celor in care simptomatologia se amelioreaza dupa administrarea corticoterapicelor sau a formelor care sunt asociate cu afectiuni colagenoase preexistente.

Investigatii utilizate in cadrul efectuarii diagnosticului diferential

In cadrul formularii unui diagnostic diferential intre boala Meniere si alte tulburari ca tumorile cerebrale sau sclerozele multiple care determina o simptomatologie similara se efectueaza investigatii suplimentare precum:

  • Examenele imagistice realizate prin intermediul rezonantei magnetice, care folosesc campul magnetic si undele radio pentru formarea imaginilor tesuturilor moi ale organismului.

  • Examenul computer tomograf ajuta la formarea unor imagini transversale a structurilor interne din organism cu scopul facilitarii studierii structurilor organice si a identificarii de eventuale anormalitati.

  • Audiometria cu potentialele evocate de trunchi cerebral reprezinta un examen auditiv computerizat care evalueaza activitatea filetelor nervoase auditive ca si raspuns la diverse sunete.

Pacientii trebuie sa apeleze la ajutorul unui medic specialist ORL sau a unui otoneurolog, care pot identifica semnele specifice hidropiziei endolimfatice in urma primirii rezultatelor obtinute la testele cu valoare de diagnostic.

Pentru redefinirea diagnosticului si pentru stabilirea cauzei inductive in caz de hidroptizie secundara, este necesara si consultarea altor medici specialisti in neurologie, audiologie sau alergologie.

Tratament: 

Obiectivul tratamentului este acela de asigurare a mentinerii constante a volumului si a concentratiei endolimfei. Astfel, tratamentul se realizeaza la mai multe nivele, incluzand segmentele urmatoare:

  • Masuri specifice de dieta.
  • Administrarea medicatiei diuretice care induce producerea si eliminarea secretiei urinare.
  • Administrarea altor medicamente specifice precum Betahistina dihidrochlorida sau Betaserc, care au capacitatea de a asigura direct consistenta si compozitia endolimfei.
  • In cazul in care episoadele vertiginoase sunt asociate cu o simptomatologie intensa, medicul specialist poate sa recomande administrarea pentru o perioada scurta de timp de medicamente care au proprietatea de a ameliora simptomele neplacute. Astfel de medicamente sunt sedativele sau tranchilizantele.
  • In cazuri mai grave, in cazul in care eficienta terapiei bazate pe medicatie este scazuta, poate fi recomandata terapia chirurgicala.
  • In cazul in care hidroptizia este de natura secundara, in primul rand se va proceda la tratarea afectiunii primare.

Tratamentul conservator de lunga durata recomandat in Statele Unite ale Americii are obiectivul de scadere a severitatii si a frecventei atacurilor si include scaderea cantitatii de sodiu incluse in dieta si administrarea medicamentelor diuretice. Mecanismul acestui tratament consta in reducerea presiunii de la nivelul urechii interne.

Doctorii din afara Statelor Unite ale Americii evalueaza potentiala eficacitate a administrarii Betahistinei hidroclorura continuta de preparatul Serc, ca si suprimant vestibular in cazul bolii Meniere.

Medicatia administrata in cursul crizelor, cu scopul ameliorarii senzatiei de vertij, senzatiei de greata si a varsaturilor include si Diazepamul sau Valiumul,  Promethazina sau Phnerganul, Dimenhydrinatul sau Formula originala dramamina si Hidroclorura de meclizina sau Antivertul.

Tratamentul reabilitarii vestibulare se foloseste uneori pentru contracararea pierderilor de echilibru de care pot fi afectati unii pacienti in intervalul de timp dintre atacurile specifice. Scopul acestui tratament este de antrenare a creierului pentru procesarea informatiilor referitoare la mentinerea echilibrului.

Un alt protocol terapeutic conservator consta in folosirea unui dispozitiv care emite pulsatii aeriene de joasa presiune cu scopul de dislocare a fluidelor de la nivelul urechii interne. Utilizarea dispozitivului Meniett a fost aprobata recent de catre Food and Drug Administration, agentie din Statele Unite ale Americii responsabila cu reglementarea alimentatiei si a medicamentelor, organism similar Agentiei Nationale a Medicamentului din Romania. Astfel, dispozitivul este in prezent evaluat prin efectuarea testelor clinice in Statele Unite ale Americii.

Pentru proportia de 20 % - 40 % dintre pacientii care nu raspund la tratamentele conservatoare, specialistii recomanda labirintectomia chimica care distruge tesuturile vestibulare prin injectari in zona urechii a Gentamicinei, antibiotic aminoglcozidic. Unul dintre tratamentele agresive este reprezentat de terapia chirurgicala pentru diminuarea presiunii de la nivelul urechii interne sau pentru distrugerea urechii interne sau a nervului vestibular in asa fel incat semnalele legate de mentinerea echilibrului nu se mai pot transmite la nivelul creierului.

Corectia chirurgicala a hidropsului endolimfatic se practica de mai mult de 40 de ani si constituie o alternativa utila in cazul inregistrarii de esecuri in urma desfasurarii altor terapii conservatoare. Tratamentele chirurgicale sunt clasificate in:

  • Metode chirurgicale distructive;
  • Labirintectomia sau distrugerea organului responsabil de mentinerea echilibrului;
  • Neurectomia vestibulo - cohleara sau sectionarea nervului acustico - vestibular;
  • Metodele chirurgicale de electie non - distructive;
  • Decompresia sacului endolimfatic prin chirurgia sacului endolimfatic;
  • Neurectomia vestibulara sau sectionarea selectiva a nervului responsabil de mentinerea echilibrului.

Metoda de decompresie a sacului endolimfatic s-a impus pe plan global si se efectueaza in continuare cu succes. Statistica rezultatelor interventiei a relevat o rata de succes in 81 % din cazuri, cu vindecare totala in 60 % dintre acestea si ameliorarea simptomelor vestibulare in 20 % dintre cazuri. Fluctuatiile functiei auditive se pot controla in proportie de 20 %, insa tinitusul nu inregistreaza modificari.

Decompresia sacului endolimfatic implica avantaje precum riscul scazut de agravare a hipoacuziei, in proportie de 0,5 %, morbiditatea scazuta si timpul scurt de recuperare postoperator.

Manopera chirurgicala implica abordul retroauricular cu mastoidectomie prin tehnica inchisa sau canal wall up, care presupune expunerea unor segmente anatomice precum sinusul sigmoid, corticala fosei cerebrale posterioare si a canalului semicircular posterior. Identificarea sacului endolimfatic se poate realiza prin intermediul liniei Donaldson, ulterior procedandu-se la deschiderea acestuia si insertia unor lamele de silicon care asigura scurgerea lichidului endolimfatic aflat sub presiune.

