Termen cautat
Categorie

ORL


ORL

Avantajele irigarii nazale cu Rhino Horn. Cum sa scapi de raceala, alergii si sinuzita cu un dispozitiv simplu de folosit Vremea rece de afara, cat si umiditatea crescuta a aerului reprezinta conditii prielnice pentru aparitia mucozitatilor nazale abundente si apoase. Racelile sunt cauzate de virusuri, iar alergiile sunt provocate de expunerea la alergeni. In ambele cazuri, se poate instala o infectie a sinusurilor. O astfel de infectie astupa drenajul normal al mucoasei, care duce de cele mai multe ori la dureri insuportabile si presiune craniana si oculara. Atat raceala, cat si...

Hipoacuzia sau auzul slab la copii

Generalitati: 

Copilul hipoacuzic reprezinta copilul cu o acuitate auditiva insuficienta pentru ca acesta sa poata intelege propria sa limba, pentru a putea participa si a se putea integra in activitatile specifice varstei sale si pentru a putea urma cu succes cursurile unei unitati de invatamant.

Hipoacuzia congenitala apare la unul sau doua cazuri din o mie de nasteri, hipoacuzia secundara fiind cea mai des intalnita, daca luam in considerare faptul ca otita medie supurata este o afectiune care se intalneste la 10% dintre copiii cu varsta sub 7 ani.

Etapele dezvoltarii auzului la copii:

  • sub 3 luni: copilul manifesta o surprindere cand aude sunete puternice
  • 6 luni: copilul are capacitatea de a localiza sunetul
  • 9 luni: copilul poate raspunde cand isi aude strigat numele, putand reproduce unele sunete din mediul inconjurator
  • 12 luni: copilul rosteste primele cuvinte care au sens
  • 18 luni: copilul poate sa raspunda la comenzi, realizand sarcini simple si fiind capabil sa raspunda rapid la sunetele venite din orice directie
  • 24 luni: vocabularul copilului poate contine 20 de cuvinte, acest lucru intamplandu-se in cazul copiilor care invata o singura limba

Care sunt cauzele hipoacuziei la copii?

Hipoacuzia neurosenzoriala poate fi o afectiune secundara anumitor infectii postnatale cum ar fi, de pilda, oreionul, rubeola, pojarul, meningita, encefalita, fistulele periganglionare, traumatisme craniene sau in urma folosirii unor medicamente ototoxice (diureticele de ansa, aminoglicozidele, antimalaricele, retinoizii, cisplatina).

Ce mai frecventa cauza a hipoacuziei este reprezentata de otita medie supurata, aceasta fiind, de asemenea, cea mai frecventa afectiune intalnita in copilarie, exceptie facand infectiile cailor respiratorii superioare din aceasta perioada. 50% dintre copii au avut minim 3 episoade de otita medie acuta pana la implinirea varstei de 3 ani, prevalenta in ceea ce priveste restul populatiei fiind estimata la circa 10%. Diagnosticul se va stabili ulterior efectuarii otoscopieipneumatice si a timpanometriei.

Hipoacuzia poate reprezenta o parte a unui sindrom, poate fi neurosenzoriala sau, de foarte putine ori, de transmisie. Destul de frecvent, aceasta afectiune este insotita de malformatii craniofaciale asociate.

Majoritatea sindroamelor ereditare se transmit recesiv, existand, insa, si unele afectiuni importante care au transmiterea dominanta:

  • sindromul Alport (este prezenta insuficienta renala)
  • sindromul Waardenburg (apar modificari de culoare si ale pigmentarii irisului, alaturi de alte diferite anomalii ale globilor oculari)
  • sindromul Treacher-Collin (sunt prezente anomalii ale pavilionului urechilor, anomalii ale conductului auditiv extern, unele ale globilor oculari si altele in legatura cu oasele zigomatice)

Care sunt factorii de risc?

  • antecedente in familie de hipoacuzie in cazul copiilor
  • o greutate mai mica de 1500 de grame la nastere
  • prezenta malformatiilor craniofaciale congenitale
  • prezenta infectiilor intrauterine
  • scorul APGAR mai mic de 5 la 1 minut si mai mic de 7 la 5 minute
  • hiperbilirubinemie care presupune necesitatea de transfuzii
  • ventilatia mecanica pentru o perioada de minim 4 zile
  • meningita bacteriana, in mod special cu H. Influenzae
Categorii: 
ORL
Pediatrie
Simptome: 
Hipoacuzia
Diagnostic: 

Initial, evaluarea medicala debuteaza cu o anamneza incluzand documentarea despre etapele dezvoltarii, antecedentele heredocolaterale si istoicul pre/post natal. Regiunea craniocervicala va fi examinata clinic, fapt care poate releva malformatii craniofaciale sau trasaturi dismorfice.

In cadrul analizei ochilor, se va sublinia un posibil hipertelorism, coloboma sau orice alte morfologii anormale, conductul auditiv extern si pavilionul urechii examinandu-se in vederea depistarii unei posibile atrezii sau a unor anomalii de dezvoltare.

In cadrul evaluarii palatului, se va cauta un posibil submucos care poate presupune otita recurenta sau disfunctii ale trompei lui Eustachio. Pentru excluderea sindromului Jervell-Lange-Neilsen, vor trebui efectuate si examinarea cordului si electrocardiograma.

Hipoacuzia se poate asocia cu disfunctii renale - sindromul Alport - asadar, examenul urinei este necesar in cazul tuturor sugarilor suspectati de hipoacuzie.

Printre infectiile congenitale se numara toxoplasmoza, sifilisul, rubeola, citomegaloviroza, iar decizia investigarii prezentei acestor afectiuni va trebui sa aiba in vedere varsta copilului, disponibilitatea unor terapii curative, consecintele asupra produsilor de conceptie, probabilitatea identificarii unei infectii congenitale si nu a uneia postnatale care sa fie o cauza a hipoacuziei.

CT-ul (tomografia computerizata) si RMN-ul (rezonanta magnetica nucleara) presupun sedarea copiilor foarte mici, rareori identificandu-se patologia existenta. Aceste examene vor fi indicate tuturor pacientilor in cazul carora se va efectua implantul de cohlee daca exista antecedente de meningita, in cazul pierderii progresive sau bruste a auzului, in mod special ca urmare a unui traumatism cranian, de asemenea, in contextul planningului familial.

Tratament: 

Protezele auditive

Screening-ul neonatal a devenit tot mai practicat, iar solutia protezelor auditive este tot mai des utilizata in cazul sugarilor de 3 luni. Anterior, existau proteze potrivite doar pentru copiii cu varsta mai mare de 15 luni.

Modelele disponibile includ cele externe, inntraauriculare, cu prindere osoasa sau retroauriculare. De regula, sunt recomandate proteze bilaterale, iar, pe masura ce copilul avanseaza in varsta, se va putea opta pentru o singura proteza.

Alte accesori care se pot utiliza sunt microfoanele directionale care au capacitatea de a reduce zgomotul provenit de la spate si din lateral. Sistemele FM consta intr-un emitator care selecteaza vocea vorbitorului, transmitand-o prin intermediul undelor radio catre un receptor FM foarte mic ce se va conecta la aparatul auditiv al purtatorului. Acstea sunt extrem de utile pentru pacienti in incaperile zgomotoase. In prezent, aparatele digitale realizeaza o amplificare optima a anumitor frecvente.

Pentru copii, castile implica un grad mai dificil de realizare fiindca acestia au un canal auditiv ingust, pavilionul mic conducand la pozitionarea microfonului aproape de semnalul emis, generand microfonie (adica sunetul specific feedback-ului acustic). Pe parcurs ce inainteaza in varsta, copilul va necesita schimbarea periodica la niste intervale regulate de timp, pe masura ce canalul auditiv extern de dezvolta.

Exista si metode alternative de comunicare ce includ urmatoarele:

  • cititul pe buze cu exprimarea aferenta
  • limbajul mimo-gestual
  • dactilemele
  • utilizarea limbajului semnelor
  • combinatii intre cele de mai sus

Implanturile cohleare

Exista cazuri cand, desi se utilizeaza cele mai bune aparate auditive, copilul continua sa nu poata percepe vorbirea, iar solutia in astfel de situatii o reprezinta implanturile cohleare.

Cu cat acest tip de implant este efectuat mai devreme, cu atat perceptia sunetelor cu frecvente si intensitati diferite va fi una mai buna. Pentru aceste implanturi, va fi necesarea efectuarea investigatiilor neuroimagistice (RMN si CT) in vederea dovedirii integritatii cohleei si, totodata, a nervului auditiv.

