Termen cautat
Categorie

Ortopedie


Ortopedie

Chist Baker, chist popliteu sau chist sinovial polipteu

Generalitati: 

Chistul Baker sau chistul sinovial popliteal, este un sac umplut cu lichid care se gaseste  in spatele genunchiului (fosa poplitee) si care apare frecvent la adulti si la copii. Acesta se prezinta sub forma unei umflaturi la nivelul fosei poplitee, care se dezvolta prin acumularea lichidului sinovial care este impins spre posterior de la nivelul articulatiei genunchiului.

Chistele popliteale la adulti sunt in general secundare unei boli inflamatorii sau degenerative a articulatiei sau unor leziuni articulare. Ele comunica de obicei cu spatiul articular adiacent de la nivelul genunchiului, in special la pacientii mai in varsta cu patologie a genunchiului. Chisturile comunicante contin lichid sinovial. La copii, chisturile popliteale sunt de obicei primare, fara comunicare cu spatiul articular.

Majoritatea chistelor popliteale sunt asimptomaice si sunt detectate intamplator in cadrul unei investigatii imagistice realizate din alte motive.  Ele tind sa apara la adultii cu varsta intre 35 si  70 de ani.

Exista numerosi factori care contribuie la aparitia si mentinerea chisturilor popliteale:

  • Comunicarea intre articulatia genunchiului si chist.
  • Prezenta unui  efect de valva intre spatiul articulatiei genunchiului si chist, controlat prin flexia si extensia genunchiului si  contribuind astfel la sechestrarea lichidului sinovial in fosa poplitee. Spatiul communicant este deschis in flexie, dar se inchide in extensia gambei.
  • Presiunea intraarticulara negativa din timpul flexiei genunchiului, comparativ cu presiunea pozitiva din timpul extensiei. Aceste modificari de presiune ajuta la directionarea lichidului sinovial catre chist in timpul flexiei. In timpul extensiei este blocata trecerea lichidului sinovial, prin efectul de valva.
  • Hernierea capsulei articulare la nivelul fosei popliteale.

Factorii de risc pentru aparitia chistului popliteal la adulti sunt: istoricul de traumatisme la nivelul articulatiei genunchiului, care este prezent la aproximativ o treime dintre pacienti, sau istoricul de afectiune articulara coexistenta, intalnita la aproximativ doua treimi dintre pacienti. Cele mai frecvente afectiuni ale genunchiului sunt osteoartrita, artrita reumatoida , rupturile de menisc.  Prezenta chisturilor popliteale la pacientii cu osteoartrita nu a fost legata de severitatea radiografica a artritei. Chisturile popliteale pot fi intalnite si in alte afectiuni articulare, cum este artrita infectioasa.

Manifestarile clinice

Manifestarile clinice ale chistului sinovial popliteal sunt influentate de marimea chistului, patologia articulara asociata si prezenta sau absenta complicatiilor, cum ar fi disectia sau ruptura chistului. Majoritatea chistelor sunt mici, asimptomatice, nu sunt evidente in mod clar la examinarea fizica si sunt detectate doar prin investigatii imagistice realizate pentru alte simptome articulare.

Atunci cand sunt simptomatice , semnele si simptomele frecvente ale chistului Baker sunt:

  • Durere in spatele genunchiului
  • Rigiditatea genunchiului
  • O formatiune in spatele genunchiului (in special cand piciorul este in extensie)
  • Simptomele  si formatiunea din spatele genunchiului se pot accentua in timpul activitatilor fizice

Pot sa apara si simptome datorate afectarii articulatiei, cum ar fi instabilitatea sau durerea articulara (in artrita inflamatorie sau in osteoartrita). La unii pacienti, acestea sunt simptomele principale sau singurele simptome prezente.

Complicatii

Chisturile popliteale pot creste in dimensiuni, sau se pot rupe ducand la compresia structurilor adiacente si la alte simptome si semne care seamana cu tromboza venoasa (tromboflebita). Complicatiile semnificative , dar mai rare, ale chisturilor popliteale sunt pseudotromboflebita, ischemia membrului inferior, sindromul de compartiment.

Categorii: 
Ortopedie
Simptome: 
Durere la nivelul articulatiei genunchiului
Diagnostic: 

La pacientii care se prezinta cu o formatiune popliteala, diagnosticul de chist popliteal (Baker) se poate pune de obicei doar pe baza examenului fizic. Analizele de imagistica pot fi realizate la unii pacienti, in special la cei la care diagnosticul este neclar si cand sunt suspectate alte afectiuni. Oricum, investigatiile imagistice nu se realizeaza de obicei.

Examinarea fizica: se poate diagnostica chistul Baker prin identificarea unei formatiuni la nivelul fosei poplitee, care este mai vizibila atunci cand pacientul se afla in pozitia sezand cu genunchiul extins complet.  

Investigatiile imagistice: de obicei, radiografia si ecografia, ar trebui realizate daca diagnosticul este neclar dupa examinarea fizica sau daca se suspectaeaza alte afectiuni. Astfel de situatii includ dificultatea diferentierii intre o masa chistica de una solida la examenul fizic, lipsa modificarilor semnificative cu miscarea, o formatiune localizata lateral, sau absenta patologiei genunchiului. Investigatiile imagistice mai sunt utile si daca prezentarea clinica sugereaza afectare neurologica sau o posibila tromboflebita. Se recomanda utilizarea ecografiei si radiografiei simple de prima intentie , deoarece, pe langa faptul ca aduc informatii suplimentare,  acestea sunt neinvazive si usor de obtinut.

Ecografia poate identifica un chist (chiar de 1-2 cm), arata marimea si extinderea acestuia in raport cu structurile din jur. Alte avantaje ale ecografiei sunt: disponibilitatea crescuta, lipsa iradierii. Aceasta poate distinge chistul Baker de anevrismul popliteal sau de alte formatiuni din fosa poplitee.

Desi radiografia simpla prezinta limitari in ceea ce priveste  identificarea chistului, aceasta ne arata prezenta unor afectari articulare sau osoase care se pot asocia cu prezenta chistului.

La pacientii cu posibila tromboflebita sau sindrom “pseudotromboflebitic” legat de prezenta chistului, se utilizeaza ecografia deoarece aceasta poate vizualiza chistul marit, disecat sau rupt, precum si circulatia venoasa. Poate sa nu fie posibila distingerea intre ruptura chistului si disectie. Mai rar, o ruptura complete a chistului poate sa nu fie vizibila ecografic, caz in care sunt necesare alte investigatii, cum ar fi imagistica prin rezonanta magnetica (RMN).

RMN-ul cu contrast poate diferentia o tumora de un chist Baker, oferind imagini de calitate inalta, ale spatiului popliteal, ale chistului si structurilor asociate. De asemenea, fara a expune pacientul la iradiere, descrie leziunile de la nivelul articulatiei genunchiului, cum ar fi leziunile de ligament sau menisc.

Alte investigatii imagistice mult mai rar utilizate sunt: tomografia computerizata (CT) si artroscopia.

Diagnosticul diferential al chistului Baker

Principalele afectiuni care mimeaza multe dintre trasaturile clinice ale chistului Baker sunt:

  • Tromboza venoasa profunda
  • Formatiunile chistice, inclusiv chistul sinovial sau cel ganglionar
  • Formatiunile solide, cum sunt sarcomul si limfomul
  • Anevrismele arterei poplitee

In primul rand, este important de distins intre simptomele de pseudotromboflebita cauzate de un chist popliteal si simptomele unei tromboze venoase profunde adevarate.