Medicul otolaringolog este cel care poate stabili un tratament optim fiecarui pacient in parte. Tratamentul va fi ales in colaborare cu pacientul, avandu-se in vedere ca fiecare protocol terapeutic disponibil are atat avantaje, cat si dezavantaje. Majoritatea pacientilor sunt atenti la cantitatea de sare din dieta si folosesc medicamente diuretice pentru controlarea simptomatologiei afectiunii.

Injectarile intratimpanice se efectueaza la nivelul timpanului, prin lumenul urechii medii, spatiu in care se creaza legatura intre oasele urechii interne. Acest tratament se efectueaza in cabinetul medicului ORL si presupune fie deschiderea temporara a timpanului, fie aplicarea unui tub la nivelul timpanului prin lumenul caruia se pot introduce fie Gentamicina, fie corticosteroizi. Gentamicina are capacitatea de a ameliora senzatia de ameteala, insa este un medicament ototoxic si poate sa determine pierderea functiei auditive la nivelul urechii tratate. Administrarea medicamentelor corticosteroide nu implica pierderea functiei auditive, insa eficacitatea lor pentru ameliorarea vertijului este nesemnificativa.

Scaderea presiunii de la nivelul urechii interne se realizeaza prin administrarea antihistaminicelor, anticolinergicelor, a steroizilor si a diureticelor. Edemul labirintic se combate prin respectarea unui regim alimentar sarac in sare si apa, medicamente care sporesc eliminarea secretiei urinare si medicamente care actioneaza la nivelul sistemului nervos vegetativ.

Aciclovir, antihistaminicele antiemetice precum Meclizine sau Dimenhydrinate, antiemeticele precum Trimethobenzamide, medicamentele Antivertigo sau antianxioliticele precum Betahistina, Meclizina si Diazepamul sau remediile naturiste din plante precum radacina de ghimbir sunt folosite in tratamentul sindromului Meniere.

Regimul alimentar respectat in intervalul dintre crizele vertiginoase trebuie sa fie lipsit de toxice sau excitante precum tutunul, ceaiurile, cafeaua sau ciocolata, sa fie sarac in grasimi sau alimente cu un continut bogat in colesterol precum ouale. Se recomanda consumul de fructe si legume, evitarea stresului si a mediilor zgomotoase sau toxice si a sedentarismului sau a eforturilor fizice importante.

Sfaturi pentru prevenirea bolii si ameliorarea simptomelor persoanele afectate

  • Reducerea consumului de sare care favorizeaza retinerea lichidelor la nivelul organismului.

  • Administrarea unui aport zilnic de cate 2000 mg de vitamina C, 50 mg de vitamine B1, B2, B6, 20 mg Zinc si alte suplimente vitaminice si minerale.

  • Pe parcursul crizelor vertiginoase se recomanda adoptarea pozitiei intinse si incercarea de relaxare.

  • Se recomanda evitarea consumului de cofeina, bauturi alcoolice si a fumatului.

  • Se creaza conditiile propice unei odihne favorabile pe parcursul noptii.

  • Se evita conducerea autovehiculelor, inotul, urcatul scarilor sau altfel de activitati care efectuate in timpul unei crize vertiginoase pot fi soldate cu ranirea persoanelor afectate.

Sindromul Meniere nu se poate vindeca, insa se poate trata. Altfel spus, desi sindromul Meniere poate fi vindecat, insa episoadele vertiginoase insotite de simptomatologia specifica se pot controla aproape in toate cazurile daca se respecta indicatiile medicamentoase, nutritionale si comportamentale ale medicului specialist.

Scleroza laterala amiotrofica

Generalitati: 

Scleroza laterala amiotrofica, cunoscuta si ca boala Lou Gehrig, se caracterizeaza printr-o pierdere (reducere) progresiva a anumitor celule nervoase ale creierului si maduvei spinarii denumite neuroni motori. Neuronii motori comanda muschii voluntari, muschi care fac posibila miscarea.
Scleroza laterala amiotrofica este o boala progresiva, invalidanta, fatala. Mersul, vorbitul, mancatul, inghititul si alte functii fundamentale devin mai dificile cu timpul. Aceste afectiuni pot cauza diferite lezari, boli si alte complicatii. Unu pana la doi oameni din 100000, dezvolta scleroza laterala amiotrofica in fiecare an. Barbatii sunt afectati putin mai des decat femeile. Cu toate ca poate debuta la orice varsta, este mai frecventa la varsta mijlocie si la varstnici.
Cauzele sclerozei laterale amiotrofice sunt necunoscute. Circa 5-10% din oamenii cu Scleroza laterala amiotrofica prezinta o forma mostenita a bolii. Scleroza laterala amiotrofica nu este contagioasa.

Care sunt simptomele?

" Crampe musculare mai frecvente in timpul noptii, care pot debuta tarziu in evolutia bolii" durere in ultimele stadii ale bolii.
Este important de amintit ca a avea slabiciune intr-un picior, mana, fata sau limba. Alte probleme sunt reprezentate de cresterea impreciziei si de dificultatea executarii actiunilor care necesita miscari de precizie ale degetelor si mainilor. Pot apare si spasme musculare. Slabiciunea se extinde (propaga) la maini si picioare timp de luni sau ani. In timp ce neuronii continua sa se piarda si sa se reduca ca numar, celulele musculare care vor fi stimulate in mod normal de acesti nervi, incep de asemenea sa se reduca ca numar si muschii se atrofiaza.
ALS este o boala progresiva, invalidanta. Mersul, vorbitul, mancatul, inghititul si alte functii de baza devin mai dificile cu timpul. Aceste afectiuni pot duce la lezari, boli, si alte complicatii.
Afectiunile respiratorii sunt cele mai frecvente complicatii grave ale ALS. In timp ce muschii gatului si pieptului devin mai atrofici, inghititul si tusitul devin mai dificile, ceea ce cateodata determina aspirarea mancarii si salivei in trahee. Aceasta determina aparitia pneumoniei (inflamatiei a tesutului pulmonar). Afectiunile respiratorii se inrautatesc pe masura ce boala progreseaza, crescand riscul infectiilor si insuficientei respiratorii.
Pneumonia, embolismul pulmonar, insuficienta respiratorie si insuficienta cardiaca (probabil datorita inexistentei unei respiratii corespunzatoare dupa ce muschii se atrofiaza) sunt cele mai obisnuite cauze de deces printre bolnavii cu ALS.
In majoritatea cazurilor, decesul survine nu mai tarziu de 3 pana la 6 ani de la debutul simptomelor, altfel unii indivizi supravietuiesc multi ani, chiar decade.
Natura progresiva, invalidanta a sclerozei laterale amiotrofice si faptul ca ALS nu are tratament curativ face ca scleroza laterala amiotrofica sa fie o boala dificil de invins. In completarea tratamentului medical, este necesara asigurarea suportului emotional de catre familie, prieteni, medici si alte categorii de persoane. Suportul de grup primit de la alti indivizi cu ALS poate fi foarte folositor ca si consultarea unui psiholog sau psihiatru.