Dintre copiii inscris intr-un program pentru implanturile cohleare, doar circa o jumatate dintre acestia vor putea beneficia de o astfel de interventie. Acest lucru se intampla din cauza faptului ca unii dintre ei detin auzul rezidual adecvat, insa au prezentat o evolutie nesatisfacatoare cauzata de un management clinic defectuos.

O interventie de implant cohlear este foarte costisitoare, necesitand un consum foarte crescut de resurse pre si postoperatorii precum timp, efort, personal specializat. Inaintea efectuarii interventiei pentru implant, medicul va administra pacientului un vaccin antipneumococic.

Rinita alergica

Generalitati: 

Ce este rinita alergica?

Rinita alergică este o boală inflamatorie cronică nazala indusa de expunerea la alergeni (acarieni, polen, mucegaiuri, etc.). Expunerea la acești stimuli declanșează un răspuns imun care duce la inflamarea mucoasei nazale și astfel apariția simptomelor.

Care este mecanismul rinitei alergice?

Mecanismul reacției alergice constă în două etape consecutive: faza de sensibilizare, timp în care sistemul imunitar identifică substanța străină, cum ar fi un alergen, faza alergice și a declanșat atunci când organismul intră din nou în contact cu alergen. Alergie poate afecta ochii, pielea și tractul respirator, cum ar fi nasul si bronhiile.

Cel mai frecvent mecanism, cauzand rinită, conjunctivită și astm alergic este o hipersensibilitate imediată.

Faza de sensibilizare

Când corpul vine în contact cu alergenul pentru prima dată (de exemplu, prin ingestie sau inhalare), acest lucru este recunoscut de un anumit tip de celule albe din sânge: macrofage. Aceste celule sunt prezente în membranele mucoase ale pielii și, în număr mare, fiind parte din prima linie de aparare imunitara a organismului.

Macrofagele transmit informații referitoare la primul contact cu alergenul a corpului la un alt tip de celule albe: celule B Limfocitele B sunt apoi transformate în celule plasmatice care produc cantități mari de un tip de anticorp responsabile pentru un răspuns alergic tipul de imunoglobulina E (IgE). Molecule de IgE sunt specifice pentru un anumit alergen, fiind găsite doar la persoanele alergice substanței în cauză.

Anticorpi IgE sunt rapid in sange si se leaga de celulele numite celule mastocitare in pielii și mucoaselor. Aceste celule conțin un număr mare de granule și au funcția de a capta alergenului pe următoarea ocazie când acesta contactul organismului.

Simultan, "memoria" primului contact dintre alergen și organismul este depozitat pentru un interval de timp extrem de lung (de până la câțiva ani) de un alt grup de celule ale sistemului imunitar, limfocitele T numită "memorie". Această primă fază este tăcut, care este, persoana care suferă de sensibilizare la un alergen nu se afișează nici un simptom. Simptomele alergice (cum ar fi curgerea nasului, inrosirea ochilor, lacrimare, dificultăți de respirație, înroșirea pielii și prurit) sunt declanșate doar prin contactul următoare, chiar dacă aceasta este, după un interval de timp îndelungat.

Faza de reacție alergică

Când al doilea contact "sensibilizat" la alergen, anticorpii individuali IgE legată la celulele mastocitare afișeze direct alergen, ceea ce duce la degranularea mastocitelor (eliberare de mărgele mici care conțin substanțe chimice). Printre alte substanțe, astfel de granule conține histamină, o substanță care joacă un rol esențial în răspunsul alergic, a fost responsabil pentru simptomele lor.

Informațiile referitoare la al doilea contact este transmisă de-a lungul corpului, ceea ce duce la amplificarea fenomenelor alergice.

Factorii de risc pentru rinita alergica

  • sexul masculin
  • istoric familial de alergii
  • persoane născute în timpul sezonului de aparitie a polenului.
  • expunerea frecventă la tutun
  • expunerea timpurie la antibiotice.
  • persoane care locuiesc sau lucrează în medii bogate în potențiali alergeni.

Rinita alergica nu este nimic mai mult decât o reacție alergică a cavității nazale,intalnita mai frecent la oameni cu alte tulburări de origine alergică, cum ar fi astmul, eczema, conjunctivită alergică, urticarie, etc.

Clasificarea rinitei alergice

În funcție de frecvența manifestărilor clinice, rinita alergică poate fi clasificata în:

  • rinita alergica sezoniera (care apare în anumite perioade ale anului)
  • perena (pe tot parcursul anului)
  • de conjunctura (simptome sporadice, în prezența alergenilor)
  • profesionala (simptome prezente în zilele de lucru si imbunatatirea lor in zilele libere)

Conform recomandărilor Organizației Mondiale a Sănătății (OMS) clasificarea rinitei alergice trebuie să ia în considerare durata și severitatea simptomelor, inclusiv aspectele legate de calitatea vietii .În acest caz, aceasta poate fi clasificata ca:

  • intermitentă (simptome <4 zile pe săptămână sau <4 săptămâni);
  • persistentă simptome> 4 zile pe săptămână și> 4 săptămâni);
  • ușoară (simptomele nu afecteaza activitățile normale si somnul);
  • moderată (simptomele se resimt peste zi dar nu afecteaza somnul).

În conformitate cu Congresul International de Imunologie 2006, există și alte modalități de clasificare a rinitei, de exemplu, pe baza unor criterii clinice, frecvența și intensitatea simptomelor, citologie nazală și agenți cauzali, rinita poate fi, de asemenea, clasificate în acută, subacută și cronică.

Simptomele rinitei alergice

Simptomele rinitei alergice includ strănutul, rinoreea, congestie nazală, lăcrimarea ochilor si prurit nazal. Alte simptome frecvente sunt disfagia, disfonia, tuse si anosmie(lipsa mirosului).

Doua semne tipice ale rinitei alergice sunt accentuarea liniei pleoapelor inferioare (numite liniile Dennie-Morgan) și aparitia ceacanelor.

Rinitele alergice pot fi sezoniere dar mulți pacienți prezintă cu o rinită alergică aproape constant, cu numeroase episoade alergice pe tot parcursul anului, de obicei mai frecvente la cei care sunt expusi în mod constant la alergeni, fie la domiciliu fie la locul de muncă.

Dacă pacientul trăiește într-un mediu în care este expus la alergeni în mod frecvent, tendința este de agravare a simptomelor desi numarul alergenilor este acelasi. Acesti oameni devin extrem de sensibili dezvoltand un nou tip de rinita alergica, rinita de declanșare, care apare dupa expunerea la frig, fum sau miros puternic.

Categorii: 
Alergologie-imunologie
ORL
Diagnostic: 

Diagnosticul pozitiv se confirma pe baza datelor anamnestice, a examenului clinic si a analizelor de laborator specifice.

Testele alergologice in scop diagnostic trebuie efectuate în contextul unui istoric care sugerează un declanșator (trigger) alergic. Un test pozitiv nu este suficient pentru diagnosticarea unei stari alergice. Testele de alergie pozitive au o oarecare specificacitate, dar nu indică întotdeauna reactivitate clinică, deoarece pot detecta si alergiile sezoniere pasagere.

Testul alergic specific al imunoglobulinei E(IgE) de tip I este evaluat prin masurarea IgE a alergenului specific.  Acest lucru poate fi realizat prin efectuarea testelor cutanate de testare (in vivo-scratch test) sau cu teste serologice (in vitro).

Alimentele și medicația sunt cauzele ratei mari de sensibilizare fals-pozitive. Orice scratch test ar trebui să fie efectuata într-un cadru medical supravegheat cu tratament pentru anafilaxie disponibil.

Tratament: 

Tratamentul pentru rinita alergica ar trebui să includă aspecte legate de curățenia de la locul unde persoana locuiește și își petrece majoritatea timpului său și prin luarea de medicamente pe cale intravenoasa si cale orala.

Inițial, scopul tratamentului este de a împiedica apariția unor crize alergice, evitând contactul cu agenți care provoacă simptome alergice. În cazul în care persoana încă nu știe care sunt alergenii declansatori isi poate efectua testele cutanate alergice.

Uneori este dificil de a evita complet toti alergenii, dar pot fi luate unele măsuri de reducere a expunerii, cum ar fi:

  • evitarea plimbarilor in natura in perioadele de maxima intensitate a factorilor alergici(primavara si toamna);
  • curățenia casei, evitarea obiectelor pe care se acumulează praf;
  • utilizarea hainelor de bumbac sau sintetice în loc de cele de lână;
  • eliminare umezelii;
  • evitarea poluarii.