Tromboza venoasa profunda poate fi dificil de diferentiat doar pe baza semnelor clinice fata de “pseudotromboflebita”, care este data de un chist Baker mult marit, disecat sau rupt. Ambele pot determina umflarea, sensibilitatea zonei si semn Homans pozitiv. Un chist Baker marit sau rupt poate de asemenea sa determine compresie venoasa, cu un risc crescut de tromboza venoasa profunda.

Semnele care ne sugereaza diagnosticul de pseudotromboflebita mai degraba decat cel de tromboza venoasa profunda sunt: prezenta durerii si tumefierii genunchiului, boala articulara inflamatorie sau alta patologie a genunchiului, prezenta unui revarsat lichidian la nivelul genunchiului si absenta cordonului venos sau a sensibilitatii venoase profunde la examinarea fizica. Ecografia si radiografia simpla ajuta la diferentierea celor doua.

Tumorile: alte formatiuni la nivelul fosei poplitee, cum ar fi lipoamele, liposarcoamele sau alte tumori solide, sunt mai putin frecvente , dar pot fi usor de diferentiat de chistele popliteale cu ajutorul ecografiei sau altor investigatii imagistice. La pacientii cu o componenta solida detectata la ecografie, se relizeaza RMN cu contrast daca este necesara o definire mai buna a formatiunii si pentru a distinge intre o tumora si un chist popliteal cu reziduuri.

Anevrismul arterei poplitee: se prezinta ca o formatiune la nivelul fosei poplitee, dar care este de obicei pulsatila la examinare si  apare sub forma unei structuri vasculare la ecografie sau alte investigatii.

Tratament: 

In cazul chistului popliteal simptomatic, include tratamentul afectiunii articulare subiacente (atunci cand este prezenta), artrocenteza si injectarea intraarticulara , la nivelul articulatiei afectate, cu glucocorticoizi.

Chisturile asimptomatice descoperite intamplator nu necesita tratament. Pacientii trebuie sa fie informati cu privire la prezenta unui risc mic de ruptura a chistului in viitor. Insa, pacientii trebuie sa se prezinte la medic daca apar simptome si mai ales daca apar semne si simptome de sindrom pseudotromboflebitic.

Masuri generale de tratament

La toti pacientii cu chisturi simptomatice, se va trata orice afectiune articulara subiacenta, cum este osteoartrita, artrita reumatoida sau leziunile de menisc, care determina cresterea cantitatii de lichid sinovial si marirea chistului.

Tratamentul initial

Implica artrocenteza genunchiului cu injectarea intraarticulara de glucocorticoizi (de exemplu, 40 mg triamcinolon acetonid). Se va observa o scadere semnificativa a marimii chistului si/sau a discomfortului la aproximativ doua treimi dintre pacienti  intre 2 zile si o saptamana din momentul injectarii. Injectarea de glucocorticoizi la nivelul spatiului articular poate fi eficienta la pacientii cu chist Baker, dar fara revarsat lichidian articular.

Tratamentul complicatiilor chistului Baker

  • La pacientii cu posibile complicatii ale chistului Baker, cum ar fi tromboflebita sau sindroamele de compresie a structurilor vasculare sau nervoase din jur, se realizeaza investigatiile necesare pentru a le diagnostica si trata  corespunzator.
  • La pacientii cu semne de pseudotromboflebita  datorata disectiei sau rupturii chistului, se administreaza tratament cu analgezice, impreuna cu recomandarea de odihna si ridicare a piciorului. Se mai pot realiza si in acest caz artrocenteaza cu injectarea intraarticulara a glucocorticoizilor.
  • Pacientii cu compresie nervoasa cauzata de marirea sau ruptura chistului pot raspunde la injectiile intraarticulare cu glucocorticoizi.
  • Pacientii cu sindrom acut de compartiment necesita evaluare chirurgicala imediata.

Chistul popliteal rezistent la tratamentul initial

La pacientii care nu raspund la tratamentul initial cu glucocorticoizi injectati intraarticular, trebuie reevaluat diagnosticul initial de chist Baker si se iau si alte masuri de tratament in cazul in care diagnosticul se confirma.

Injectarea directa in chist: la pacientii care nu raspund la injectiile intraarticulare, se poate realiza de catre un medic specializat aspirarea directa a continutului chistului, ghidata ecografic, urmata de injectarea glucocorticoizilor. Dar, de obicei se evita efectuarea acestei proceduri, din cauza riscului semnificativ de recurenta, caracterului gelatinos al lichidului care il face dificil de aspirat si datorita prezentei apropiate a strucrurilor nervoase si vasculare din fosa poplitee.

Tratamentul chirurgical

Excizia chirurgicala poate fi indicata in cazul in care chistul ramane simptomatic, cu durere si/sau limitarea mobilitatii in articulatie, in ciuda tratamentului afectiunilor subiacente si administrarii intraarticulare de glucocorticoizi. In general, excizia chirurgicala trebuie rezervata doar cazurilor in care masurile mai conservatoare au esuat si in care exista afectare functionala importanta datorata chistului.

Prognosticul

Majoritatea chistelor popliteale nu determina simptome sau complicatii.  Unele chiste se rezolva fara nici o interventie, iar cele mai multe raspund la tratamentul afectiunilor asociate ale articulatiei genunchiului. Injectarea cu glucocorticoizi este de obicei benefica la pacientii cu artrita care poate fi controlata medicamentos, dar chistele pot reapare adesea la pacientii cu afectiuni articulare subiacente care nu sunt tratate adecvat. Excizia chirurgicala nu este un tratament definitiv, iar chistul Baker poate sa reapara dupa interventia chirurgicala datorita leziunilor articulatiei genunchiului.

Fractura de antebrat

Generalitati: 

DEFINITIE

Fracturile antebratului sunt definite prin intreruperea continuitatii a unuia sau ambelor oase (radius si ulna) ce formeaza scheletul acestui segment de membru, produse, de obicei, prin cadere pe membrul superior in extensie, accidente rutiere, traumatisme directe, dar si prin impuscare cu proiectile cu viteza mare.

ETIOPATOGENIE

Incidenta fracturilor diafizei oaselor antebratului este relativ scazuta (5% din totalul fracturilor antebratului si mainii). Majoritatea este reprezentata de persoane de sex masculin. Mecanismul de producere poate fi direct (leziune de aparare) sau indirect (accidente rutiere, accidente sportive, caderi de la inaltime). Frecvent exista leziuni asociate, precum fracturi si/sau luxatii ale cotului sau pumnului, aparitia sindromului de compartiment.

CLASIFICARE

Fracturile antebratului se pot clasifica, in functie de structurile osoase afectate, in:

  • fracturi izolate ale ulnei
  • fracturi izolate ale radiusului
  • fracturi ale ambelor oase.

In functie de caracteristicile focarului, fracturile antebratului se pot clasifica in:

  • fracturi cu traiect simplu
  • fracturi cu fragment intermediar
  • fracturi complexe (cominutive).
Categorii: 
Ortopedie
Simptome: 
Agitatie
Durere la nivelul antebratului
Mobilitate anormala a membrelor
Paliditatea pielii
Teama (Anxietate)
Diagnostic: 

Diagnosticul este clinic si radiologic. Conturul anatomic al bratului este deformat, cu edem local important si echimoze. In cazul fracturilor deschise, se poate observa o solutie de continuitate la nivelul tegumentului, de dimensiuni variabile, de la o plaga punctiforma, la defecte tegumentare extinse cu leziuni ale tesuturilor moi, hemoragie si expunerea fragmentelor osoase.