Categorii: 
Neurologie
Simptome: 
Astenie
Crampe musculare
Deficit motor al membrelor inferioare
Deficit motor al membrelor superioare
Dificultate de mers
Disfagie
Dispnee
Dizartria
Spasme musculare
Diagnostic: 

Diagnosticul sclerozei laterale amiotrofice este bazat pe o anamneza amanuntita, un examen obiectiv al sistemului nervos si teste care evalueaza functia nervilor si muschilor.
Daca se suspecteaza ALS, se recomanda adresarea catre un neurolog pentru diagnostic si tratament. O anamneza si un examen obiectiv minutios al sistemului nervos poate ajuta de obicei neurologul sa diagnosticheze boala. Testele necesare pentru a confirma diagnosticul includ electromiograma (EMG) si studii de conducere nervoasa. EMG ajuta la masurarea calitatii si rapiditatii functionarii sistemului nervos si a celui muscular. Studiile de conducere nervoasa testeaza activitatea nervoasa.
Bazandu-se pe descoperirile medicului din timpul examinarii sistemului nervos si pe rezultatele EMG si ale studiilor de conducere nervoasa, alte teste pot fi necesare pentru a exclude alte cauze posibile ale simptomelor bolii. Aceste teste cuprind o biopsie musculara (mostra de tesut), analize de sange, teste imagistice, ca de exemplu computer tomografia (CT) sau imaginea de rezonanta magnetica (MRI).
ALS poate fi dificil de diagnosticat si diagnosticul poate sa nu fie elucidat inainte ca simptomele sa progreseze sau pana ce testele suplimentare si examinarea nu s-au efectuat. Daca ALS este suspectata, evaluarea de catre un specialist care are experienta in tratarea si diagnosticarea sclerozei laterale amiotrofice poate duce la un diagnostic precoce. Chiar daca nu afecteaza cursul sau evolutia bolii, un diagnostic precoce poate:

  •  acorda mai mult timp pentru luarea deciziilor cu privire la viitor si profitarea de acest timp inainte ca simptomele sa devina severe
  • ajuta la evitarea rezultatelor nesatisfactoare ale tratamentului care deriva dintr-un diagnostic incorect
  • da oportunitatea de a participa la trialuri clinice ale noilor tratamente pentru ALS.
Tratament: 

Chiar daca nu exista remediu pentru scleroza laterala amiotrofica, tratamentul poate ajuta la mentinerea stabilitatii si independentei, stapanirea simptomelor si evitarea complicatiilor pe cat mai mult timp posibil. Tratamentul este tintit si spre promovarea suportului emotional pe masura ce invaliditatea se accentueaza.
Terapia fizica si ocupationala poate ajuta la pastratrea fortei si functionalitatii si determina ca majoritatea indivizilor sa ramana apti. Terapia vorbirii poate ajuta la pastrarea capacitatii de a comunica pe masura ce afectiunile de vorbire se dezvolta.
Medicatia se poate utiliza pentru ameliorarea simptomelor si pentru a linisti pacientul. Aceasta cuprinde:

  • baclofen, tizanidina, dantrolene sau benzodiazepine ca si diazepam, pentru a reduce rigiditatea, spasmele si convulsiile (fasciculatiile)
  • chinina, fenitoina sodica, benzodiazepine sau gabapentin pentru a calma crampele musculare
  • morfina, pentru a usura dispneea (respiratia dificila).
  • medicatia antianxioasa ca diazepamul sau lorazepamul, pot ajuta in combaterea anxietatii cauzata de afectiunile respiratorii
  • Academia Americana de Neurologie recomanda si acupunctura ca o metoda adjuvanta pentru problemele respiratorii, cand este folosita in completarea medicatiei sau utilizarii aparatelor pentru respiratie artificiala
  • medicatia antidepresiva amelioreaza depresia, insomniile, apetitul redus sau oboseala si reduce producerea de saliva (care poate ajuta pacientii care au afectati muschii care controleaza salivatia)
  • ameliorarea durerilor, reducerea durerii musculare, care uneori apare tardiv in evolutia bolii.

Daca apar probleme cu aspirarea alimentelor si salivei in trahee, un tub poate fi introdus prin piele in stomac (gastrostoma endoscopica percutanata sau PEG). Acest tub asigura o cale mai usoara pentru o nutritie adecvata si pentru administarea medicatiei.
Aparatele de respirat (ventilatoarele) pot fi necesare pe masura ce muschii toracelui sunt afectati. La inceput, oxigenul suplimentar poate fi administrat prin canula nazala, un tub flexibil de plastic care este plasat in orificiiile nazale. Pentru pacientii care prezinta usoare afectiuni respiratorii, procedeele nechirurgicale de ventilatie pot fi folosite. Acestea includ utilizarea ventilatiei cu presiune pozitiva pe doua nivele si presiune pozitiva noninvaziva, care furnizeaza oxigen suplimentar prin masca faciala. Totusi in anumite cazuri, traheostoma (incizie la nivelul gatului care deschide traheea) poate fi creata si oxigenul poate fi furnizat print-un tub fixat in orificul traheostomei.
La inceput, aparatele de respiratie pot fi necesare numai partial, ca de exemplu in timpul somnului. Pe masura ce boala se agraveaza si afectiunile respiratorii devin mai severe este nevoie de folosirea aparatelor tot timpul.
Medicamentul denumit riluzol poate prelungi supravietuirea cu cateva luni. Nu se stie inca daca medicatia este eficienta, dar poate determina eliberarea lenta a anumitor substante chimice de la nivelul creierului (neurotransmitatori) care se crede ca au rol in ALS. Riluzol este singurul medicament aprobat pentru tratamentul sclerozei laterale amiotrofice.
Exista cateva dezavantaje in utilizarea de riluzol. Cu toate ca a fost demonstrata prelungirea supravietuirii cu cateva luni, nu imbunatateste vizibil simptomele sau calitatea vietii. Majoritatea indivizilor tolereaza riluzol foarte bine, dar pot apare si efecte adverse ca greata, varsaturi, slabiciune, ameteli si tuse. Din cauza ca riluzol poate determina afectare hepatica, pacientilor care utilizeaza acest medicament trebuie sa li se investigheze functia hepatica. Tratamentul cu riluzol este si scump si poate sa nu aduca beneficii pacientilor care prezinta forme atipice de ALS.