Tratament medicamentos

Tratamentul medical pentru rinita ar trebui să fie prescris de către medic, în cazul în care prevenirea și eliminarea alergenilor nu au fost eficiente. Tratamentul va depinde de tipul și severitatea simptomelor, de vârsta și existența bolilor asociate. În mod normal, se utilizează următoarele medicamente:

  • Antihistaminice orale - blochează efectele histaminei care cauzeaza rinita alergică. De obicei ajuta la ameliorarea simptomelor, cum ar fi strănutul, mancarimea si curgerea nasului, dar nu sunt la fel de eficace împotriva congestiei nazale.  Cele mai frecvente sunt: loratadină, desloratadină, cetirizină, levocetirizină, difenhidramina, clemastine și fexofenadină. Dintre acestea, noi formule care conțin loratadină și cetirizina, cauzeaza putin sau deloc somnolență.
  • Decongestionante: ajuta la reducerea simptomelor de congestie nazala,reducerea secretiilor, dar nu ar trebui să fie utilizat pentru mai mult de trei zile consecutive, acestea pot provoca dependenta.Aceste substanțe sunt pseudoefedrina, fenilefrina, și oximetazolina.
  • Corticosteroizi nazali: sunt de obicei cel mai eficient tratament pentru rinita alergică și funcționează foarte bine atunci când este utilizat în prevenirea crizelor. Opțiunile sunt: fluticazonă, mometazona, budesonid, flunisolid, triamcinolon și beclometazonă.
  • Injectii rapide pentru alergie: se recomandă în cazul în care cauza alergie nu poate fi evitată și simptome sunt greu de controlat. Constă în a lua injectii regulate de alergeni, administrat în doze crescătoare, ajutând organismul să se adapteze la antigenul. In prezent exista doar pentru cei mai comuni alergeni precum polenul, acarienii din praf, păr de animale. Tratamentul durează câțiva ani și nu trebuie să fie întrerupt sub riscul de pierdere a eficacității.

Tratamentul chirurgical se impune in cazul complicatiilor rinitei alergice (sinuzita, otite, polipi nazali).

Bibliografie: 
1. http://emedicine.medscape.com/article/2068676-overview 2. http://emedicine.medscape.com/article/134825-treatment#a1128 3. Devulder Bernard, Guillevin Loic, Queneau Patrice ,Schaeffer Annete- " Tratat de Imunopatologie si alergologie" Anul aparitiei: 1999

Cancerul laringian

Generalitati: 

Ce este cancerul laringian?

Laringele este un organ situat in partea superioara a gatului, el realizand legatura intre faringe si trahee. In laringe sunt situate si coardele vocale, fiind organul principal al fonatiei. El se deschide si se inchide pentru a va permite sa vorbiti, respirati si inghititi.

Cancerul laringian presupune dezvoltarea unei tumori maligne la nivelul laringelui, afectiunea fiind intalnita de obicei la persoane peste 50 de ani, si mai frecvent la barbati decat la femei.

Care sunt cauzele?

Nu intotdeauna se pot determina cauzele aparitiei cancerului laringian, insa exista anumiti factori de risc implicati in dezvoltarea sa. Printre acestia se numara:

  • fumatul – acesta cauzeaza cele mai multe cancere ale laringelui, fumatorii inraiti fiind cei mai afectati
  • consumul sporit de alcool – persoanele care consuma cantitati mari de alcool in mod constant sunt mai predispuse acestui tip de cancer
  • combinatia dintre fumat si consum de alcool
  • expunerea constanta (de exemplu in cadrul locului de munca) la substante toxice precum vaporii de vopsea, praful de carbune, solventi, rumegus etc.

Este important sa retineti totusi ca nu toate persoanele care fumeaza, consuma alcool sau ambele, vor dezvolta aceasta afectiune.

Care sunt simptomele?

Simptomele cancerului laringian pot include:

  • ingrosarea vocii sau alte modificari ale acesteia care dureaza mai mult de 3 saptamani
  • dureri in gat si dificultati la inghitire
  • tuse, uneori insotita de sange
  • aparitia unor umflaturi sau noduli in zona gatului
  • dificultati de respiratie
  • dureri ale urechii care nu inceteaza

Persoanele care au aceste simptome trebuie sa se adreseze medicului pentru a putea primi un diagnostic si un tratament adecvat din timp. Cancerul laringian, in cazul in care este lasat netratat, are o evolutia dramatica rapida.

Categorii: 
ORL
Oncologie
Simptome: 
Dispnee
Dizartria
Tuse
Diagnostic: 

Pentru a putea pune un astfel de diagnostic, medicul va incepe cu efectuarea unui examen fizic. Initial, el va verifica daca exista inflamatii si umflaturi in zona gatului. Apoi poate opta pentru unele dintre urmatoarele analize:

  • laringoscopie indirecta – este o metoda nedureroasa, prin care cu ajutorul unei mici oglinzi este verificata functionarea coardelor vocale
  • laringoscopie directa – aceasta metoda ii permite medicului sa analizeze mult mai bine laringele prin introducerea unui tub din fibre optice in acesta; procedura se face de obicei sub anestezie generala
  • biopsia – se face pentru a stabili exact daca tumora este una maligna (canceroasa) sau benigna (necanceroasa)
  • tomografia capului si a gatului
Tratament: 

Scopul tratamentului este de a indeparta definitiv cancerul si de a impiedica raspandirea sa si in alte zone ale organismului. Tratamentul se face in functie de stadiile cancerului laringian:

  • in cazul unei tumori mici poate fi folosita radioterapia sau indepartarea chirurgicala a acesteia
  • daca tumora este mai mare, sau s-a raspandit si la ganglionii limfatici din gat, se poate folosi o combinatie intre radioterapie si chimioterapie
  • daca acestea nu dau roade, laringele trebuie indepartat definitiv, operatia numindu-se laringectomie

In timpul tratamentului, dar si dupa el, un rol foarte important il joaca dieta. Aceasta trebuie sa fie cat mai echilibrata si sa contina o cantitate suficienta de calorii, proteine, vitamine si minerale pentru a va putea reveni cat mai bine. Cereti ajutorul personalului medical in cazul in care aveti dificultati de inghitire si nu va puteti alimenta cum trebuie. De asemenea, dupa tratament, trebuie sa urmati o terapie pentru ameliorarea tulburarilor de limbaj.

Cancerul laringian se poate trata cu succes daca este depistat din timp. In cazul in care s-a raspandit deja in tesuturile din apropiere, cca. jumatate din pacienti pot fi vindecati. In varianta mai trista in care vorbim de o metastaza – adica de raspandirea cancerului si in alte zone ale organismului – acesta nu se mai poate vindeca, insa se impune urmarea unui tratament care are ca scop imbunatatirea calitatii vietii si prelungirea duratei ei.

Ameteala si vertijul sunt simptome foarte frecvent intalnite in practica medicala.Unii bolnavi descriu ameteala ca o senzatie de instabilitate,altii o senzatie de nesiguranta in mers,o senzate de clatinare,de incetosare a vederii,de scadere a fortei musculare,de cadere iminenta etc. Toate aceste senzatii foarte diferite sub care bolnavii inteleg notiunea de ameteala,se deosebesc totusi de vertijul adevarat care reprezinta o senzatie de rotire a obiectelor din jur,sau de rotire a bolnavului. CAUZE: Vertijele se impart in vertije periferice si vertije centrale. 1.Vertijele periferice au...

Otita externa sau inflamatia canalului auditiv extern

Generalitati: 

Ce este otita externa

Otita externa este o infectie a canalului auditiv extern, care se intinde de la timpan pana la pavilionul urechii. Adesea este produsa de apa care ramane in ureche dupa inot, ceea ce creaza un mediu umed, prielnic cresterii bacteriene. Introducerea degetelor, a betisoarelor de bumbac sau altor obiecte in ureche poate distruge stratul subtire de piele care captuseste canalul urechii. Tratamentul prompt cu picaturi auriculare este eficient si previne dezvoltarea complicatiilor.

Cum se manifesta otita externa

Simptomele otitei externe sunt, de obicei, usoare la inceput, dar se pot agrava daca infectia nu este tratata sau daca se raspandeste.
Primele semne si simptome ale otitei externe sunt:

  • mancarime la nivelul canalului auditiv extern;
  • usoara roseata in interiorul urechii;
  • usor disconfort la apasarea pe pavilionul extern al urechii;
  • secretie clara, fara miros.

Semnele si simptomele otitei externe moderate sunt:

  • mancarime care devine mai intensa;
  • durere care se accentueaza;
  • accentuarea rosetei din ureche;
  • secretie abundenta, chiar puroi;
  • senzatia de ureche infundata;
  • scaderea auzului.

Cand otita externa devine severa:

  • durere este intensa si poate iradia spre fata, gat sau intracranian;
  • canal auditiv blocat;
  • roseata intensa a pavilionului extern al urechii;
  • ganglioni cervicali mariti de volum;
  • febra.