Din punct de vedere radiologic se poate observa intreruperea continuitatii osoase, cu sau fara deplasarea fragmentelor, cu sau fara fragmente intermediare, cu sau fara leziuni asociate, precum fracturile sau luxatiile cotului si pumnului. Incidentele standard pentru antebrat sunt antero-posterior si latero-lateral, care trebuie obligatoriu sa includa cotul si pumnul.

Tratament: 

Exista doua optiuni terapeutice: tratament conservator (ortopedic) si tratament chirurgical.

Tratamentul ortopedic

Indicatiile tratamentului ortopedic sunt limitate la leziunile izolate, fara deplasare, ale unuia dintre cele doua oase ale antebratului (fracturi izolate ale radiusului sau ulnei, fara alte leziuni asociate, precum luxatii sau fracturi suplimentare).

Tratamentul conservator consta in imobilizarea intr-un aparat gipsat circular care trebuie neaparat sa cuprinda articulatiile cotului si pumnului, cu flexia antebratului fata de brat la 90° si mana in supinatie (palma priveste in sus). Aparatul gipsat nu trebuie sa cuprinda articulatiile metacarpo-falangiene, pentru a permite mobilizarea degetelor. Membrul imobilizat trebuie sustinut printr-o esarfa lata, pentru a preveni angularea ulnara a fragmentelor si pentru a mentine membrul in pozitie elevata (astfel se previne sau limiteaza aparitia edemului in tesuturile moi). Miscarea permanenta a degetelor trebuie incurajata. Este necesara o atenta supraveghere clinica pentru a preveni aparitia sindromului de compartiment la nivelul antebratului. Monitorizarea clinica si radiologica periodica este esentiala pentru a observa in timp util eventualele deplasari secundare. Convertirea la tratamentul chirurgical este posibila numai in primele 3 saptamani de la producerea evenimentului traumatic. Dupa aceasta perioada, o reducere anatomica este foarte dificil de obtinut (focarul de fractura consolideaza). Imobilizarea se mentine pana la aparitia semnelor clinice (disparitia durerii) si radiologice de consolidare.

Avantajele tratamentului conservator sunt reprezentate de anularea riscului anestezico-chirurgical si infectios, dar presupune riscul unor deplasari secundare, intarziere in consolidare sau consolidare vicioasa, cu urmari nefavorabile asupra functionalitatii membrului superior afectat.

Complicatiile imobilizarii in aparat gipsat circular sunt reprezentate de riscul aparitiei sindromului de compartiment: edem masiv al tesuturilor moi ale antebratului, constranse intr-o structura inextensibila. Poate apare ischemia musculaturii, care se retracta, generand asa-numita contractura Volkmann, cu pierderea functionalitatii membrului superior. De asemenea o evaluare clinica amanuntita trebuie sa excluda eventuale leziuni nervoase (tulburari motorii si de sensibilitate) si/sau vasculare (absenta pulsului periferic si modificari de culoare si temperatura tegumentare).

Tratament chirurgical

Tratamentul chirurgical este rezervat fracturilor cu deplasare ale antebratului, fracturi instabile, in care nu se poate obtine vindecare corecta doar prin imobilizare gipsata. De asemenea tratamentul chirurgical este indicat in fracturile deschise, precum si in caz de complicatii neurologice, vascular sau existenta altor fracturi asociate.

Fixatorul extern (solutie temporara)

Fixatorul extern reprezinta un cadru rigid, solidarizat prin fise metalice introduse in fragmentele osoase ce trebuie reduse si fixate in pozitie anatomica. Fixarea externa este o solutie provizorie de tratament, in cazul pacientilor politraumatizati, cu importante leziuni ale tesuturilor moi, ce nu permit o fixare definitiva imediata. Convertirea la fixare definitiva nu trebuie intarziata cu mai mult de 3 saptamani, datorita riscului crescut de infectie, in caz contrar. Plasarea fiselor trebuie sa permita aplicarea ulterioara a unei placi pentru fixare definitiva.

Avantajele fixarii externe sunt: fixare rapida, cu evitarea agravarii leziunilor tesuturilor moi (mai ales in cazul fracturilor deschise), reducerea semnificativa a durerilor pacientului, pana la fixarea definitiva.

Placa si suruburi

Reducerea deschisa si fixarea interna cu placa si suruburi (Fig. 3) este tratamentul de electie in cazul fracturilor radiusului si ulnei. Aceasta tehnica presupunerea deschiderea focarului de fractura, indepartarea tesuturilor devitalizate si fragmentelor osoase neviabile, reducerea fracturii si fixarea in pozitie anatomica cu placa si suruburi.

Indicatiile sunt: fracturi izolate ale radiusului sau ulnei, cu deplasare, cu sau fara fragment intermediar, fracturi ale ambelor oase ale antebratului, fracturi cominutive. Avantajele sunt reprezentate de: reducere anatomica, fixare absoluta la nivelul focarului, consolidare primara a fracturii, mobilizare precoce.  Dezavantajele sunt reprezentate de: risc anestezico-chirurgical (uneori inacceptabil in cazul pacientului politraumatizat), risc de lezare a structurilor vasculo-nervoase in timpul interventiei, risc infectios, risc de producere a fracturilor iatrogene, traumatism chirurgical important al tesuturilor moi cu risc de devascularizare a fragmentelor osoase si intarziere in consolidare.

Postoperator, se poate asocia o imobilizare in atela gipsata antebraghio-palmara, pentru 10-14 zile, pentru a permite vindecarea tezuturilor moi si diminuarea edemului. Pe parcursului acestei perioade se incurajeaza miscarea activa si pasiva a degetelor, precum si flexia-extensia a cotului. Moblizare activa si gimnastica medicala usoara este permisa dupa suprimarea atelei.

Exercitiile active, cu rezistenta si incarcarcarea cu greutate sunt permise numai dupa aparitia semnelor radiologice de consolidare osoasa. Controlul clinic si radiologic se face la 1, 2 si 4 saptamani postoperator, apoi odata pe luna, pana la consolidate. Intarzierea in consolidare presupune interventii secundare si grefare osoasa.

Indepartarea materialului de osteosinteza in cazul acestor fracturi este un subiect controversat. Avand in vedere faptul ca radiusul si ulna nu sunt structuri cu rol in sustinerea greutatii corpului si ca interventia chirurgicala de indepartare a placii si suruburilor este una laborioasa, cu risc de refracturare si leziuni neurologice, se prefera evitarea acestui procedeu.

Tija centromedulara

Reducerea inchisa si fixarea interna cu tija centromedulara este rezervata fracturilor antebratului cu leziuni importante ale tesuturilor moi. Aceasta tehnica presupune introducerea unei tije metalice in canalul medular al radiusului sau ulnei si blocarea montajului cu suruburi proximal si distal, sub control radioscopic.

Dezavantajul acestei tehnici este dificultatea de a obtine o reducere anatomica si stabilitate rotationala. Avantajul fixarii cu tija centromedulara este evitarea producerii unui traumatism aditional al tesuturilor moi si evitarea devitalizarii fragmentelor osoase prin deschiderea focarului de fractura si deperiostare. Acest aspect este deosebit de important in cazul traumatismelor de energie inalta cu leziuni grave de tesuturi moi.