Tratament ambulator (la domiciliu)

In cazul pacientilor cu scleroza laterala amiotrofica, este important atat pentru ei cat si pentru familie sa invete sa faca fata efectelor bolii. O buna parte din ingrijire se efectueaza in ambulator si un bun tratament la domiciliu poate uneori ajuta la stapanirea simptomelor si prevenirea complicatiilor.
Timpuriu in evolutia bolii, exercitiile aerobice usoare si lente, stretching-ul usor pot ajuta la mentirea rezistentei, reduc oboseala si depresia si previn crampele si spasmele musculare. Un fizioterapeut poate recomanda planificarea unei scheme de activitati lipsite de orice pericol si sa estimeze necesitatile schimbatoare din cursul evolutiei bolii.
Pacientii cu ALS adesea prezinta tulburari de masticatie si inghitire. Schimbarea dietei poate ajuta la evitarea sufocarii si asigurarea unei nutritii corespunzatoare. Aceasta poate include: mese fractionate, dese si optarea pentru alimente moi si usor de inghitit. Pe masura ce scleroza laterala amiotrofica progreseaza va fi din ce in ce mai dificila mobilizarea si efectuarea activitatilor zilnice principale. O varietate de aparatura si echipament auxiliar poate ajuta la evitarea ranirii si la mentinerea independentei. Acestea pot cuprinde:

  • un guler cervical pentru a sustine capul daca muschii gatului se atrofiaza
  • aparatoare pentru picioare si glezne, bastonul, cadru de mers, scaun pe rotile care ajuta la mobilizare
  • rampa, balustrade, scaun de toaleta inalt sau un scaun pentru dus
  • tablite de scris care se sterg, amplificatoare ale vocii sau alte dispozitive care usureaza comunicarea cand vorbirea devine dificila.

Exista numeroase alte aparate care ajuta la imbaiere, alimentare, imbracare si comunicare. Consultarea unui terapeut ocupational pentru recomadarea celor mai bune aparate si ce modificari trebuie facute la domiciliu, pot usura si feri de pericol viata pacientului. Se cere sfatul medicului in privinta necesitatii acordarii de asistenta medicala la domiciliu de catre o asistenta.

Tumori cerebrale

Generalitati: 

Tumorile cerebrale sunt mase de celule maligne care pot creste in creier sau pe invelisurile acestuia. Sunt in general impartite in doua categorii:
1) tumori primare ale creierului, care se dezvolta chiar din celulele creierului si
2) metastaze cerebrale care ajung sa se devolte in creier avand ca punct de plecare in alt proces canceros in organism.
Tumorile primare ale creierului se clasifica dupa tipul de celula maligna care le-a generat in tumori gliale (provenite din astrocite, oligodendrocite sau ependim), tumori neuronal provenite din celulele nervoase, tumori meningeale, provenite din celulele invelisurilor care acopera creierul si schwanoame, provenite din celulele tecilor nervoase. Tumorile primare ale creierului, in special astrocitoamele se gradeaza dupa un sistem propus de Organizatia Mondiala a Sanatatii, de la gradul I la gradul IV.
Cauza aparitiei acestor tumori este necunoscuta, iar studiile epidemiologice efectuate nu au gasit factori specifici de risc. Frecventa acestor boli creste cu varsta, si nu au fost identificati factori de mediu sau genetici care sa le determine aparitia.
Iradierea efectuata in cursul vietii pentru alte boli creste riscul aparitiei glioamelor si meningioamelor.
Metastazele cerebrale sunt in legatura directa cu tumora primara care le-a generat. Cele mai frecvente tumori care dau metastaze in creier sunt: tumorile pulmonare, cancerul de san, cancerul renal, melanomul si cancerul de colon.
Tipuri de tumori cerebrale: exista foarte multe tipuri de tumori cerebrale. Vom enumera cateva mai frecvente.
Astrocitomul: provine din astrocite care sunt celule de sustinere ale sistemului nervos. Gradul de malignitate este stabilit de anatomo-patolog in functie de caracteristicile celulelor. Astrocitoamele de grad mic reprezinta peste 15% din tumorile persoanelor tinere, iar supravietuirea la 10 ani este de 50%.
Glioblastomul: este cea mai frecventa si mai agresiva tumora a creierului, reprezentand 25% dintre toate tumorile, avand predilectie pentru varsta intre 55-75 de ani. Supravietuirea dupa operatie si tratament oncologic este in medie de 13 luni.
Oligodendrogliomul: tumora provine din oligodendrocite, celule care produc mielina care acopera tecile nervoase. Reprezinta 15-20% din totalul tumorilor cerebrale si apar mai frecvent intre 33 si 55 de ani. Supravietuirea este mai buna decat in cazul astrocitoamelor.
Ependimomul: Tumora apare din celulele ependimului care captusesete cavitatile lichidiene ale creierului. Tumora apare atat la adult cat si la copil, are o frecventa de aparitie mai mica, iar supravietuirea la 5 ani este in jur de 50-60%.
Meningiomul: apare din celulele arahnoidei care inveleste creierul. Reprezinta circa 25 % din totalul tumorilor cerebrale. Iar incidenta sa creste cu varsta. Marea majoritate sunt benigne si se pot trata cu success prin rezectie neurochirurgicala. O parte dintre ele beneficiaza de radiochirurgie.
Dermoidul si epidermoidul: sunt tumori care apar in special in fosa posterioara a creierului si sunt leziuni benigne formate din keratina. Se gasesc de obicei pe linia mediana si pot include elemente din piele, par, glande sudoripare si sebacee. Se insotesc de sinusuri dermale (orificii la piele). Se trateaza prin rezectie neurochirurgicala.
Schwanomul: Apare din celulele Schwan care acopera de obicei nervii periferici, si reprezinta 8-10% din totalul tumorilor. Cea mai comuna localizare este in fosa posterioara pe nervul vestibulo-cohlear sau pe nervul trigemen. Aceste tumori sunt de regula benigne si pot fi vindecate prin operatie. Radiochirurgia poate fi utila pentru tratamentul leziunilor mici.

Care sunt simptomele?

Acestea depind de localizarea leziunii in creier, si pot include : cefalee, crize epileptice, paralizii, amorteli, tulburari de vorbire, paralizii de nervi cranieni. Simptomele se accentueaza progresiv.Tumorile cerebrale pot apare la orice varsta. Din acest motiv, orice om are un anumit risc pentru tumori cerebrale la orice varsta. Copiii cu varsta de mai putin de 2 ani si batranii au un risc particular de a dezvolta tumori cerebrale, care le-ar scurta semnificativ viata. Interesant este ca, tipurile de tumori dezvoltate pe diferite grupe de varsta variaza foarte mult. De exemplu, glioblastomul (o tumora cu malignitatea ridicata) are incidenta cea mai mare la batrani, in timp ce meduloblastomul este mai frecvent la copii. Amandoua tipurile de tumora pot cauza decesul, dar se comporta clinic foarte diferit.