Cum apare infectia

Conditiile care slabesc sistemul propriu de aparare al urechii si care favorizeaza inmultirea locala a bacteriilor sunt:

  • umezeala in exces la nivelul urechii - fie ca e transpiratie excesiva, vreme umeda prelungita sau apa ramasa in ureche dupa inot, toate pot crea un mediu favorabil pentru bacterii;
  • abraziuni la nivelul canalului auditiv - prin curatarea urechii cu betisoare de bumbac, agrafe de par, degete sau prin purtarea de casti pot aparea mici fisuri ale pielii care permit patrunderea bacteriilor.
  • reactii alergice - produsele pentru par sau bijuteriile pot produce alergii sau dermatite care favorizeaza infectia.

Factorii care cresc riscul de aparitie a otitei externe:

  • inotul, in special in cel in ape cu nivel ridicat de bacterii, cum ar fi lacurile sau piscinele neingrijite;
  • prezenta unui canal auditiv ingust - cum au copiii, de exemplu, apa se elimina greu dintr-un astfel de canal;
  • curatarea agresiva a canalului auditiv cu betisoare de urechi sau cu alte obiecte;
  • folosirea frecventa de obiecte precum casti, handsfree, aparate auditive;
  • alergii cutanate sau iritatii cauzate de bijuterii, vopsea sau spray de par.

Otita externa nu este o afectiune grava daca este tratata la timp, in caz contrar pot aparea complicatii:

  • hipoacuzie tranzitorie - senzatie de ureche infundata, care trece odata cu vindecarea infectiei;
  • otita externa cronica - otita externa ale carei simptome si semne persista mai mult de 3 luni este considerata cronica. Cronicizarea e mai frecventa cand exista conditii care ingreuneaza tratamentul, cum ar fi infectia cu un germene rar, reactia alergica la antibioticul folosit, o infectie mixta bacteriana si fungica;
  • celulita (infectia tesuturilor profunde ale pielii), infectia se poate raspandi de la nivelul urechii la tesuturile profunde ale pielii.
  • otita externa necrotizanta - otita externa poate evolua cu inflamatie si distrugerea pielii si cartilajului pavilionului extern al urechii, precum si a oaselor din partea de jos a craniului, provocand o durere severa. Aceasta complicatie afecteaza in special varstnicii, persoanele cu diabet sau cele imunodeprimate.
  • alte diseminari ale infectiei - daca otita externa evolueaza cu forma necrotizanta, infectia se poate raspandi si la nivelul altor organe, cum ar fi creierul si nervii din vecinatate. Este o complicatie rara, dar amenintatoare de viata.
Categorii: 
ORL
Simptome: 
Durerea de ureche
Scaderea auzului
Scurgeri auriculare
Diagnostic: 

Diagnosticul de otita externa poate fi pus in urma unei examinari clinice (examinarea canalului auditiv cu otoscopul), dar daca infectia este intr-un stadiu avansat va fi nevoie de investigatii suplimentare.

Tratament: 

In primul rand, medicul va curata canalul auditiv extern pentru a permite picaturilor auriculare sa ajunga in zonele infectate. Picaturile auriculare contin o combinatie de ingrediente in functie de severitatea infectiei. Aceste ingrediente pot fi:

  • o solutie acida care permite restabilirea mediului antibacterian de la nivelul urechii;
  • un steroid pentru a reduce inflamatia;
  • un antibiotic pentru distrugerea bacteriilor;
  • un antibiotic pentru distrugerea fungilor.

Daca canalul auditiv este complet blocat de inflamatie sau de secretia in exces, medicul va introduce un fitil facut din bumbac sau din tifon care sa ajute la drenajul secretiei si care sa permita accesul picaturilor. Daca infectia este intr-un stadiu avansat sau daca nu raspunde la tratamentul cu picaturi auriculare, medicul va prescrie antibiotice orale. De asemenea, medicul va prescrie medicatie antialgica (antiinflamatoare nesteroidiene, paracetamol).

Ce trebuie sa faceti ca tratamentul sa fie eficient

Pe durata tratamentului trebuie sa respectati cateva masuri pentru a pastra urechea uscata si pentru a evita eventuale iritatii ale acesteia:
nu faceti scufundari, nu inotati;
evitati zborurile;
nu purtati casti, hands free sau aparate auditive;
evitati intrarea apei in ureche in timpul dusului/baii.

Ce puteti face pentru a evita otita externa

  1. Tineti-va urechile uscate dupa expunere la umezeala (baie, dus, inot), e indicat sa va uscati bine urechile (canalul extern) cu un prosop sau chiar cu phoenul (tineti phoenul la aproximativ 0.3 m de ureche).
  2. Inotati inteligent si evitati apele cu nivel crescut de bacterii
  3. Protejati-va urechile de substante chimice si puneti dopuri de vata in ureche atunci cand folositi vopsea au spray-uri de par.
  4. Daca ati suferit o otita externa sau o interventie chirurgicala la nivelul urechii, vorbiti cu medicul inainte de a va reintoarce la inot.
Bibliografie: 
<p>http://www.uptodate.com/contents/external-otitis-including-swimmers-ear-beyond-the-basics <br>http://www.mayoclinic.org/diseases-conditions/swimmers-ear <br></p>

Hemorogie nazala

Generalitati: 

Ce este epistaxisul

Hemoragia nazala (epistaxis) este o sangerare din interiorul nasului. Multe persoane prezinta astfel de sangerari ocazionale, acestea fiind de importanta minora, insa atunci cand apar cel putin o data pe saptamana un consult medical este necesar. In cazul in care sangerarea nazala este severa, dureaza mai mult de 30 minute, interfera cu respiratia sau apare dupa un traumatism, devine o urgenta medicala.

Care sunt cauzele hemoragiei nazale

Mucoasa (captuseala) nasului contine multe vase mici de sange pozitionate superficial, care sunt foarte usor de lezat.

Cele mai frecvente cauze ale epistaxisului sunt:

  • aerul uscat - cand mucoasa nazala se usuca, poate sangera usor si se poate infecta.
  • scobitul in nas

Alte cauze ale sangerarilor nazale sunt:

  • sinuzita acuta sau cronica
  • alergiile
  • aspirina
  • anticoagulantele
  • substantele chimice iritante, cum ar fi amoniacul
  • consumul de cocaina
  • racelile
  • deviatia de sept nazal
  • corpii straini patrunsi in fosele nazale
  • folosirea frecventa a spray-urilor nazale
  • rinitele non-alergice
  • traumatismele nasului

Alte cauze mai putin frecvente ale sangerarilor nazale sunt:

  • consumul de alcool
  • hemofilia
  • telangiectazia hemoragica ereditara (boala Rendu-Osler)
  • leucemia
  • polipii nazali
  • tumorile nazale
  • sarcoidoza
  • interventiile chirurgicale la nivelul nasului

Studiile au confirmat asocierea dintre hipertensiunea arteriala si epistaxis. Unii specialisti sustin ca hipertensiunea arteriala prelungeste timpul de sangerare nazala.

Categorii: 
ORL
Simptome: 
Epistaxis
Hemoragie nazala
Diagnostic: 

Diagnosticul epistaxisului este clinic.

Tratament: 

Majoritatea epistaxisurilor sunt usoare si se opresc singure sau prin compresie locala.

Cand sangerarea nazala devine o urgenta medicala

  • cand cantitatea de sange pierduta este foarte mare
  • cand se insoteste de respiratie greoaie
  • cand nu se opreste dupa 30 minute de compresie nazala
  • cand apare dupa un traumatism, de exemplu in urma unui accident de masina

In astfel de situatii este indicat sa rugati pe cineva sa va duca la Urgente sau sa chemati ambulanta.

De asemenea, e indicat sa mergeti la medic daca sangerarile nazale sunt frecvente, chiar daca se opresc usor. Trebuie identificata cauza acestora.

Cum puteti opri o sangerare nazala

  1. stati drept si aplecat in fata - pozitia aceasta reduce presiunea din venele nasului, ceea ce reduce sangerarea, si impiedica inghitirea sangelui, care poate irita stomacul.
  2. tineti nasul prins intre degete si respirati pe gura, timp de 5-10 minute, pentru a face presiune pe zona care sangereaza de la nivelul septului nazal.
  3. repetati pasii timp de 15 minute daca sangerarea nu se opreste.

Dupa ce s-a oprit epistaxisul nu va aplecati, nu va suflati nasul si nu scobiti in nas cel putin cateva ore pentru a nu reporni sangerarea. Tineti-va capul deasupra nivelului inimii.