Ingrijirea postoperatorie este similara tehnicii de fixare cu placa si suruburi. Daca stabilitatea montajului este pusa sub indoiala, se poate continua imobilizarea in atela antebrahio-palmara inca 4-6 saptamani. Controlul clinic si radiologic urmareste acelasi protocol.

Indepartarea materialului de osteosinteza, in acest caz, nu presupune un risc de refracturare, insa nu este o procedura de rutina. Se practica indepartarea tijelor, numai dupa obtinerea consolidarii, in cazul in care acestea devin simptomatice.

Bibliografie: 
1. https://www2.aofoundation.org/ 2. http://emedicine.medscape.com/article/1239187-overview#a0199 3. Singh S, Bhatia M, Housden P. Cast and padding indices used for clinical decision making in forearm fractures in children. Acta Orthop. Jun 2008;79(3):386-9. [Medline]. 4. Chung KC, Spilson SV. The frequency and epidemiology of hand and forearm fractures in the United States. J Hand Surg [Am]. Sep 2001;26(5):908-15. [Medline]. 5. Hotchkiss RN, An KN, Sowa DT, et al. An anatomic and mechanical study of the interosseous membrane of the forearm: pathomechanics of proximal migration of the radius. J Hand Surg [Am]. Mar 1989;14(2 Pt 1):256-61. [Medline].

Calusurile si bataturile

Generalitati: 

Ce sunt calusurile si bataturile?

Calusurile si bataturile reprezinta acele zone de pielii alcatuite din conglomerate de tegument intarit, ingrosat si mort. Acestea se formeaza in vederea protejarii pielii si a altor structuri aflate sub piele de frictiune, diferite presiuni sau traumatisme. Culoarea acestor structuri poate varia de la galbui la diferite nuante de gri, putand fi, totodata, mult mai putin sensibile cand sunt atinse spre deosebire de tegumentul inconjurator. Aspectul lor este unul destul de neregulat, rugos. In cazul persoanelor care au o activitate situata la un nivel normal sau ridicat, prezenta calusurilor si bataturilor este normala, insa ele pot ridica semne de intrebare si probleme in momentul in care marimea lor cauzeaza durere.

Localizarea calusurilor este, de regula, pe picioare sau pe maini, ele putand aparea, de asemenea, in orice loc al pielii in care este exercitata o anumita presiune, cum sunt, de pilda, genunchii sau coatele. Pe maini, calusurile apar, de obicei, in zona de la baza degetelor. Acestea sunt nedureroase si, in mod curios, ele pot fi niste structuri chiar utile in cazul anumitor persoane. De pilda, in cazul dulgherilor, calusurile situate pe maini pot proteja impotriva abraziunilor sau taieturilor la care acestia pot fi supusi, in cadrul muncii lor. Jucatorii de tenis pot dezvolta astfel de formatiuni in palme, formatiuni care le vor proteja mainile de presiunea exercitata de manerul rachetei sau de frecarea cu acesta.

In ceea ce priveste calusurile care se formeaza pe picioare, acestea vor fi localizate in calcai, pe talpa sau sub degetul mare al piciorului. Cel mai des apar in zona de intersectie a labei piciorului cu degetul mare, in zona de proiectie a capatului distal al osului metatarsian 1.

Bataturile vor aparea, de obicei, in zona de frictiune a degetelor unele cu altele. Compozitia interna a acestora consta dintr-o parte care poate fi moale sau dura. Batatura cu o compozitie mai tare se va forma la suprafata partii osoase a unui deget al piciorului (de cele mai multe ori fiind vorba de degetul 5), in timp ce o batatura cu compozitia moale se va dezvolta intre degetele picioarelor (cel mai frecvent intre degetele 4 si 5).

Ce cauze pot avea calusurile si bataturile?

Aceste formatiuni de tegument se dezvolta in urma presiunii si a procesului de frecare repetata pe o anumita zona a pielii, pe parcursul unui interval mai indelungat de timp. Exercitarea presiunii conduce la moartea celulelor pielii si, ulterior, la aparitia unei suprafete protectoare, cu o textura tare. Bataturile moi au aceeasi maniera de formare, insa, in cazul acestora, transpiratia va inmuia centrul tare al lor, fenomen intalnit, de cele mai multe ori, in zonele dintre degetele picioarelor. Este important de retinut faptul ca bataturile si calusurile nu sunt contagioase, nici nu au drept cauza vreun virus.

Aparitia calusurilor pe maini este determinata de manuirea regulata si frecventa a unor obiecte care pot exercita o oarecare presiune asupra mainilor. Este vorba, de pilda, despre diferite unelte de tamplarie sau gradinarit, echipamente sportive cum ar fi rachetele de tenis sau paletele de ping-pong etc.

Pe picioare, aparitia calusurilor si a bataturilor este cauzata de presiunea pe care o exercita incaltamintea. Unii pantofi care sunt prea stramti pot exercita o presiune prea intensa asupra partilor din lateralul piciorului, iar pantofii cu toc prea inalt vor exercita o presiune prea mare pe partea din fata a picioarelor. Pantofii care sunt prea largi vor conduce la alunecarea piciorului urmata de frecarea sa de incaltaminte.

Pantofii care au talpa prea subtire vor crea o presiune mai mare asupra talpilor fata de cei care au o talpa mai groasa. Sandalele si alte tipuri de incaltaminte purtate fara sosete sau ciorapi vor avea drept urmare crearea unei frecari marite; in plus, piciorul se va putea, astfel, freca de intariturile sau de cusaturile din interior. Sosetele nepotrivite ca marime sau grosime pot crea o presiune mult prea mare in zona in care acestea se aglomereaza.

Calusurile pot fi cauzate, totodata, de mersul in picioarele goale.

Bataturile sau calusurile se mai pot dezvolta, destul de des, pe anumite diformitati aparute in urma monturilor, artritei reumatoide, a degetelor in gheara a picioarelor sau a degetului 2, in cazul cand acesta este indreptat in jos. Bataturile si calusurile picioarelor mai pot aparea in urma exercitarii repetate a presiunii datorate diferitor activitati sportive (in cazul picioarelor atletilor, fiind vorba de calusul de la baza acestora), in urma platfusului sau a altor structuri osoase anormale precum osteofitele (acele excrescente osoase mici formate in zona articulara) si din cauza unui mers anormal.

Ce simptome prezinta calusurile si bataturile?

Acestea includ dificultate la incaltare, dureri in timpul mersului sau in cazul purtarii diferitor modele de incaltaminte. De asemenea, durerea mai poate fi provocata si de stoarcerea si presarea bataturilor si a calusurilor.

O batatura sau un calus pot fi identificate in functie de aspectul acestora astfel: calusul este dur si intarit, avand o culoare gri sau galbuie, cu un aspect neregulat si fiind insensibil, in cazul atingerii, iar batatura este si ea ferma si tare, prezentand un inel moale si galben cu centrul de culoare gri. Bataturile moi au un aspect similar ranilor deschise.

Deseori, o batatura sau un calus se pot confunda cu negii, acestia fiind, in general, moi si cauzand durere in momentul in care sunt miscati dintr-o parte in alta. Spre deosebire de negi, bataturile sau calusurile sunt dureroase doar in cazul in care sunt apasate in mod direct.