Categorii: 
Neurologie
Oncologie
Simptome: 
Amorteala
Cefalee
Convulsii
Dizartria
Diagnostic: 

Diagnosticul de orientare se face prin examinare tomografica computerizata, iar cel de precizie, operator, prin rezonanta magnetica nucleara cu contrast. Atunci cand medicul specialist descrie tipul tumorii pe care o deceleaza in cutia craniana in timpul interventiei chirurgicale, este greu de prezis malignitatea sau benignitatea acesteia din doua puncte de vedere. In primul rand, unele tumori pot fi "benigne" din punctul de vedere al potentialului de crestere, dar se pot comporta "malign" datorita localizarii, fiind greu de tratat. In al doilea rand, este foarte importanta rata de crestere, in ciuda tratamentului. In general, tumorile cerebrale nu disemineaza (nu se raspandesc) in alta parte a organismului, dar pot continua sa se dezvolte in interiorul craniului. In cazul tumorilor extirpate chirurgical, rata de reaparitie este de 50-70%, acestea necesitand interventii chirurgicale aditionale.

Tratament: 

Strategia de tratament este stabilita pe plan international, anatomopatologii si oncologii, stabilesc protocolul de tratament pentru fiecare tip de tumora. Tratamentul tumorilor primare include interventia neurochirurgicala, radioterapia si chimioterapia. Operatia presupune incizia scalpului, craniotomia (ridicarea voletului osos deasupra tumorii) si ablatia tumorii. Majoritatea pacientilor raman in spital 7-8 zile dupa operatie. Dupa ablatia tumorilor cum sunt astrocitomul sau oligodendrogliomul, desi se practica o rezectie totala a portiunii vizibile, boala ramane din punct de vedere microscopic, de aceea radioterapia postoperatorie este absolut necesara. Chimioterapia este un tratament mai evoluat si mai recent in aceste leziuni, substanta numita temodal (temozolomida) creste durata de supravietuire a pacientilor operati pentru aceaste afectiuni. O alta optiune terapeutica pentru leziuni benigne (meningioame, schwanoame) sau pentru metastaze cerebrale este radiochirurgia. Tehnica permite administrarea unei doze unice de radiatii numai in leziune, protejand structurile cerebrale din jur. Tratamentul este eficient numai in leziuni care masurate pe tomograf sau IRM, sunt bine delimitate si au mai putin de 3 cm diametru. Dupa tratamentul complex efectuat, majoritatea pacientilor au nevoie de investigatii periodice pentru evaluarea recidivelor.

Tratament simptomatic
Carbamazepina

FDA (Food and Drog Association) a aprobat Carbamazepina ca tratament pentru profilaxia si combaterea convulsiilor pentru pacienti selectati cu astrocitom anaplastic (un tip de tumora cerebrala) la care alte tratamente au fost ineficiente. Sunt dovezi ale eficientei acestui medicament, care imbunatateste supravietuirea in acest grup de pacienti. Din pacate, cercetarea tratamentului tumorilor cerebrale si complicatiilor acestora mai are nevoie de mult timp pentru a gasi solutia ideala.

Amitriptilina
Amitriptilina este antilagic foarte bun, fiind recomandat pacientilor cu dureri cronice, care includ cefalea. Daca cefalea sau alte simptome persista, exista o varietate de alte medicamente. Este foarte dificil de prezis care este cel mai eficient medicament pentru fiecare om in parte. Cu toate acestea, Amitriptilina este o alegere buna, nefiind un medicament narcotic.

Sumatripanul
Sumatripanul este administrat in migrene, dar nu in cefalea determinata de tumorile cerebrale. Tratamentul cefaleei este o provocare pentru orice medic neurolog. Cefalea reprezinta doar o mica parte a dificultatilor in tratamentul tumorilor cerebrale. Partea cea mai importanta este evident, conservarea functiei neurologice.

Tratament chirurgical
Chirurgia are doua scopuri la pacientii cu tumori cerebrale. Primul, consta in prelevarea biopsiei. In unele cazuri, tumorile pot fi tratate cu interventii chirurgicale minore. Al doilea scop consta in extirparea totala a tumorii. In unele cazuri, acest lucru nu poate fi facut, dar se poate exciza o parte a tumorii urmata de chimio- si/sau radioterapie. Din punct de vedere tehnic, aceste interventii chirurgicale sunt numite craniotomii. Acestea constau in incizia scalpului (pielea capului) cu excizarea temporara a unei portiuni din craniu (osul capului) pentru a face posibil accesul la tumora. Portiunea de craniu extirpata este repozitionata la finalul interventiei chirurgicale.

Interventia chirurgicala computerizata
Aceasta este denumita interventie chirurgicala ghidata imagistic si este folosita din ce in ce mai frecvent in interventiile la nivelul multor regiuni ale corpului. In neurochirurgie, aceasta consta in plasarea unor electrozi la nivelul scalpului care vor furniza imagini computer tomografice sau RMN (rezonanta magnetica nucleara) ale creierului, care vor fi procesate pe un computer specializat. Aceste imagini permit neurochirurgului sa studieze anatomia creierului inainte de a intra in sala de operatii. Se pot obtine astfel multe informatii anatomice importante. In timpul interventiei chirurgicale, de asemenea, poate fi folosita aceasta tehnica, pentru a identifica localizarea cat mai exacta a tumorii.

Veninul de scorpion
Exista cateva studii efectuate in SUA si Franta care au indentificat o substanta chimica in veninul scorpionului, care pare a avea toxicitate selectiva pentru celulele tumorale cerebrale, bazata pe abilitatea de a bloca diseminarea moleculelor celulelor tumorale. Aceste studii sunt, din pacate, preliminare, dar datorita agresivitatii tumorilor cerebrale maligne, sunt incurajate studiile de orice fel.

Hernia de disc

Generalitati: 

Ce este hernia de disc ?

Coloana vertebrala constituie axul central al scheletului uman si al aparatului locomotor. Coloana vertebrala indeplineste functii multiple in organism precum functie de sustinere deoarece are rolul de a sustine trunchiul impreuna cu muschii paravertebrali, functie de protectie fata de maduva spinarii impotriva agresiunilor mecanice impreuna cu canalul medular, functie de mobilitate prin curburile fiziologice care confera oamenilor posibilitatea de miscare si de deplasare si functie morfogenetica ca urmare a influentei exercitate de particularitatile sale mecanice asupra asezarii organelor interne.

Coloana vertebrala umana este constituita din 33 - 34 de piese osoase denumite vertebre. Vertebrele sunt unite prin intermediul discurilor intervertebrale. Intervertebral sunt dispuse ligamente care formeaza impreuna cu discurile intervertebrale si capsulele articulare, segmentele de mobilitate. Componentele cele mai importante ale segmentelor mobile sunt reprezentate de discurile intervertebrale asezate intre corpurile vertebrelor pe care le separa si pe care le solidarizeaza in acelasi timp.

Discurile intervertebrale sunt formate dintr-o portiune periferica de tesut conjunctiv fibros denumita inel fibros si o portiune dispusa central, cu structura gelatinoasa, care poarta denumirea de nucleu pulpos. In cazul in care discurile intervertebrale sunt degenerate, presiunea de la nivelul nucleului pulpos scade semnificativ. Contracturile muschilor toracali si abdominali scade solicitarea exercitata asupra discurilor intervertebrale.