Bibliografie: 
<p>http://www.mayoclinic.org/symptoms/nosebleeds</p>

Laringita sau inflamatia laringelui

Generalitati: 

Ce este laringita

Laringita este o inflamatie a laringelui, care poate fi produsa de o infectie, iritatie sau suprasolicitare. La nivelul laringelui se gasesc corzile vocale (doua pliuri ale mucoasei, membrana care acopera muschii si cartilajele din peretii laringelui). In mod normal, corzile vocale duc la aparitia sunetelor prin miscarea si vibratia lor. Cand apare laringita, corzile vocale sunt inflamate, ceea ce duce la modificarea sunetelor produse prin trecerea aerului pe la nivelul lor. Asa apare raguseala. Uneori, raguseala merge pana la pierderea vocii pana la remiterea procesului inflamator.

Laringita poate fi acuta (de scurta durata) sau cronica (de lunga durata). Majoritatea cazurilor de laringita sunt provocate de infectii virale sau de suprasolicitarea corzilor vocale si se remit usor. Raguseala persistenta, in schimb, poate semnul unei afectiuni severe.

Cum se manifesta laringita

In majoritatea cazurilor de laringita, simptomele dureaza cateva saptamani si cel mai adesea sunt: raguseala, voce slaba/soptita sau pierderea temporara a vocii, senzatie de mancarime la nivelul gatului, senzatie de gat uscat, tuse uscata.

In mod obisnuit, prin repaus vocal si aport de multe lichide, simptomatologia se remite progresiv. In cazul in care raguseala tine mai mult de doua saptamani, ar fi bine sa mergeti la medic. De asemenea, simptome precum dificultati de respiratie, hipersalivatie sau febra trebuie sa va alarmeze si sa va trimita imediat la doctor.

Laringita acuta. Majoritatea cazurilor de laringita sunt trecatoare si sunt provocate de infectii virale, de suprasolicitare vocala sau de infectii bacteriene precum difteria (rar).

Laringita cronica. Laringita care dureaza mai mult de 3 saptamani este considerata cronica. Aceasta forma de laringita este, cel mai adesea, cauzata de o expunere de lunga durata la agenti iritanti precum: fum inhalat (chimic, de tigara), acid gastric (in cazul celor care sufera de boala de reflux gastro-esofagiana), alcool, sinuzita cronica sau suprasolicitare vocala (in cazul cantaretilor). De asemenea, anumite infectii bacteriene, fungice sau parazitare pot produce laringita. Alte cauze de raguseala persistenta sunt: cancerul laringian, paralizia corzilor vocale (cauzata de un traumatism, secundara unui accident vascular cerebral, unei tumori pulmonare sau altei afectiuni) sau imbatranirea corzilor vocale. In cazul laringitei cronice apar deformari ale corzilor vocale, precum si polipi sau noduli la nivelul acestora.

Categorii: 
ORL
Simptome: 
Afonie
Raguseala
Tuse uscata
senzatie de gat uscat
senzatie de mancarime la nivelul gatului
voce soptita
Diagnostic: 

Cel mai frecvent simptom al laringitei este raguseala. Modificarile vocii pot varia de la o raguseala usoara pana la pierderea totala a vocii, in functie de severitatea agresiunii/infectiei.

In cazul in care raguseala persista, este cazul sa va consulte un medic specialist ORL, care va examina corzile vocale. In diagnosticarea laringitei se folosesc:

  • Laringoscopia - examinarea corzilor vocale prin folosirea laringoscopului clasic (un instrument cu o sursa de lumina si o oglinda foarte mica) sau a laringoscopului cu fibra optica (care este un endoscop, ceea ce permite o mai buna examinare).
  • Biopsia - daca doctorul deceleaza o arie suspecta, poate face o biopsie (ia o proba foarte mica de tesut care va fi examinata microscopic).
Tratament: 

Laringita acuta se amelioreaza in decurs de o saptamana sau doua. Repausul vocal si o hidratarea buna ajuta la recuperare.

Laringita cronica necesita tratarea cauzelor acesteia (oprirea fumatului sau a consumului de alcool, tratarea bolii de reflux gastro-esofagian, etc).

Medicatia care poate fi folosita:

  • Antibiotice - doar in cazul in care laringita este de natura bacteriana (administrarea se va face doar la recomandarea medicului)
  • Corticosteroizi - se folosesc la reducerea inflamatiei de la nivelul corzilor vocale in cazurile severe

Alte masuri care pot fi luate pentru ameliorarea simptomelor:

  • folosirea unui umidificator al aerului in camera unde stati
  • repaus vocal
  • hidratare (evitati alcoolul si cafeaua)
  • umezirea gatului (bomboane de supt, gargara cu apa sarata, mestecarea unei gume)
  • evitarea decongestionantelor (usuca gatul)
  • evitarea vorbitului in soapta (acesta solicita corzile vocale mai mult decat vorbitul obisnuit)
Bibliografie: 
<p>http://www.mayoclinic.org/diseases-conditions/laryngitis <br>http://www.patient.co.uk/health/laryngitis-leaflet <br>http://www.webmd.com/cold-and-flu/tc/laryngitis-topic-overview <br>http://www.nhs.uk/conditions/laryngitis/Pages/Introduction.aspx <br></p>

Boala Meniere sau hidropsul endolimfatic

Generalitati: 

Boala Meniere consta intr-o deficienta a functiei auditive si / sau a functiei vestibulare, determinata de marirea volumului endolimfatic si de modificarea concentratiei electrolitilor continuti de acesta. Endolimfa reprezinta lichidul continut de structurile de la nivelul urechii interne si anume cohlea si canalele semicirculare. Rolul acestui lichid este de a scalda structurile celulare ale analizatorilor vestibular si auditiv. In conditii normale, volumul de endolimfa si concentratia electrolitilor precum magneziul, sodiul sau clorul se mentin la nivele stabile. Cresterea volumului endolimfei se inregistreaza in cazul hidropiziei primare sau ischemice, cunoscuta si sub denumirea de Boala Meniere.

Boala Meniere face parte din patologia recunoscuta a urechii interne si se manifesta prin episoade periodice de vertij asociate cu scaderea auzului, tinitus si senzatie de plenitudine resimtita la nivelul urechii, afectarea fiind de cele mai multe ori unilaterala.

Prevalenta

Prevalenta sindromului Meniere se poate estima cu dificultate, insa un studiu populational efectuat de cercetatori a stabilit o incidenta de 15,3 noi cazuri la 100.000 de persoane. Dintre aceste persoane, o treime dezvolta afectiunea si la nivelul celei de-a doua urechi.

Raspandirea sindromului Meniere pe teritoriul Statelor Unite ale Americii a fost stabilit ca fiind de 200 de cazuri din 100.000 de locuitori, iar pe teritoriul Europei intre 20 si 150 de cazuri din 100.000 de persoane. Diferentele statistice de ordin geografic sunt datorate si complexitatii crescute a stabilirii unui diagnostic corect.

Cauze

Unele dintre cele mai frecvente cauze determinante ale hidropiziei secundare, cunoscute ca si sindromul Meniere, sunt reprezentate de modificarile de natura degenerativa produse la nivelul coloanei vertebrale cervicale si anume osteocondritele, unele boli endocrine, sifilisul, leucemia, otoscleroza, tulburarile imune, tulburarile circulatorii, migrenele, infectiile ca otita medie sau reactiile alergice, toate acestea reprezentand modificari cu efecte asupra tonusului si a permeabilitatii vaselor de sange.

  • Teoria rupturii structurii membranoase labirintice

Rupturile sau fistulele formate in structura membranei labirintice situata intre spatiul perilimfatic si spatiul endolimfatic determina producerea unui dezechilibru ionic intre cele doua compartimente.

  • Teoria mecanica

Presiunea exagerata a endolimfei determina alterarea sensibilitatii de vibratie a membranei bazilare in regiunea cea mai vulnerabila a acesteia si anume in zona apexului, fapt care explica hipoacuzia cu caracter fluctuant si pe frecvente joase de la debutul afectiunii. Pe masura ce elasticitatea membranei bazilare scade, se instaleaza hipoacuzia in platou cu caracter nonfluctuant.

  • Teoria alergica

In cursul producerii reactiilor alergice, organismul elibereaza mediatorii inflamatiei care determina acumularea lor la nivelul sacului endolimfatic alterand functia de resorbtie.

  • Teoria imunologica

Ipoteza imunologica implica un mecanism de natura autoimuna ce consta in formarea unor autoanticorpi la nivelul endolimfei si a serului pacientilor contra colagenului de tip II sau a anticorpilor anticohlee.

  • Teoria virala

Virusurile ajunse la nivelul urechii interne prin intermediul ferestrei rotunde sau pe cale hematogena poate avea efecte imunologice sau inflamatorii directe si pot induce tulburari de microcirculatie. In ipoteza virala au fost incriminate citomegalovirusul si virusul herpes simplex.