Conditii clinice asemanatoare bataturilor si calusurilor:

  • prezenta unor aschii sau alte obiecte situate sub tegument
  • sinovita metatarsiana (acea inflamatie a capsulei care captuseste o articulatie de la capatul distal al metatarsului)
  • tumoreta din celulele nervoase cunoscuta si sub numele de neurinomul Morton
  • regiuni intarite ale pielii mostenite pe cale genetica

Ce complicatii pot genera calusurile si bataturile?

Netratate, aceste formatiuni tegumentare pot cauza complicatii precum:

  • dureri la purtarea anumitor modele de incaltaminte
  • dureri in timpul mersului
  • modificari ale posturii in timpul mersului (in vederea evitarii durerii)
  • bursita (inflamatia structurii dintre os si piele)
  • aparitia veziculelor/basicilor
  • osteomielita (infectie a osului)
  • artrita septica (infectie bacteriana a articulatiei)
  • ulceratii ale tegumentului.

In cazul in care pacientul sufera de diabet, creste riscul ca acesta sa dezvolte ulceratii la nivelul pielii.

Un studiu incluzand peste 200 de ulceratii la nivelul picioarelor cauzate de diabet a evidentiat faptul ca acei pacienti care au urmat tratamente medicale de micsorare a calusurilor au avut mai putine ulceratii, au necesitat mai putine vizite la medic si tot mai putine interventii chirurgicale in vederea tratamentului acestora.

Categorii: 
Ortopedie
Simptome: 
Dificultate de mers
Diagnostic: 

Diagnosticarea calusurilor si a bataturilor se face, de regula, prin intermediul unui examen fizic. In cazul in care formatiunile se localizeaza la nivelul picioarelor, pacientului i se vor examina picioarele, dupa ce acesta si-a scos pantofii si sosetele sau ciorapii. Cand calusurile si bataturile sunt localizate pe coate sau pe genunchi, medicul specialist va examina zonele respective. Intrebarile acestuia vor putea include subiecte precum locul de munca, tipul de incaltaminte preferat si purtat de catre pacient si hobby-urile acestuia.

In cazul in care specialistul suspecteaza o afectiune a oaselor de la picioare, este posibila solicitarea unei radiografii.

Daca bataturile si calusurile nu sunt localizate pe o regiune osoasa sau punctul de presiune nu este destul de evident, medicul poate investiga si alte cauze precum cauzele de natura genetica sau cancerul de piele.

Daca pacientul sufera de boli precum arteriopatia periferica, diabet, neuropatie periferica sau orice alte conditii clinice care ar putea determina amorteala sau probleme circulatorii, oricare dintre aceste afectiuni ar trebui comunicate medicului, avand in vedere faptul ca ele modifica planul de tratament.

Tratament: 

In functie de localizarea bataturii sau a calusului sau in cazul in care pacientul sufera de conditii medicale care ar putea cauza probleme de circulatie sau amorteala cum ar fi arteriopatia periferica sau diabetul, printre optiunile de tratament se numara urmatoarele:

  • un consult de specialitate in vederea micsorarii bataturii sau a calusului: operatiunea poate fi facuta de catre medicul specialist cu ajutorul unui bisturiu, in propriul cabinet
  • reducerea marimii bataturii sau calusului prin inmuierea acestora in apa calduta, ulterior folosindu-se piatra ponce pentru eliminarea delicata a pielii moarte (in nici un caz, batatura sau calusul nu vor fi taiate de catre pacient, in mod special in cazul in care acesta sufera de arteriopatie periferica, diabet sau orice alte conditii care pot fi cauzatoare de amorteala sau probleme ale circulatiei)
  • purtarea de incaltaminte care sa fie potrivita si destul de incapatoare, avand, totodata, botul mai lat (astfel, se va putea impiedica aglomerarea degetelor de la picioare, iar presiunea exercitata pe bataturi va fi una mai scazuta) si talpile mai groase (pentru diminuarea presiunii exercitate in timpul mersului asupra calusurilor)
  • utilizarea inserturilor ortopedice si a branturilor de fetru sau diftina pentru ca piciorul si degetele sa fie mentinute intr-o pozitie optima, cat mai comoda si pentru o preventie a frecarii (pozitia branturilor poate fi aleasa de catre medicul specialist)
  • utilizarea acidului salicilic care va inmuia batatura sau calusul, acestea putand fi, apoi, indepartate cu o mai mare usurinta cu ajutorul pietrei ponce (unii medici nu recomanda acidul salicilic din cauza faptului ca acesta va putea afecta si pielea fara probleme; in cazul in care, totusi, se utilizeaza acid salicilic, se aplica doar pe suprafata tegumentului problematic)

Tratamentul chirurgical

Tratamentul calusurilor si al bataturilor implica doar rareori interventiile chirurgicale. Insa, in cazul in care un mont, degetul 2 cu o pozitie orientata in jos sau orice alta structura osoasa subadiacenta reprezinta cauza aparitiei bataturii sau a calusului, procedurile chirurgicale sunt cele potrivite pentru modificarea structurii osoase sau pentru indepartarea acesteia.

La astfel de operatii se va apela doar in cazul in care alte tratamente au dat gres si nu au rezolvat problema. In cazul in care bataturile moi nu au putut fi tratate prin metodele traditionale, se poate interveni cu procedura de syndactilizare, procedura care reprezinta coaserea pielii de la baza celor doua degete. Astfel, va putea fi creata o tesatura partiala in zona in care a fost localizata babatura moale anterior. Acest fapt va impiedica formarea unei noi bataturi deasupra.

Alte tratamente (tratamente naturiste)

  • Aplicarea timp de 24 de ore a cataplasmelor cu frunze de praz care au fost macerate in otet, in prealabil: acestea se aplica in timpul serii, fixandu-se cu ajutorul unui plasture si se vor lasa sa actioneze pana dimineata. In cazul in care este necesar, procesul poate fi repetat.
  • In apa fierbinte, in care s-au pus 2-3 picaturi de ulei de lamaie sau de levantica, se face o baie picioarelor timp de 20 de minute, cel putin. Apoi, pielea se va sterge cu ajutorul unui prosop, pe bataturi, aplicandu-se smochine sau stafide sectionate pe jumatate. Zonele afectate se vor acoperi cu plasturi si se vor lasa in acest fel pe toata perioada noptii. Procedura se repeta timp de 10-12 zile sau cat timp este nevoie pana la disparitia bataturilor.
  • Dupa ce se zdrobeste o aspirina, aceasta se amesteca cu cateva picaturi de suc de lamaie, astfel incat sa se obtina o pasta omogena. Picioarele se inmoaie in apa fierbinte, iar apoi, dupa ce pielea a devenit moale, pasta obtinuta anterior se va aplica pe zonele cu probleme. Din nou, aceasta zona va fi acoperita cu un plasture pentru protectie, apoi piciorul se va infasura intr-o folie din plastic, dupa care se va inveli intr-un prosop gros. Astfe, caldura se va mentine in locul respectiv. Piciorul va fi tinut in acest fel pentru aproximativ un sfert de ora, apoi bataturile se vor freca cu o pila pentru calcaie sau cu o piatra ponce. La final, ele se vor unge cu ulei vegetal, iar intreaga procedura poate fi repetata de cate ori este nevoie, si in urmatoarele zile.
  • Bataturile se maseaza cu ulei de lamaie, dupa care, peste ele se aplica un plasture, lasandu-se ca uleiul sa actioneze timp de aproximativ o jumatate de ora. La nevoie, procedura se poate repeta timp de 2-3 saptamani.
  • Pe bataturi se aplica comprese cu decoct din ramuri si frunze de paducel. Decoctul se prepara prin fierberea a doua linguri de planta maruntita intr-o cana de apa circa 10-15 minute.
  • La flacara de aragaz, pe o tabla, se coace o ceapa taiata in jumatate, dupa care aceasta se va stropi cu otet, de preferinta, de mere. Ceapa se va aplica pe batatura, fixandu-se cu un pansament si mentinandu-se in aceasta pozitie timp de 12 ore.
  • Batatura se unge cu ulei de ricin, apoi, peste aceasta se va aplica un pansament peste care s-a pus propolis topit la flacara focului.
  • Se zdrobeste o jumatate de catel de usturoi, iar pasta astfel obtinuta se va aplica numai pe suprafata cu probleme, evitand pielea sanatoasa din jur. Dupa ce se fixeaza un plasture, se va lasa totul sa actioneze pe timpul noptii. Procedeul se va putea repeta pana cand batatura dispare complet.