Informatiile expuse subliniaza importanta unei bune intretineri musculare toraco - abdominale cu scopul asigurarii unei functionari normale a coloanei vertebrale si prevenirii uzurii discale. Drept urmare, in cazul persoanelor supraponderale, la care tonusul muscular abdominal este scazut, sunt create conditiile mecanice nefavorabile suplimentare la nivelul coloanei vertebrale, care pot explica frecventa instalarii discopatiilor sau a herniilor de disc. Miscarea are un rol vital pentru nutritia discurilor intervertebrale.

In cazul indemnitatii discurilor intervertebrale, rolul lor este de mentinere a flexibilitatii coloanei vertebrale si de atenuare a socurilor carora este supusa aceasta in fiecare zi. Atunci cand structura discurilor se deterioreaza ca urmare a traumatismelor mecanice sau a procesului de imbatranire, acestea au tendinta de a se deplasa inspre exterior prin ruperea sau slabirea inelelor fibroase, proces denumit hernie de disc, deplasare vertebrala sau ruptura de disc.

Hernia de disc se poate manifesta la orice nivel al coloanei vertebrale, insa in mod frecvent segmentul afectat este coloana lombara situata in partea inferioara a coloanei vertebrale, urmata in ordine de coloana cervicala, care corespunde regiunii gatului si rareori coloanei toracale.

Care sunt cauzele herniei de disc ?

Hernierea discurilor intervertebrale se datoreaza, in general, degenerarii structurale a inelelor fibroase. Pe masura inaintarii in varsta, discurile intervertebrale pierd din fluidul care le ajuta sa mentina starea lor de hidratare si pozitia normala. Volumul de nucleu pulpos incepe sa se micsoreze pe masura trecerii timpului, iar presiunea nu mai este repartizata in mod uniform pe suprafata acestuia.

Hernia de disc se poate datora si traumatismelor suferite la nivelul coloanei vertebrale ca urmare a accidentelor sportive, accidentelor rutiere sau accidentelor de munca, a caderilor de la inaltimi, a expunerii prelungite vibratiilor, ca urma a efectuarii unor miscari bruste sau a depunerii unor eforturi intense si sustinute in absenta unui antrenament derulat in prealabil, actiuni ce pot determina formarea de fisuri la nivelul inelelor fibroase si relocarea nucleului pulpos spre exterior prin traiectul acestor fisuri.

Ce factori de risc pot determina aparitia unei hernii de disc ?

  • Inaintarea in varsta determina aparitia unor modificari cu caracter degenerativ la nivelul discurilor intervertebrale, predispunand astfel la producerea unor accidente cu potential traumatizant la nivelul coloanei vertebrale.
  • Persoanele de sex masculin sunt mai frecvent afectate de hernii de disc.
  • Antecedentele de traumatisme, diverse interventii chirurgicale sau infectii sistemice, inflamatorii ori patologiile tumorale localizate la acest nivel slabesc structura de rezistenta a coloanei vertebrale.
  • Activitatile ce sporesc solicitarea exercitata asupra coloanei vertebrale, slabind in mod progresiv structura discala precum activitatile ce presupun adoptarea pozitiei de sezut indelungate in cazul muncii de birou, ridicarea obiectelor grele, rasucirile sau aplecarile frecvente, efectuarea de miscari repetitive sau expunerea la vibratii in mod constant cum este cazul conducatorilor auto.
  • Exercitiile fizice efectuate neregulat pot solicita suplimentar coloana vertebrala in urma unor perioade lungi de inactivitate.
  • Fumatul, mai exact nicotina, are proprietatea de a scadea capacitatea discurilor intervertebrale de preluare a substantelor nutritive necesare din sange.
  • Obezitatea reprezinta un factor ce sporeste presiunea exercitata asupra discurilor intervertebrale, in special a celor localizate la nivelul coloanei lombare.
  • Accesele frecvente de tuse sau stranuturi pot solicita suplimentar musculatura abdominala si pelvina suplimentand si presiunea exercitata la nivelul coloanei vertebrale.

Ce simptomatologie genereaza o hernie de disc ?

In cazul in care un disc herniat exercita presiune asupra unui filet nervos, pacientul va resimti o senzatie de amorteala la nivelul unui membru, care se intinde de la nivelul sezutului pana la nivelul soldului, gleznei sau talpii piciorului. Pacientii cu hernie de disc pot resimti si urmatoarele simptome:

  • Senzatie de slabiciune musculara la nivelul teritoriului deservit de nervul presat, uneori resimtita la nivelul ambelor membre inferioare.
  • Pierderea controlului asupra evacuarii urinei si a materiilor fecale si a functiei erectile in cazul sindromului " coada de cal ", caz in care se exercita presiune puternica asupra radacinilor nervoase afectandu-se centrii care sunt responsabili de desfasurarea acestor acte fiziologice.

Durerile de membre inferioare sau lombosciatica se datoreaza herniilor discale si au urmatoarele caracteristici:

  • Durerea apare de regula la nivelul unui singur picior.
  • Senzatia dureroasa debuteaza brusc in caz de traumatisme sau gradat in cazul varstnicilor si a degenerarii in mod progresiv a discurilor intervertebrale.
  • Durerea poate avea caracter persistent, continuu sau se poate manifesta in pusee.
  • Durerea se accentueaza in cazul tusei, a stranutului, defecarii sau a altor eforturi care implica contractarea musculaturii abdominale si a musculaturii pelvine.
  • Durerea este agravata de sedentarismul prelungit.
  • Durerea se amelioreaza partial sau total in timpul mersului, a adoptarii pozitiei intinse sau a altor pozitii ce relaxeaza coloana si au capacitatea de a scadea presiunea exercitata asupra discurilor herniate.
  • In timp, simptomele se pot agrava daca pacientul nu apeleaza la un medic specialist cu scopul diagnosticarii si tratarii rapide a afectiunii. Durerea poate capata un caracter persistent, permanent, poate sa nu mai raspunda la medicamentele antialgice, iar perioadele de acalmie devin din ce in ce mai rare. Pacientii devin agitati, anxiosi si nu isi mai pot efectua activitatile zilnice in mod normal.
Categorii: 
Neurologie
Reumatologie
Simptome: 
Amorteala
Dureri de spate
Encoprezis
Enurezis
Furnicaturi
Slabiciune musculara
Diagnostic: 

Medicul specialist evalueaza simptomele in cadrul unui examen fizic si anamnetic. Stabilirea diagnosticului se bazeaza pe caracteristicile ce indica iritatii ale unuia sau a mai multor nervi spinali, pierderea puterii, pierderea sensibilitatii si a reflexelor, in asociere cu lezionarea radacinilor nervoase. In cazul in care anamneza preluata si rezultatele examenului fizic nu sugereaza prezenta herniei de disc, pacientul va fi supus unor investigatii suplimentare.