Labirintul membranar al urechii interne este captusit cu fire de par care au rolul de senzori ce raspund miscarilor fluidului endolimfatic. Pentru functionarea corecta a senzorilor, lichidul trebuie sa se mentina la un anumit volum, sa pastreze o anumita compozitie chimica si sa aiba o presiune echilibrata. Factorii care au capacitatea de a altera proprietatile normale ale lichidului endolimfatic pot determina instalarea sindromului Meniere. Cercetatorii au desemnat multipli factori ca fiind declansatori ai acestui sindrom. Sindromul Meniere este cauzat de obicei de actiunea in asociere a factorilor precum:

  • Drenajul incorect al lichidului endolimfatic determinat de producerea unui blocaj sau a unei anomalii anatomice;
  • Raspunsul imunologic anormal;
  • Reactiile alergice;
  • Infectiile de origine virala;
  • Predispozitia genetica;
  • Suprasolicitarea;
  • Impactele emotionale puternice;
  • Expunerea la schimbari de presiune;
  • Excesul de sare din dieta;
  • Traumatismele craniene.

Clasificarea sindromului Meniere

Categoriile de boala Meniere stabilita in anul 1995 sunt boala confirmata sigura, probabila sau posibila. Boala sigura implica cel putin doua crize de vertij cu durata egala sau mai lunga de 20 de minute, hipoacuzie nesenzoriala confirmata prin audiograma, acufene, plenitudine aurala sau absenta altor cauze clare. Boala probabila presupune manifestarea unui episod de vertij, hipoacuzia neurosenzoriala, acufene si plenitudinea aurala. Boala posibila implica manifestarea crizelor de vertij fara hipoacuzie sau cu hipoacuzie insotita de senzatie de dezechilibru, insa fara rotatie.

Hipoacuzia specifica bolii Meniere este clasificata in patru stadii cu media pragurilor auditive de 500, 1.000, 2.000 si 3.000 Hz. Stadiul I de hipoacuzie se stabileste la o limita de 25 dB, stadiul II se stabileste la o valoare cuprinsa intre 26 si 40 dB, stadiul III se incadreaza intre valorile de 41 si 70 dB, iar stadiul IV implica valori mai mari de 70 dB.

Simptome

Asociate cu aceasta afectiune se pot inregistra simptome precum senzatie de compresie asupra urechii, auzul unor zgomote atipice sau pierderea completa a functiei auditive, pierderea cu caracter fluctuant a auzului asociata cu sunete distorsionate, episoade bruste de ameteala, transpiratii reci, paloarea pielii si a mucoaselor aparente, stare de extenuare, dureri de cap si varsaturi sau doar usoara senzatie de ameteala sau nesiguranta locomotorie. Boala poate deveni debilitanta atunci cand severitatea si frecventa crizelor se multiplica.

Episoadele spontane de vertij, ameteala, varsaturi asociate cu zgomotele auzite si cu deteriorarea functiei auditive, in general manifestate unilateral, sunt considerate caracteristice afectiunii idiopatice sau primare. Aceste crize pot sa dureze cateva ore pana la cateva zile, putand fi inregistrate recurente la intervale de doua sau trei zile. In intervalele de timp dintre crize, simptomele se remit, cu exceptia deteriorarii functiei auditive. Episoadele periodice determina degradare permanenta a functiei auditive, in unele situatii pana la instalarea cofozei sau a surzeniei unilaterale sau bilaterale. Afectiunea este inregistrata in mod frecvent la persoanele de sex feminin cu varste cuprinse in intervalul de 30 pana la 50 de ani.

  • Episoadele recurente de vertij

Senzatia de vertij se aseamana celei resimtite in urma invartirii rapide a corpului de cateva ori. Senzatia de vertij debuteaza brusc si poate avea o durata de 20 de minute sau de cateva ore. Episoadele vertiginoase intense sunt asociate cu senzatie de greata si chiar varsaturi.

  • Scaderea auzului

Initial, scaderea auzului se constata doar in cursul crizei vertiginoase, insa pe parcursul avansarii afectiunii, majoritatea pacientilor sunt expusi unui grad mai mare sau mai mic de scadere permanenta a auzului.

  • Tinitus

Tinitusul este definit ca perceperea unui sunet atipic la nivelul urechii.

  • Senzatia de plenitudine auriculara

Episoadele tipice vertiginoase debuteaza cu o senzatie de plenitudine resimtita la nivelul urechii insotita de tinitus a carui intensitate creste in asociere cu scaderea auzului si cu senzatia de vertij, senzatia de greata si manifestarea de varsaturi. Dupa o perioada care variaza de obicei intre 20 de minute pana la cateva ore, simptomatologia scade in intensitate. Severitatea crizelor, frecventa acestora si intensitatea manifestarilor variaza de la pacient la pacient.

Categorii: 
Neurologie
ORL
Simptome: 
Ameteala
Hipoacuzia
Surditate
Tiuit in urechi ( Tinitus )
Varsaturi (voma)
Vertij
Diagnostic: 

Suspiciunea de boala Meniere se poate formula in cazul in care pacientul reclama doua sau multiple episoade vertiginoase cu durata de minim 20 de minute, tinitus, senzatia de plenitudine auriculara, in cazul in care au fost excluse alte cauze determinante posibile si in urma relatarii informatiilor legate de problemele senzoriale resimtite. Ulterior, medicul specialist va solicita efectuarea unor teste cu scopul determinarii cauzelor simptomatologiei resimtite si pentru evaluarea functiei auditive.

Stabilirea diagnosticului se va realiza in urma efectuarii examenului clinic si a preluarii istoricului medical al pacientului. Diagnosticul clinic are caracter de probabilitate initial, constatandu-se o crestere proportionala cu intensitatea simptomelor, insa diagnosticul cert este stabilit in unele cazuri postmortem, confirmat prin efectuarea unui examen histopatologic, mai exact analizandu-se la microscop fragmente de la nivelul urechii interne.

Examinarea pacientului debuteaza in mod normal cu efectuarea bilantului audiologic realizat prin efectuarea audiometriei tonale, a otoemisiunilor acustice, a impedansimetriei si a potentialelor evocate auditive in cazul in care se suspicioneaza o afectiune retrocohleara precum neurinomul de acustic. Ulterior se realizeaza teste de vestibulometrie precum electrocohleografia, se testeaza potentialele evocate miogenice in stadiul de debut al afectiunii si posturografia dinamica computerizata.

Evaluarea functiei auditive se realizeaza prin intermediul unei audiograme care releva cat de corect se realizeaza perceptia sunetelor de diferite intensitati si tipuri si cat de corect se pot distinge cuvintele similare. Testul dezvaluie calitatea auzului pacientului si depisteaza sursa problemei auditive care poate fi la nivelul urechii interne sau a nervului ce conecteaza urechea interna la nivelul creierului.

Se va studia si daca intre episoadele vertiginoase echilibrul pacientului se normalizeaza sau daca acesta constata in continuare pierderi ale echilibrului.

Examenul paraclinic cel mai frecvent utilizat in cazul bolii Meniere este reprezentat de electronistagmografie, care evalueaza puterea de echilibru a persoanei prin observarea miscarilor globilor oculari.

Testul efectuat cu ajuotrul scaunului rotativ Rotary are rolul de a masura functia urechii interne ca urmare a observatii miscarilor globilor oculari.

Audiometria tonala este recomandata ca urmare a hipoacuzie neurosenzoriale pe frecvente joase si cu caracter fluctuant. Auzul poaste sa revina la functionalitatea normala sau sa se amelioreze in intervalele dintre crizele vertiginoase. In timp sunt afectate si frecventele mai inalte, hipoacuzia capatand evolutie in platou si devenind constanta.

Testul cu glicerol se bazeaza pe administrarea diureticelor osmotice care pot sa scada presiunea lichidului cefalorahidian si a lichidului endolimfatic. In urma ingestiei glicerolului, curba auzului realizata pe baza audiometriei tonale se amelioreaza cu macar 10 % pe cel putin doua dintre frecvente, caz in care testul este considerat pozitiv. Rezultate pozitive se inregistreaza la 47 % pana la 60 % dintre pacientii cu boala Menier, adesea rezultatele fiind negative in stadiul de debut sau cel final al afectiunii.