Profilaxie

Calusurile si bataturile se pot preveni prin reducerea sau chiar eliminarea completa a presiunii care se exercita asupra pielii, astfel:

  • se va purta incaltaminte adecvata si destul de incapatoare
  • se vor purta sosete potrivite, cele prea lungi aglomerandu-se si creand presiune asupra piciorului si a degetelor
  • cand se utilizeaza grebla, harletul sau alte ustensile pentru gradinarit, se vor purta manusi
  • in cazul in care si alte parti ale corpului sunt expuse frictiunii, se vor folosi materiale care o vor atenua; de pilda, este necesara purtarea unor genunchiere in cazul in care trebuie petrecut mult timp in genunchi in timp ce se monteaza parchetul. 

Fractura de femur

Generalitati: 

Ce este fractura femurala?

Fractura femurala este o discontinuitate osoasa la nivelul femurului, care este cel mai lung, cel mai puternic și cel mai greu os din corpul uman. Puterea și dimensiunea femurului înseamnă că în situații tipice, este nevoie de o forță mare sau traumatisme extinse pentru a duce la o fractură. Accidente de autovehicule și căderile de la inaltime sunt exemple de accidente comune, care au ca rezultat un femur fracturat. În schimb, fracturile de femur care apar dupa traumatisme cu un consum redus de energie sugerează prezența unui anumit tip de afecțiune osoasă care stau la baza producerii traumatismului.

Manifestari clinice

Simptomele fracturilor femurale pot include:

  • dureri severe
  • sângerare
  • deformarea piciorului
  • umflarea țesuturilor (edem)
  • impotenta functionala a membrului lezat.

Pierderea de sânge poate fi severă și poate duce la șoc hipovolemic. În unele cazuri, fragmente osoase pot ieși în afară prin piele (fracturi deschise). Fracturi ale femurului sunt frecvent asociate cu alte situații traumatice care pot duce la rănirea altor zone ale corpului, cunoscute si sub denumirea de politraumatisme.
O fractura de femur reprezinta o urgență medico-chirurgicala si se va actiona imediat prin solicitarea asistentei de urgenta in cazurile in care apar:

  •     Confuzie sau pierdere a conștienței chiar și pentru un scurt moment
  •     Sângerări abundente sau incontrolabile
  •     Incapacitatea de a muta piciorul
  •     Tensiune arterială scăzută (hipotensiune arterială)
  •     Fragmente proeminente de os prin piele
  •     Durere severă

Clasificare

Fracturile femurale pot varia foarte mult, în funcție de forța care provoacă ruptura. Bucățile de os se pot alinia corect sau pot fi în afara aliniamentului (deplasate), iar fractura poate fi închisa (piele intactă) sau deschisa (osul a perforat pielea).

Fracturile de femur sunt clasificate în funcție de:

A. Localizarea fracturii (corpului femural este împărțită în treimi: distal, de mijloc, proximal)
B. Tipul fracturii (de exemplu, osul poate rupe în direcții diferite, cum ar in "X", pe axul longitudinal, sau median)
C. Integritatea musculo-cutanata de la nivelul fracturii.

Cele mai frecvente tipuri de fracturi ale corpului femural (diafizei femurale) includ:

1. Fractura transversală- În acest tip de fractură, pauza este o linie orizontală dreaptă a merge pe axul femural.

2. Fractura oblică- Acest tip de fractura are o linie unghiulara pe axul femural.

3. Fractura spiralată- Linia de fractură înconjoară diafiza femurala ca dungile de pe o trestie de zahăr. O forță de răsucire aplicata coapsei cauzează acest tip de fractură.

4. Fractura cominutivă- În acest tip de fractură, osul e rupt în trei sau mai multe bucăți. In cele mai multe cazuri, numărul de fragmente osoase corespunde cu mărimea forței necesare pentru a rupe osul.

5. Fractura deschisa- Dacă o fracura osoasa se produce în așa fel încât fragmente de oase patrund prin piele sau o plaga pătrunde până la osul fracurat, leziunea poarta numele de fractură deschisă sau compusă. Fracturile deschise implica de multe ori mult mai multe tesuturi din jur precum muschi, tendoane, ligamente. Ele au un risc mai mare de complicatii - in special infectii-și au nevoie de mai mult timp pentru a se vindeca.

Etiopatogenie

Accidentele sunt cele mai frecvente cauze de fracturi femurale. O forță relativ puternică este necesară pentru a sparge acest os robust la persoanele sanatoase, astfel incat accidentele auto și căderile de mare impact sunt printre cele mai comune cauze. Fractura poate apare oriunde de-a lungul osului. Cele mai multe  dintre "fracturile de șold" sunt de fapt fracturi de col femural. Anumite conditii, cum ar fi osteoporoza sau cancerul- care a invadat măduva osoasă- , pot face oasele implicate mai sensibile la rupere. Leziuni traumatice sunt rareori un eveniment izolat și de multe ori apar cu alte leziuni - externe sau interne.

Chiar si cu tratament adecvat, vindecare de un fracturilor  poate dura până la șase luni.

Factorii de risc

O serie de factori cresc riscul de fracturi femurale desi nu toate persoanele ce prezinta acesti factori de risc prezinta si fracturi femurale.

Factorii de risc pentru fracturile de femur includ:

  •  vârsta de peste 65 de ani
  •  pierderea masei musculare, slăbiciune musculară
  •  conducerea în stare de ebrietate sau sub influența drogurilor
  •  fragilitatea (slăbiciune generală, oboseală, pierderi de echilibru)
  •  boli osoase metabolice
  •  cancer metastatic (pe scară largă)
  •  osteoporoza
  •  Insuficienta renala severa
Categorii: 
Ortopedie
Simptome: 
Durere la nivelul coapsei
Diagnostic: 

Diagnosticul pozitiv se stabileste pe baza simptomatologiei clinice, a istoricului medical, a examinarii clinice si a datelor imagistice.

Examinarea clinică

După inspectie, medicul dumneavoastră va efectua palparea de-a lungul coapsei pana la picior, pentru anomalii și verificarea etanșeității pielii și a mușchilor din jurul coapsei. Medicul va palpa, de asemenea, pulsul arterial incheind cu testarea mobilitatii si sensibilitatii membrului afectat.

Alte teste care vor oferi medicului dumneavoastră mai multe informații despre un diagnostic pozitiv includ explorarile imagistice:

1. Radiografia segmentului afectat.

Cel mai comun mod de a evalua o fractură este cu raze X, care oferă imagini clare ale oaselor. Razele X pot arăta dacă un os este intact sau rupt. Ele pot arata, de asemenea tipul de fractură și în cazul în care se află în interiorul femurului.