Examenele paraclinice imagistice ajuta confirmarea diagnosticului herniei de disc ori devin necesare in cazul in  care tratamentul conservator nu a oferit rezultatele scontate. In cazul in care se considera ca unul dintre aceste teste nu este de folos pentru modificarea protocolului terapeutic, este probabil ca acesta sa nu fie necesar.

  • Examenul de rezonanta magnetica nucleara sau examenul RMN este adjuvant in procesul stabilirii diagnosticului, a localizarii si a evaluarii gradului de severitate a herniei de disc si pentru identificarea eventualelor boli asociate precum infectiile sau formatiunile tumorale. Examenul de rezonanta magnetica nucleara ofera imagini amanuntite ale tesuturilor moi din regiunea coloanei vertebrale precum muschii, nervii, tendoanele, ligamentele sau discurile intervertebrale.
  • Examenul computer tomograf sau tomografia computerizata sau CT se realizeaza cu scopul confirmarii diagnosticului si a determinarii locatiei exacte si a gradului de severitate al herniei de disc. De asemenea, tomografia computerizata este utila si pentru identificarea unor eventuale alte probleme de la nivelul coloanei vertebrale. Examenul computer tomograf confera imagini in detaliu de la nivelul structurilor osoase ale coloanei vertebrale.

Examenul de rezonanta magnetica nucleara este in general preferat examenului de tomografie computerizata in cursul procesului de diagnosticare a herniilor de disc localizate la nivelul coloanei vertebrale lombare. Examenul radiologic nu este, in general, necesar diagnosticarii herniilor de disc. Cu toate acestea, exista si situatii particulare precum tumorile, infectiile, fracturile sau leziunile nervoase grave, care se evidentiaza in cursul examenului anamnetic si a celui clinic sau in cazul persistentei simptomatologiei dupa doua sau patru saptamani de terapie conservatoare, caz in care medicul specialist poate recomanda efecutarea unei radiografii osoase. Analizele de sange se pot efectua doar cu scopul excluderii posibilitatii desfasurarii altor conditii medicale, insa nu sunt folosite la fel de frecvent precum examenul de rezonanta magnetica nucleara sau tomografia computerizata. Ele pot totusi sa confere informatii suplimentare adjuvante.

Alte investigatii:

  • Mielograma este bazata pe tehnica tehnica radiografierii canalului vertebral in urma injectarii unei substante de contrast. In general, mielograma este folosita in asociere cu examenul computer tomograf.
  • Discografia se realizeaza prin injectarea substantei de contrast la nivelul centrului gelatinos din discul vertebral.
  • Anestezierea selectiva a unor radacini nervoase se realizeaza prin injectarea unei substante anestezice la nivelul radacinilor nervoase cu scopul identificarii radacinii nervoase afectate.
  • Electromiograma are rolul de a diagnostica afectiunile radacinilor nervoase sau fibrelor musculare si putand fi efectuata persoanelor ce prezinta semne specifice degenerarii radacinilor nervoase.
Tratament: 

Obiectivele luate in considerate pentru tratamentul herniei de disc sunt:

  • Eliminarea durerii si a starii de slabiciune musculara si indepartarea senzatiei de amorteala resimtita la nivelul mebrelor inferioara ca urmare a lezionarii radacinilor nervoase.
  • Revenirea cat mai rapida a pacientului la desfasurarea normala a activitatilor zilnice obisnuite.
  • Prevenirea inregistrarii de recurente ale afectarii coloanei vertebrale si scaderea dizabilitatii determinate de senzatia dureroasa.

Inflamatia se vindeca pe masura trecerii timpului, 50 % dintre pacinetii afectati de hernie de disc revenindu-si in cursul unei luni de zile, pentru ca dupa trecerea a sase luni de zile majoritatea sa fie refacuti complet. Doar o proportie de 10 % dintre pacientii afectati de hernie de disc manifesta simptome intense si dupa trecerea a sase luni de zile, la acestia existand probabilitatea necesitatii unei interventii chirurgicale corective. Adesea, componentele discului intervertebral herniat sunt fragmentate si resorbite de organism, fenomen numit reabsorbtie. Din acest motiv, inainte de a de hotari ca interventia chirurgicala este solutia optima, trebuie sa se instituie tratamentul conservator si sa se observe rezultatele obtinute in urma acestuia.

Tratament ambulatoriu

Tratamentul in regim ambulatoriu este capabil sa amelioreze simptomatologia determinata de hernia de disc. De asemenea, tratamentul in regim ambulatoriu contribuie la fortifierea musculaturii spatelui. Tratamentul ambulator este insotit de urmatoarele recomandari:

  • Evitarea efectuarii de activitati sau de miscuri cunoscute ca factori de intensificare a senzatiei dureroase.
  • Limitarea activitatii fizice si odihnirea spatelui in cazul durerilor severe. La inceput se efectueaza plimbari si activitati usoare ce nu cauzeaza durere. Gradual, se poate ajunge la efectuarea activitatilor obisnuite. In cazul in care durerile resimtite sunt severe, repausul la pat nu este recomandat pentru o perioada de timp mai lunga de cateva zile pentru ca repausul poate sa determine slabirea musculaturii.
  • Este recomandata terapia termica. Astfel, se poate aplica gheata de trei ori pe zi la nivelul regiunii dureroase. Gheata nu se foloseste mai mult de 15 - 20 de minute pe sedinta. Caldura poate reduce si ea durerea, insa nu se recomanda folosirea sa imediat in urma accidentatii. Terapia termica trebuie efectuata in urma consultarii unui medic specialist.
  • Administrarea medicamentelor antialgice sau antiinflamatoare precum Aspirina, Paracetamolul, Ibuprofenul ori Naproxenul.

Tratament medicamentos

Tratamentul medicamentos se instituie cu scopul reducerii durerii determinate de hernia de disc. Medicamentele nu au rol curativ in hernia de disc, insa acestea amelioreaza inflamatia si atenueaza durerea, permitand pacientului sa respecte un program de exercitii fizice cu rol de intarire a abdomenului si spatelui.

Optiuni de tratamente medicamentoase:

  • Medicamente antialgice precum Paracetamolul si Aspirina.
  • Medicamente miorelaxante.
  • Medicamente corticosteroide administrate intramuscular sau intravenos.
  • Medicamente opioide.

Injectarea enzimelor intr-unul din discurile distruse se realizeaza cu scopul dizolvarii discului. Procedura este insa folosita mai rar, fiind inlocuita cu succes de tehnicile interventionale chirurgicale.

