Termen cautat
Categorie

Oreion sau parotidita epidemica


GENERALITATI:

Oreionul sau parotidita epidemica este o infectie acuta, auto-limitata, cauzata de un virus, numit virusul urlian, care are drept gazda doar oamenii.

Inaintea introducerii vaccinarii la scara larga, oreionul afecta in principal copiii aflati in scoala primara. De asemenea, acest virus poate fi o cauza de meningita virala si una dintre cele mai frecvente cauze de surditate unilaterala dobandita la copii.

Transmiterea oreionului se face pe cale orizontala, intre membrii aceleiasi familii sau in interiorul unei comunitati (scoala). Inaintea introducerii vaccinului, cea mai mare incidenta  a parotiditei epidemice era in mod tipic spre sfarsitul iernii sau la inceputul primaverii.

Modul de transmitere

Oreionul este o infectie transmisibila si se raspandeste rapid printre persoanele susceptibile, care iau contact cu cei infectati. Virusul se transmite de obicei prin picaturile nazale ( tuse, stranut), prin contact direct sau contact cu obiecte contaminate (haine, ustensile, obiecte de mobilier). Copiii mai mici de 1 an nu fac de obicei oreion deoarece au anticorpii de la mama, care le confera protectie impotriva infectiei.

Perioada de incubatie este de obicei intre 14 si 18 zile de la expunere si pana la debutul simptomelor. S-a hotarat ca perioada de izolare a celor infectati sa scada de la 9 la 5 zile, din moment ce riscul de transmitere a infectiei dupa aceasta perioada este mic.

Prezentarea clinica

Oreionul debuteaza de obicei cu semne nespecifice, cum ar fi febra joasa, stare de rau general, mialgii (dureri musculare) si anorexie. Aceste simptome sunt urmate in general in urmatoarele 48 de ore de aparitia parotiditei. Infectia simptomatica de la adulti este in general mai severa decat la copii.

Parotidita: umflarea glandelor parotide (glande salivare) apare in 95% din cazurile simptomatice de oreion. Parotidita se datoreaza infectiei directe a epiteliului ductal si inflamatiei locale. Sensibilitatea locala la nivelul glandelor parotide si, ocazional, durerile la nivelul urechilor, preced debutul tumefierii parotidiene. La examinarea fizica, tumefactia parotidiana poate sa acopere unghiul mandibulei. Umflarea parotidelor poate sa dureze pana la 10 zile. Cresterea amilazei serice de origine salivara sustine diagnosticul clinic.

Infectia inaparenta: spre deosebire de manifestarile clinice, infectia asimptomatica apare in 15-20% din cazuri si sunt prezente doar semne nespecifice sau simptome predominant respiratorii la pana 50% din cazurile in care nu se pune de obicei diagnosticul de oreion. Acest tip de infectie inaparenta sau subclinica este mai frecventa la adulti, in timp ce parotidita este mai frecventa la copiii cu varsta intre 2 si 9  ani.

Complicatiile oreionului

Cele mai serioase complicatii ale oreionului, cum ar fi meningita, encefalita si orhita, pot sa apara in absenta parotiditei, astfel intarziindu-se diagnosticul.

Orhita: epididimoorhita (inflamatia testiculului si epididimului), cea mai frecventa complicatie a oreionului la adultul de sex masculin, poate sa apara pana la 38% dintre barbatii infectati dupa pubertate. Simptomele sunt reprezentate de: febra ce debuteaza brusc, de la 39 la 40 grade Celsius si durere testiculara severa, insotite de umflarea si roseata scrotului.

In timp ce atrofia testiculara a fost documentata la 30-50 % dintre pacienti dupa orhita data de virusul urlian, afectarea fertilitatii la aproximativ 13%, sterilitatea se estimeaza a fi rara. Riscul de aparitie a sterilitatii este mai mare la barbatii care au orhita bilaterala.

Ooforita: ooforita(inflamatia ovarelor)  apare la aproximativ 7% dintre fetele aflate dupa pubertate.

Meningita aseptica: este cea mai frecventa complicatie extrasalivara a infectiei cu virusul urlian. Apare de trei ori mai frecvent la sexul masculin comparativ cu cel feminin. Debutul meningitei este variabil si poate sa apara inaintea, in timpul sau dupa un episod de parotidita urliana. Cele mai frecvente simptome sunt durerile de cap, febra joasa si rigiditate nucala usoara. De obicei, meningita aseptica are o evolutie benigna cu recuperare neurologica completa si fara deficite permanente.

Alte complicatii neurologice: encefalita, sindromul Guillain –Barre, paralizia faciala si altele, apar mai rar.

Surditatea: in epoca de dinaintea vaccinurilor, infectia urliana reprezenta o cauza importanta de pierdere a auzului la copii. Debutul surditatii era adesea brusc, dar, ocazional, se instala treptat; au fost raportate si cazuri de afectare bilaterala a auzului si chiar surditate permanenta atribuita infectiei cu virusul urlian.

Complicatii mai putin frecvente: tiroidita, afectarea miocardului, pancreatita, nefrita interstitiala si artrita.

Artrita: artropatia asociata cu oreionul este o complicatie mai putin intalnita, care afecteaza sexul masculin mai mult decat pe cel feminin, fiind raportata implicarea articulatiilor mari (genunchi, sold).

Oreionul in sarcina: oreionul care apare in sarcina pare sa nu fie asociat cu malformatii congenitale, desi riscul de avort spontan legat de aceasta infectie este crescut pe parcursul primului trimestru de sarcina.