Examinarea potentialelor miogenice vestibulare determina gradul de functionalitate al senzorilor de la nivelul vestibulului urechii interne, care detecteaza si accelerarea miscarilor. Parerile cu privire la utilitatea pentru diagnosticul sindromului Meniere a acestui test sunt controversate din cauza rezultatelor foarte variate, insa testul este considerat util pentru monitorizarea rezultatelor tratamentului cu Gentamicina injectata intratimpanic, caz in care amplitudinile potentialelor evocate vestibulare miogenice sunt reduse. In stadiile de debut ale bolii Meniere, amplitudinile potentialelor evocate vestibulare miogenice pot fi crescute din cauza dilatarii sacului endolimfatic. In stadii avansare, in general, aceste unde se remit. 

Posturografia reprezinta o testare computerizata capabila sa evalueze echilibrul in corelatie cu functia vizuala, functionalitatea urechii interne sau cu senzatiile resimtite la nivelul pielii, a tendoanelor si articulatiilor, cu accent asupra zonelor cauzatoare de probleme.

Examenul radiologic se efectueaza cu scopul determinarii formei craniului si a identificarii unor eventuale traumatisme mai vechi. 

Examenul computer tomograf este indicat pentru decompresia chirurgicala a sacului endolimfatic cu scopul furnizarii de informatii necesare medicului chirurg.

Examenul de rezonanta magnetica nucleara este practicat in cazurile in care trebuie exclusa prezenta unui neurinom acustic sau a altor tumori de unghi pontocerebelos.

Electrocohleografia consta in insertia unui electrod la nivelul timpanului cu scopul testarii caracterelor electrice de la nivelul urechii interne care pot indica eventuale tulburari ale functiei auditive. Specificitatea elecrocohleografiei este de aproximativ 95 %, iar sensibilitatea variaza intre 57 % si 77 %.

Electrocohleografia reprezinta un examen electrofizioloc care poate inregistra potentialul electric al celulelor ciliate de la nivelul urechii interne si a fibrelor nervoase care alcatuiesc extremitatea cohleara a nervului auditiv ca si raspuns la un stimul sonor. Activitatea electrica se inregistreaza cu ajutorul electrozilor juxtatimpaneali sau transtimpaneali.

Rezultatele se interpreteaza pe baza raportului dintre amplitudinile SP si AP. Potentialul de sumatie SP se inregistreaza ca si rezultat al polariarii particulare a celulelor ciliate, indusa se deplasarea nonliniara a membranei bazilare in urma primirii unui stimul sonor cu intensitate inalta. Potentialul de actiune global al nervului auditiv AP apare dupa potentialul de sumatie SP si reprezinta elementul principal al undei I a potentialelor evocate auditive.

Raportul dintre potentialul de sumatie si potentialul de actiune global al nervului auditiv din metoda cu electrozi juxtatimpaneali are valori patologice mai mari de 0,4. In cazul hidropsului endolimfatic amplitudinea potentialului de sumatie creste impreuna cu raportul dintre potentialul de sumatie si potentialul de actiune global al nervului auditiv datorita deformarii structurilor compartimentului endolimfatic indusa de dezechilibrul de presiune si care antreneaza stoparea acuplarii membranei tectoria cu celulele ciliate.

Testele autoimune au costuri importante, insa sunt indicate in forme suspecte de a fi determinate de factori autoimuni precum boala Meniere cu caracter bilateral cu evolutie progresiva, a celor care nu raspund la administrarea medicatiei conventionale, a celor in care simptomatologia se amelioreaza dupa administrarea corticoterapicelor sau a formelor care sunt asociate cu afectiuni colagenoase preexistente.

Investigatii utilizate in cadrul efectuarii diagnosticului diferential

In cadrul formularii unui diagnostic diferential intre boala Meniere si alte tulburari ca tumorile cerebrale sau sclerozele multiple care determina o simptomatologie similara se efectueaza investigatii suplimentare precum:

  • Examenele imagistice realizate prin intermediul rezonantei magnetice, care folosesc campul magnetic si undele radio pentru formarea imaginilor tesuturilor moi ale organismului.

  • Examenul computer tomograf ajuta la formarea unor imagini transversale a structurilor interne din organism cu scopul facilitarii studierii structurilor organice si a identificarii de eventuale anormalitati.

  • Audiometria cu potentialele evocate de trunchi cerebral reprezinta un examen auditiv computerizat care evalueaza activitatea filetelor nervoase auditive ca si raspuns la diverse sunete.

Pacientii trebuie sa apeleze la ajutorul unui medic specialist ORL sau a unui otoneurolog, care pot identifica semnele specifice hidropiziei endolimfatice in urma primirii rezultatelor obtinute la testele cu valoare de diagnostic.

Pentru redefinirea diagnosticului si pentru stabilirea cauzei inductive in caz de hidroptizie secundara, este necesara si consultarea altor medici specialisti in neurologie, audiologie sau alergologie.

Tratament: 

Obiectivul tratamentului este acela de asigurare a mentinerii constante a volumului si a concentratiei endolimfei. Astfel, tratamentul se realizeaza la mai multe nivele, incluzand segmentele urmatoare:

  • Masuri specifice de dieta.
  • Administrarea medicatiei diuretice care induce producerea si eliminarea secretiei urinare.
  • Administrarea altor medicamente specifice precum Betahistina dihidrochlorida sau Betaserc, care au capacitatea de a asigura direct consistenta si compozitia endolimfei.
  • In cazul in care episoadele vertiginoase sunt asociate cu o simptomatologie intensa, medicul specialist poate sa recomande administrarea pentru o perioada scurta de timp de medicamente care au proprietatea de a ameliora simptomele neplacute. Astfel de medicamente sunt sedativele sau tranchilizantele.
  • In cazuri mai grave, in cazul in care eficienta terapiei bazate pe medicatie este scazuta, poate fi recomandata terapia chirurgicala.
  • In cazul in care hidroptizia este de natura secundara, in primul rand se va proceda la tratarea afectiunii primare.

Tratamentul conservator de lunga durata recomandat in Statele Unite ale Americii are obiectivul de scadere a severitatii si a frecventei atacurilor si include scaderea cantitatii de sodiu incluse in dieta si administrarea medicamentelor diuretice. Mecanismul acestui tratament consta in reducerea presiunii de la nivelul urechii interne.

Doctorii din afara Statelor Unite ale Americii evalueaza potentiala eficacitate a administrarii Betahistinei hidroclorura continuta de preparatul Serc, ca si suprimant vestibular in cazul bolii Meniere.

Medicatia administrata in cursul crizelor, cu scopul ameliorarii senzatiei de vertij, senzatiei de greata si a varsaturilor include si Diazepamul sau Valiumul,  Promethazina sau Phnerganul, Dimenhydrinatul sau Formula originala dramamina si Hidroclorura de meclizina sau Antivertul.

Tratamentul reabilitarii vestibulare se foloseste uneori pentru contracararea pierderilor de echilibru de care pot fi afectati unii pacienti in intervalul de timp dintre atacurile specifice. Scopul acestui tratament este de antrenare a creierului pentru procesarea informatiilor referitoare la mentinerea echilibrului.

Un alt protocol terapeutic conservator consta in folosirea unui dispozitiv care emite pulsatii aeriene de joasa presiune cu scopul de dislocare a fluidelor de la nivelul urechii interne. Utilizarea dispozitivului Meniett a fost aprobata recent de catre Food and Drug Administration, agentie din Statele Unite ale Americii responsabila cu reglementarea alimentatiei si a medicamentelor, organism similar Agentiei Nationale a Medicamentului din Romania. Astfel, dispozitivul este in prezent evaluat prin efectuarea testelor clinice in Statele Unite ale Americii.

Pentru proportia de 20 % - 40 % dintre pacientii care nu raspund la tratamentele conservatoare, specialistii recomanda labirintectomia chimica care distruge tesuturile vestibulare prin injectari in zona urechii a Gentamicinei, antibiotic aminoglcozidic. Unul dintre tratamentele agresive este reprezentat de terapia chirurgicala pentru diminuarea presiunii de la nivelul urechii interne sau pentru distrugerea urechii interne sau a nervului vestibular in asa fel incat semnalele legate de mentinerea echilibrului nu se mai pot transmite la nivelul creierului.

Corectia chirurgicala a hidropsului endolimfatic se practica de mai mult de 40 de ani si constituie o alternativa utila in cazul inregistrarii de esecuri in urma desfasurarii altor terapii conservatoare. Tratamentele chirurgicale sunt clasificate in:

  • Metode chirurgicale distructive;
  • Labirintectomia sau distrugerea organului responsabil de mentinerea echilibrului;
  • Neurectomia vestibulo - cohleara sau sectionarea nervului acustico - vestibular;
  • Metodele chirurgicale de electie non - distructive;
  • Decompresia sacului endolimfatic prin chirurgia sacului endolimfatic;
  • Neurectomia vestibulara sau sectionarea selectiva a nervului responsabil de mentinerea echilibrului.