Tratament chirurgical

Mare parte din pacientii afectati de hernie de disc pot sa nu necesite supunerea unei interventii chirurgicale, simptomele avand tendinta de a se remite de la sine o data cu trecerea timpului. Aproximativ 50 % sintre pacienti isi revin dupa o luna, pentru ca dupa sase luni 96 % dintre acestia sa fie refacuti complet. O proportie de 10 % dintre acestia manifesta simptome intense si dupa trecerea a sase luni, interventia chirurgicala corectiva capatand caracter de necesitate in aceste cazuri. Interventia chirurgicala este necesara pentru ameliorarea durerii si pentru recapatarea unei mobilitati normale. Tratamentul pe cale chirurgicala se poate lua in considerare in caz de antecedente indelungate de dureri severe.

Tehnici operatorii

Laminotomia si laminectomia sunt proceduri efectuate cu scopul scaderii presiunii exercitate la nivelul coloanei vertebrale, determinate de modificarile instalate pe masura inaintarii in varsta. Laminotomia consta in indepartarea unei portiuni componente a arcului osos care inconjoara canalul vertebral, denumit lamina. Laminectomia consta in indepartarea completa a laminei si a unor tesuturi moi ce ingusteaza lumenul canalului vertebral format prin suprapunerea vertebrelor. Ambele interventii se pot efectua simultan cu discectomia.

Discectomia percutanata se foloseste in cazul discurilor deplasate in totalitate sau a celor care patrund in interiorul canalului vertebral. In cadrul acestei proceduri, instrumentul utilizat se insera printr-o incizie de mici dimensiuni la locul de electie. Discul herniat este apoi taiat sau extras, reducandu-se in acest fel dimensiunea herniei. Procedura aceasta este considerata mai putin eficienta decat discectomia deschisa, fapt pentru care nu este folosita frecvent. Daca in viitor nu se vor realiza studii de specialitate care sa demonstreze ca aceasta tehnica este suficient de sigura si eficace, discectomia percutanata va ramane doar o tehnica experimentala.

Orice interventie chirurgicala implica si asumarea unor riscuri. In cazul in care se opteaza pentru alegerea unui tratament de natura chirurgicala, pacientii trebuie sa aiba in vedere urmatoarele considerente:

  • Unele proceduri se realizeaza folosind incizii de mici dimensiuni sau prin injectarea unor substante ce exercita efect distructiv asupra discului intervertebral lezat. Astfel de procedee sunt reprezentate de discectomia endoscopica sau decompresia discala electrotermica. Aceste tehnici sunt insa, considerate pur experimentale, astfel ca ca nu sunt aprobate la momentul actual. In conditiile in care medicul specialist recomanda efectuarea uneia dintre aceste proceduri chirurgicale, este necesara informarea suplimentarea a celui care o efectueaza. De asemenea, este recomandata si a doua opinie medicala de specialitate in acest caz.
  • Persoanelor in cazul carora simptomele isi mentin in timp manifestarea si devin atat de severe incat incep sa interfereze cu activitatile zilnice obisnuite, necesitand medicatie puternica pentru ameliorarea durerii, le este recomandata supunerea unei interventii chirurgicale.
  • Unele cercetari recente au demonstrat ca rezultate bune au fost obtinute in urma tratamentului chirurgical de sciatica de la nivel lombar. Intr-una dintre aceste cercetari, desfasurate de-a lungul unei perioade de cinci ani pe baza a 402 pacienti afectati de sciatica, 70 % dintre participantii operati au manifestat ameliorarea simptomatologiei, spre deosebire de 56 % dintre pacientii tratati pe cale medicamentoasa. Pacientii care manifesta dureri usoare se pot trata doar medicamentos.
  • Persoanele care manifesta simptome de intensitate medie se refac, in general, fara supunerea unei interventii chirurgicale.
  • Unii pacienti necesita supunerea unei a doua interventii chirurgicale.

Majoritatea pacientilor operati se recupereaza repede si isi pot relua activitatile zilnice obisnuite. In unele cazuri, medicul specialist poate sa recomande respectarea unui program de recuperare postoperator ce include si fizioterapie sau exercitii fizice speciale.

Alte tratamente

Obiectivele perioadei de reabilitare, a exercitiilor fizice si a celorlalte terapii alternative constau in urmatoarele:

  • Ameliorarea durerii si a starii de slabiciune musculare la nivelul membrelor inferioare si a regiunii lombare.
  • Prevenirea unor eventuale accidentari viitoare prin invatarea modului corect de ingrijire al spatelui si prin efectuarea exercitiilor de intarire a muschilor de la nivelul partii inferioare a spatelui.
  • Furnizarea de confort fizic si psihic pe durata procesului de recuperare.

Alte tipuri de tratamente alternative:

  • Exercitiile fizice pot fi recomandate de medicul specialist cu scopul intaririi musculaturii spatelui.
  • Programele de reabilitare in cadrul carora pacientii sunt invatati cum sa isi ingrijeasca spatele.
  • Programele de management a durerii cu caracter cronic, in cadrul carora pacientii sunt invatati metode combinate de manageriere a durerii prin asocierea medicatiei cu terapia fizica si cu consilierea psihologica.

Metode de medicina alternativa:

  • Sedintele de masaj scad durerea.
  • Manipularea prin terapie chiropractica sau prin terapie osteopatica.

Metodele alternative trebuie aplicate in urma consultarii medicului specialist pentru evaluarea beneficiilor si a ricurilor atribuite fiecarui pacient.

Metode experimentale

  • Neurotomia prin radiofrecvente este realizata cu ajutorul unui instrument special numit fluoroscop prin care se plaseaza in apropierea nervului afectat un electrod cu forma de ac. Prin intermediul acestuia se transmit la nivelul nervului afectat, unde de inalta frecveta care distrug nervul si stopeaza transmiterea semnalelor nervoase prin nervul respectiv.
  • Terapia electrotermica intradiscala se efectueaza, de asemenea, cu ajutorul fluoroscopului pentru plasarea acului la nivelul discului herniat. Prin interiorul acului este inserat un cateter subtire si flexibil, iar prin cateter este introdus un element termic ce se va plasa in vecinatatea discului intervertebral afectat. Pentru o perioada scurta de timp se va aplica caldura la acest nivel, pentru ca ulterior instrumentele sa se extraga. Aplicarea caldurii inchide leziunile minore si reduce sensibilitatea la durere a terminatiilor nervoase afectate. Exista si cercetari derulate de catre specialistii in domeniu, care au raportat atenuarea durerii prin intermediul acestei tehnici.
  • Discectomia efectuata cu ajutorul laserului se realizeaza cu ajutorul unei raze de lumina care dizolva dicul herniat. Totusi, desi tehnica aceasta s-a folosit in randuri repetate de catre chirurgi de-a lungul timpului, in prezent nu sunt disponibile studii concludente demonstrarii beneficiilor sau a riscurilor implicate de aceasta procedura pentru tratarea herniei de disc.

Pagini

Subscribe to RSS - Neurologie