DIAGNOSTIC:

Diagnosticul oreionului

Atunci cand pacientul are parotidita, diagnosticul de oreion se bazeaza pe trasaturile clinice caracteristice. In ceea ce priveste analizele de laborator, se pot intalni leucopenia (scaderea numarului de celule albe ale sangelui), cu o limfocitoza relativa, si o crestere a amilazei serice.

Testele specifice de diagnostic al oreionului sunt mai frecvent utilizate in caz de afectare extrasalivara predominanta sau in timpul unei epidemii.

Datele de laborator care sustin diagnosticul de oreion sunt:

  • Prezenta anticorpilor de tip IgM anti virus urlian.
  • Cresterea semnificativa a titrului anticorpilor de tip IgG intre faza acuta si cea de convalescenta.

La pacientii cu simptome clasice de oreion, confirmarea prin teste de laborator nu este necesara. La pacientii cu prezentare mai atipica (de exemplu, meningita urliana), se poate realiza un diagnostic rapid prin reactia de polimerizare in lant (PCR) efectuata pe  fluidele corespunzatoare.

Testele de serologie: testarea anticorpilor IgM serici ar trebui efectuata in momentul in care se suspecteaza infectia cu virusul urlian. Ar trebui colectata apoi o proba de ser la 2-3 saptamani dupa prima, corespunzand fazei de convalescenta. O crestere de 4 ori sau mai mult a titrului anticorpilor IgG  este considerata rezultat diagnostic pozitiv pentru oreion.

Anticorpii serici IgM anti virus urlian raman in mod tipic pozitivi pana la 4 saptamani, dar pot fi negativi la 50-60 % dintre persoanele cu afectiune acuta, dar care au fost imunizate anterior (prin vaccinare). Prin urmare, un titru negativ  al anticorpilor IgM la persoanele vaccinate nu exclude oreionul.

Testele serologice nu pot diferentia intre expunerea anterioara la oreion sau vaccinarea impotriva virusului urlinan.

Cultura virala: la pacienii cu meningita aseptica datorata oreionului, virusul poate fi frecvent izolat din lichidul cerebrospinal in timpul primelor trei zile de simptome clinice. Virusul este prezent in saliva timp de aproximativ o saptamana, incepand din a 2-a sau a 3-a zi de dinaintea aparitiei parotiditei. De asemenea, virusul este excretat in urina pe parcursul primelor doua saptamani de boala. Oricum, izolarea selectiva a virusului in cultura necesita timp (de ordinul zilelor) pana la identificarea virusului urlian, intarziind astfel diagnosticul.

Reactia de polimerizare in lant (PCR): permite o confirmare mai rapida a prezentei virusului urlian in lichidul cerebrospinal, comparativ cu izolarea virusului in cultura.

Diagnosticul diferential al oreionului

In prezenta parotiditei bilaterale, diagnosticul este de obicei clar. Alte cauze de parotidita unilaterala sau bilaterala sunt : alte infectii virale (cu virusul paragripal, virusul Coxsackie, virusul gripal tip A, virusul Epstein –Barr, adenovirusul, HIV, citomegalovirusul), infectii bacteriene, in special cu stafilococ auriu. Etiologiile neinfectioase includ: calculii salivari, tumorile, sindromul Sjogren, diureticele tiazidice.

TRATAMENT:

Tratamentul oreionului

Tratamentul parotiditei urliene este simptomatic si include analgezice sau antipiretice, ca aspirina sau paracetamol. Poate fi utila si aplicarea de comprese calde sau reci la nivelul glandelor parotide.

Pacientii care au meningita sau pancreatita, cu greata si varsaturi, pot necesita spitalizare si administrarea de lichide intravenos.

Pacientii cu orhita sunt tratati de asemenea simptomatic prin repaus la pat, antiinflamatoare nesteroidiene, aplicarea de comprese reci.

Preventia oreionului

Preventia transmiterii oreionului la persoanele din jur depinde de diagnosticul precoce, izolarea pacientului infectat si imunizarea persoanelor susceptibile. De la introducerea vaccinarii, cazurile de oreion au scazut considerabil.

La noi in tara, vaccinarea se face cu prima doza administrata intre 12-15 luni, iar a doua doza intre 4 si 6 ani (posibil si in clasa I), de obicei impreuna cu vaccinul pentru rujeola si rubeola (combinatia se numeste vaccinul ROR= rujeola-oreion-rubeola).

Izolarea pacientilor infectati: se recomanda pana s-a rezolvat tumefierea parotidiana, pentru a preveni raspandirea infectiei la persoanele susceptibile. Pacientii cu oreion ar trebui sa nu mearga la scoala sau la locul de  munca timp de 5 zile dupa debutul simptomelor. Oricum, este important de stiut ca virusul este prezent in saliva cu cateva zile inainte de aparitia parotiditei clinice, iar raspandirea virusului poate sa apara chiar de la persoanele inca asimptomatice, facand astfel dificil de controlat raspandirea infectiei.

Imunizarea pacientilor susceptibili: imunizarea activa cu vaccin cu virus atenuat este recomandata pentru aceia care nu au fost vaccinati in trecut sau care au primit doar o doza de vaccin. Imunizarea dupa expunere nu s-a dovedit a fi protectoare, desi este recomandata de CDC.

O a treia doza de vaccin ROR poate reprezenta o optiune utila in caz de epidemie.

Contraindicatiile vaccinarii:

Vaccinul pentru preventia oreionului  nu ar trebui administrat femeilor insarcinate, pacientilor imunocompromisi, sau persoanelor cu malignitati avansate.