Metoda de decompresie a sacului endolimfatic s-a impus pe plan global si se efectueaza in continuare cu succes. Statistica rezultatelor interventiei a relevat o rata de succes in 81 % din cazuri, cu vindecare totala in 60 % dintre acestea si ameliorarea simptomelor vestibulare in 20 % dintre cazuri. Fluctuatiile functiei auditive se pot controla in proportie de 20 %, insa tinitusul nu inregistreaza modificari.

Decompresia sacului endolimfatic implica avantaje precum riscul scazut de agravare a hipoacuziei, in proportie de 0,5 %, morbiditatea scazuta si timpul scurt de recuperare postoperator.

Manopera chirurgicala implica abordul retroauricular cu mastoidectomie prin tehnica inchisa sau canal wall up, care presupune expunerea unor segmente anatomice precum sinusul sigmoid, corticala fosei cerebrale posterioare si a canalului semicircular posterior. Identificarea sacului endolimfatic se poate realiza prin intermediul liniei Donaldson, ulterior procedandu-se la deschiderea acestuia si insertia unor lamele de silicon care asigura scurgerea lichidului endolimfatic aflat sub presiune.

Medicul otolaringolog este cel care poate stabili un tratament optim fiecarui pacient in parte. Tratamentul va fi ales in colaborare cu pacientul, avandu-se in vedere ca fiecare protocol terapeutic disponibil are atat avantaje, cat si dezavantaje. Majoritatea pacientilor sunt atenti la cantitatea de sare din dieta si folosesc medicamente diuretice pentru controlarea simptomatologiei afectiunii.

Injectarile intratimpanice se efectueaza la nivelul timpanului, prin lumenul urechii medii, spatiu in care se creaza legatura intre oasele urechii interne. Acest tratament se efectueaza in cabinetul medicului ORL si presupune fie deschiderea temporara a timpanului, fie aplicarea unui tub la nivelul timpanului prin lumenul caruia se pot introduce fie Gentamicina, fie corticosteroizi. Gentamicina are capacitatea de a ameliora senzatia de ameteala, insa este un medicament ototoxic si poate sa determine pierderea functiei auditive la nivelul urechii tratate. Administrarea medicamentelor corticosteroide nu implica pierderea functiei auditive, insa eficacitatea lor pentru ameliorarea vertijului este nesemnificativa.

Scaderea presiunii de la nivelul urechii interne se realizeaza prin administrarea antihistaminicelor, anticolinergicelor, a steroizilor si a diureticelor. Edemul labirintic se combate prin respectarea unui regim alimentar sarac in sare si apa, medicamente care sporesc eliminarea secretiei urinare si medicamente care actioneaza la nivelul sistemului nervos vegetativ.

Aciclovir, antihistaminicele antiemetice precum Meclizine sau Dimenhydrinate, antiemeticele precum Trimethobenzamide, medicamentele Antivertigo sau antianxioliticele precum Betahistina, Meclizina si Diazepamul sau remediile naturiste din plante precum radacina de ghimbir sunt folosite in tratamentul sindromului Meniere.

Regimul alimentar respectat in intervalul dintre crizele vertiginoase trebuie sa fie lipsit de toxice sau excitante precum tutunul, ceaiurile, cafeaua sau ciocolata, sa fie sarac in grasimi sau alimente cu un continut bogat in colesterol precum ouale. Se recomanda consumul de fructe si legume, evitarea stresului si a mediilor zgomotoase sau toxice si a sedentarismului sau a eforturilor fizice importante.

Sfaturi pentru prevenirea bolii si ameliorarea simptomelor persoanele afectate

  • Reducerea consumului de sare care favorizeaza retinerea lichidelor la nivelul organismului.

  • Administrarea unui aport zilnic de cate 2000 mg de vitamina C, 50 mg de vitamine B1, B2, B6, 20 mg Zinc si alte suplimente vitaminice si minerale.

  • Pe parcursul crizelor vertiginoase se recomanda adoptarea pozitiei intinse si incercarea de relaxare.

  • Se recomanda evitarea consumului de cofeina, bauturi alcoolice si a fumatului.

  • Se creaza conditiile propice unei odihne favorabile pe parcursul noptii.

  • Se evita conducerea autovehiculelor, inotul, urcatul scarilor sau altfel de activitati care efectuate in timpul unei crize vertiginoase pot fi soldate cu ranirea persoanelor afectate.

Sindromul Meniere nu se poate vindeca, insa se poate trata. Altfel spus, desi sindromul Meniere poate fi vindecat, insa episoadele vertiginoase insotite de simptomatologia specifica se pot controla aproape in toate cazurile daca se respecta indicatiile medicamentoase, nutritionale si comportamentale ale medicului specialist.

Sinuzitele la copii

Generalitati: 

Sinuzitele sunt infectii ale membranei mucoase care captuseste interiorul foselor nazale si sinusurile. Sinusurile sunt spatii pline cu aer care se afla in oasele fetei si ale capului. Ele incep sa se dezvolte inainte de nastere si unele dintre ele continua sa creasca pana in jurul varstei de 20 de ani. Sunt patru perechi de sinusuri, opt sinusuri in total. Ele se afla de fiecare parte a nasului, in obraji, in spatele ochilor si intre ochi, in frunte si in spatele cavitatii nazale. Ca si interiorul nasului, sinusurile sunt captusite cu un strat umed si subtire de tesut numit membrana mucoasa. Membrana ajuta la umezirea aerului pe care il inspirati. De asemenea, secreta mucus, care se aduna in nas formand secretiile nazale. Mucusul capteaza praful si germenii care se afla in aerul pe care il respiram. La suprafata celulelor membranei mucoase se afla fire microscopice denumite cili. Cilii se apleaca incolo si incoace ca si cum ar face valuri pentru a elibera mucusul din sinusuri printr-o deschidere ingusta din nas si apoi deplaseaza mucusul spre partea din spate a nasului pentru a fi inghitit.
Cauzele sunt reprezentate de catre bacterii precum pneumococul si stafilococul. Stafilococul este frecvent cauza sinuzitelor ce apar la nou-nascut si sugarul mic. Factorii ce favorizeaza infectia sinusala sunt urmatorii: factori alergici, tulburari in drenajul normal al sinusurilor (de obicei datorita deviatiei de sept nazal) , factori ce tin de constitutia copilului si mediul ambiant.
De obicei sinuzita se manifesta nespecific (prin manifestari ce nu sunt caracteristice numai acestei afectiuni ci pot apare si in altele): se intalnesc febra, tusea, mai ales in timpul noptii, aceasta datorandu-se scurgerii secretiilor purulente din sinusuri in faringe, lucru favorizat de somnul pe spate al copilului. Nou-nascutul si sugarul mic pot prezenta pe parcursul bolii semne ce indica insuficienta respiratorie prin obstruarea foselor nazale cu secretii purulente abundente. De fapt ceea ce la prima vedere poate fi catalogat ca raceli repetitive insotite de secretii purulente poate in fapt sa fie o sinuzita care recade. De multe ori copii mai mari se pot plange de dureri de cap. Frecvent apare abces cerebral sau cu meningita.

Categorii: 
ORL
Pediatrie
Simptome: 
Cefalee
Febra
Rinoree
Tuse
Diagnostic: 

Diagnosticul este pus de catre un examen ORL care evidentiaza secretiile purulente ce provin de la nivelul canalelor de comunicare ale cavitatii nazale cu sinusurile. Cel mai bine ar fi sa se realizeze o endoscopie sinusala (vizualizare a sinusurilor cu un instrument optic special). Este important sa se faca un examen al secretiilor pentru a pune in evidenta microbul care cauzeaza boala. De multe ori sinuzita este greu de diagnosticat numai pe baza clinica (semne si simptome), deoarece ea seamana foarte mult cu infectiile virale, daca acestea revin des, sau chiar cu bronsitele.

Tratament: 

Tratamentul consta mai ales in aspiratia secretiilor purulente si instilatii nazale cu ser efedrinat care sa realizeze decongestionarea mucoasei nazale. Se poate face drenajul secretiilor prin punctie sinusala dar acest procedeu se practica doar la copilul mare si doar daca manifestarile persista. Nu in ultimul rand se poate aplica o aspiratie endoscopica sinusala.
Tratamentul antibiotic se utilizeaza daca avem de-a face cu secretii abundente purulente, mai ales la nou nascuti, la sugarii mici si la cei distrofici febrili care sunt expusi unor riscuri crescute, daca Febra persista, daca manifestarile sunt severe sau daca boala are o durata lunga sau reapare foarte des. La nou nascut sau la sugar se foloseste mai ales oxacilina datorita faptului ca infectia la aceasta varsta este frecvent datorata stafilococului.

Pagini

Subscribe to RSS - ORL