2. Tomografia computerizata (CT).

  In caz de incertitudine sau de informatii suplimentare medicul  poate dispune o scanare CT. O scanare CT prezintă o imagine în secțiune transversală a membrelor tale. Aceasta poate oferi medicului informații valoroase despre gravitatea fracturii. De exemplu, uneori liniile de fractură poate fi foarte subțiri și dificil de vizualizat pe o radiografie.

Tratament: 

Tratamentul nechirurgical (ortopedic)

Cele mai multe fracturi de diafiză femurală, necesită interventie chirurgicala pentru a se vindeca. Este neobișnuit pentru fracturile de diafiză femurală, să fie tratate fara interventie chirurgicala. Copiii foarte mici sunt uneori tratate cu o astfel de metoda (tratament ortopedic- imobilizare in aparat gipsat).

Tratamentul chirurgical

Programarea interventiei chirurgicale:

În cazul în care tesutul cutanat din jurul fracturii este intact, interventia chirurgicala se va temporiza pana la stabilizare pacientului. Fracturile deschise, pe de alta parte, expun zona afectata, ceea ce o face susceppptibila pentru infectii si  necesită intervenție chirurgicală imediată pentru a preveni infectia.

In timpul scurs de la primirea ingrijirii medicale de urgenta si pana la intrarea in sala de chirurgie ortopedica, piciorul afectat va fi imobilizat intr-o atela totala(pe tot piciorul) sau printr-o tractiune transscheletica pentru a menține fragmentele osoase cat mai bine aliniate posibil și pentru a menține lungimea piciorului.

Tracțiune scheletică este un sistem de scripete de greutăți și contragreutăți care ține fragmentele osoase împreună.

Tratamentul chirurgical aplicat fracturilor de diafiza femurala

1. Fixator extern

In acest tip de operație, știfturi metalice sau șuruburi sunt plasate in os deasupra și sub zona de fractură. Pinii și șuruburile sunt atașate la un cadru metalic in afara pielii. Acest aparat este un cadru de stabilizare care mentine oasele în poziția corectă astfel încât acestea să se poată vindeca.

Fixarea externa este de obicei un tratament temporar pentru fracturile de femur. Deoarece acestea sunt ușor de aplicat, fixatoarele externe sunt de multe ori puse pe când un pacient are mai multe leziuni și nu este încă gata pentru o intervenție chirurgicală mai lunga pentru a repara fractura. Un fixator extern oferă o bună stabilitate, temporar până când pacientul este suficient de sănătos pentru operatia finala. În unele cazuri, un fixator extern este lăsat până când femurul este complet vindecat.

2. Tijele intramedulare

În prezent, este metoda cea mai folosita de chirurgi pentru tratarea fracturilor de diafiză femurală. In timpul acestei proceduri, o tijă metalică special conceputa este introdusa in canalul medular al femurului. Tija trece peste fractura  pentru a o menține în poziție. O tijă centromedulară poate fi introdusa in canalul fie la nivelul șoldului sau genunchiului printr-o incizie mică. Se înșurubează la nivelul osului la ambele capete. Acest lucru ține suruburile și osul în poziția corectă de vindecare. Cuiele (suruburile) intramedulare sunt de obicei realizate din titan. Ele sunt de diferite lungimi și diametre pentru a se potrivi tuturor marimilor de femur.

3. Plăci și șuruburi

În timpul acestei operațiuni, fragmentele osoase sunt repoziționate (reduse) în alinierea lor normală. Ele sunt menținute împreună cu șuruburi speciale și plăci metalice atașate la suprafața exterioară a osului.

Plăcile și șuruburi sunt adesea folosite atunci când tija centromedulară este contraindicata, cum ar fi in fracturi care se extind într-una din articulațiile șoldului sau a genunchiului.

Recuperare post interventie chirurgicală

Cele mai multe fracturi de diafiză femurală se pot vindeca in 4 până la 6 luni. Uneori poate dura chiar mai mult, mai ales dacă fractura a fost deschisa sau cominutivă.
Multi medici încurajeza mobilizarea precoce a piciorului în perioada de recuperare. Este foarte important să urmați instrucțiunile medicului dumneavoastră pentru a pune greutatea pe piciorul operat, pentru a evita problemele.

În unele cazuri, medicii vor permite pacienților să pună cât mai mult posibil greutate pe piciorul drept dupa operatie. Cu toate acestea, este posibil să nu fi capabil de a pune întreaga greutate pe picior până ce fractura nu a început să se vindece. Este foarte important să urmați instrucțiunile medicului dumneavoastră cu atenție.
Când pacientul incepe sa mearga, cel mai probabil va avea nevoie de cârje sau baston pentru sprijin.

Pentru ca se pierde in cele mai multe cazuri, rezistenta musculara in zona afectata, exercitiile în timpul procesului de vindecare sunt importante. Kinetoterapia ajuta la restabilirea  fortei musculare normale  și a flexibilitatii tesuturilor.
Un fizioterapeut va începe  exercitiile fizice specifice cu pacientii ce au fost operati în timp ce sunt încă în spital. Terapeutul va ajuta, de asemenea, la utilizarea cârjelor sau bastonului.

Bibliografie: 
1. http://www.healthgrades.com/right-care/bones-joints-and-muscles/fractured-femur--treatments 2. http://orthoinfo.aaos.org/topic.cfm?topic=A00521 3.http://emedicine.medscape.com/article/824856-overview
Sciatica – metode eficiente pentru calmarea durerilor si prevenirea reaparitiei bolii Sciatica reprezinta inflamarea nervului sciatic (sau a radacinilor acestui nerv), cu durere care iradiaza in lungimea traiectului acestui nerv si/sau a radacinilor sale. Nervul sciatic ia nastere in dreptul ultimei vertebre lombare L5 si a primei vertebre sacrale S1. Ca si perioada de manifestare, sciatica poate dura de obicei cateva zile, pana la chiar ani intregi de zile. Cauzele declansatoare ale sciaticii: Orice presiune sau compresie exercitata asupra radacinilor nervului sciatic (...

Osteoporoza

Generalitati: 

Ce este osteoporoza?

Osteoporoza este o afectiune in care sunt afectate oasele, acestea fiind mai fragile, predispuse la fracturi frecvente. Acest lucru se datoreaza in mare parte scaderii densitatii minerale a oaselor fiind cel mai des intalnita la pacientii in varsta. Oasele cele mai predispuse la fracturi sunt oasele coloanei vertebrale, soldul sau incheietura mainii.

Conform statisticilor mondiale, 1 din 3 femei, respectiv 1 din 5 barbati sunt afectati de osteoporoza, cel mai adesea osteoporoza fiind depistata abia dupa aparitia fracturilor.

Pentru a recomanda o schema de tratament, este necesara efectuarea unui test de osteodensitometrie (o data pe an pentru femeile cu varsta intre 45-60 ani si o data la 6 luni pentru femeile de peste 60 de ani).

Cauze si factori de risc:

Osteoporoza poate fi cauzata de menopauza (osteoporoza primara) ori poate surveni ca urmare a unor alte boli. Astfel, osteoporoza secundara poate fi cauzata de insuficienta renala cronica, administrarea indelungata a unor medicamente precum corticosteroizii, boli endocrine (hiper/hipotiroidism, hipogonadism, diabet zaharat), afectiuni hepatice, carenta de vitamina D si calciu, malnutritia si malabsorbtia proteinelor.

Factori de risc pot fi impartiti in doua categorii in functie de modul in care omul ii poate influenta. Astfel, factorii de risc neinfluentabili sunt:

  • Varsta,
  • Sexul (femeile sunt mai predispune decat barbatii),
  • Istoricul familial, 
  • Fracturi, 
  • Menopauza/histerectomia,
  • Tratamentul hormonal indelungat,
  • Artrita reumatoida,
  • Hipogonadismul la barbati.

Factorii care pot fi modificati in functie de modul de viata al pacientului sunt:

  • Alcoolul,
  • Fumatul,
  • Masa corporala scazuta,
  • Subnutritia,
  • Deficienta de vitamina D,
  • Afectiuni ale tractului digestiv,
  • Sedentarismul,
  • Carenta de calciu datorita unei diete sarace in calciu,
  • Cazaturi frecvente.
Categorii: 
Endocrinologie si Diabet
Ortopedie
Simptome: 
Cifoza
Dureri de spate
Scaderea in inaltime
Diagnostic: 

Osteoporoza nu prezinta simptome in stadiu incipient, deseori fiind depistata in urma unor fracturi sau controale de rutina.
primul semn al acestei afectiuni il reprezinta scaderea in inaltime datorita tasarii discurilor vertebrale, ceea ce cauzeaza dureri puternice de spate. Durerea este acuta, fiind resimtita cel mai adesea in momentul ridicarii unor obiecte grele, durata acesteia variind functie de situatie.

In stadiu avansat al osteoporozei, fracturile pot surveni si in urma unui traumatism minim. Oasele cele mai predispuse la fracturi sunt cele ale incheieturii mainii, soldul si vertebrele.

Diagnosticul radiologic este foarte concludent.

Tratament: 

Tratamentul osteoporozei se face numai la indicatiile medicului curant si in urma unor analize de specialitate. Schema de tratament presupune, cel mai adesea, administrarea suplimentelor de calciu in combinatie cu vitamina D, pacientul fiind sfatuit sa faca miscare zilnic, cele mai recomandate fiind plimbarile pe jos. Intreruperea tratamentului poate determina o noua scadere a masei osoase.
In privinta activitatilor ce presupun efort fizic, pacientilor cu osteoporoza li se recomanda sa evita exercitii ce presupun aplecarea in fata, rasuciri ale corpului, ridicarea de greutati ori sporturile cu mingea, fiind important sa se consulte medicul in cazul in care pacientul doreste sa practice un anumit sport.

Activitatea fizica nu trateaza osteoporoza, insa o poate preveni si chiar ii poate incetini evolutia.

In tratamentul si prevenirea osteoporozei este indicat un regim alimentar prin care aportul de calciu si vitamina D pot acoperi necesarul zilnic al organismului. Este foarte importanta vitamina D, deoarece favorizeaza absorbtia calciului la nivel osos. Este indicat consumul redus de cafea (aproximativ 2 cesti pe zi), evitarea consumului de bauturi alcoolice si a fumatului.

Se pot administra suplimente alimentare cu calciu (700-1200 mg/zi) si vitamina D (40-800 UI/zi), insa numai la recomandarea medicului curant.

Tratament medicamentos

Medicamentele destinate tratamentului si prevenirii osteoporozei pot fi clasificate in 2 categorii, in functie de actiunea pe care o au; astfel, exista medicamente care au efect antiresorbtiv (bifosfonatii, calcitonina) si medicamente care stimuleaza formarea de masa osoasa (parathormonul).

Medicamente cu efect antiresorbtiv:

  • bifosfonatii (alendronat, risedronat) sunt cele mai frecvente medicamente recomandate in cazul persoanelor diagnosticate cu osteoporoza, avand o rata de prevenire a fracturilor vertebrale sau de sold cu 50%, datorita inhibarii osoase.
  • raloxifen, face parte din clasa de medicamente numite „modulatoare selective de receptori estrogenici (SERM)”, fiind administrat in preventia si tratamentul osteoporozei la femei. Raloxifen poate preveni si reduce numai fracturile vertebrale cu 50%, neavand un efect demonstrat in reducerea fracturilor nonvertebrale.
  • calcitonina este folosita in tratamentul osteoporozei prin actiunea sa impotriva reabsorbtiei osoase, fiind o alternativa folosita pentru pacientii care nu pot urma un tratament de substitutie hormonala. Are un efect analgezic, calmand durerile cauzate de fracturi, fiind recunoscut efectul sau in cazul scaderii frecventei fracturilor si a riscului de fracturi.

Medicamente cu efect de stimulare a formarii masei osoase:

  • parathormonul stimuleaza formarea osoasa fiind recomandat pacientilor care nu raspund la tratamentul cu medicamentele antiresorbtive (bifosfonati).

Terapia de substitutie hormonala se recomanda femeilor depistate cu osteoporoza. Estrogenul mentine densitatea osoasa si previne facturile, insa creste riscul de tromboembolism si cancer endometrial sau cancer de san, iar in cazul intreruperii tratamentului poate interveni o pierdere accelerata de masa osoasa, acest efect fiind observat la femeile in premenopauza.
Ce mai adesea tratamentul se face pe cale orala sau injectabila, tratamentul chirurgical fiind necesar numai in cazul fracturilor de sold sau hiperparatiroidism .

Torticolis congenital

Generalitati: 

Ce este torticolisul congenital?

Torticolisul muscular congenital este o diformitate a capului si gatului caracterizata prin contractura si scurtarea muschiului sterno-cleido-mastoidian care determina inclinarea capului de partea afectata si rotatia fetei, pacientul privind opus afectiunii.
Este obligatoriu sa diferentiem de la inceput aceasta afectiune de torticolisul muscular "obisnuit" care afecteaza toate varstele, de la copil la adult si care este rezultatul unei contracturi de natura inflamatorie sau posttraumatica a muschiului sterno-cleido-mastoidian.
Afectiunea este mai frecvent intalnita la sexul feminin, iar in 75% din cazuri partea afectata este cea dreapta. Cu toate ca nu exista vreo dovada a transmiterii genetice si nici a istoriei familiale a afectiunii, se pare ca exista o oarecare legatura cu diferite afectiuni congenitale ale soldului, 20% dintre copii cu torticolis prezentand si displazie luxanta de sold.

Care sunt cauzele?

Cauza nu este cunoscuta, dar doctorii suspecteaza ca daca fatul sta in uter cu capul inclinat intr-o parte, fluxul sangvin spre gatul copilului nu este suficient, ceea ce face ca muschiul dintr-o parte a gatului, care uneste capul, coloana vertebrala si gatul sa fie mai rigid.Unii medici considera ca muschiul poate fi intins sau rupt in timpul nasterii. Leziunea produce hemoragie care apoi se absoarbe ducand la aparitia unei cicatrici ce scurteaza muschiul. Unele cazuri de torticolis congenital sunt produse de afectiunea osoasa a partii superioare a maduvei spinarii (coloana cervicala). Aceasta afectiune este cunoscuta ca malformatie congenitala a coloanei cervicale.Torticolisul poate sa apara si mai tarziu pe parcursul vietii, dar acesta nu mai este un torticolis congenital.

Care sunt simptomele?

Copilul cu aceasta afectiune are capul inclinat. Barbia este indreptata spre unul din umeri, in timp ce capul este inclinat spre celalalt umar. Frecvent capul este inclinat spre dreapta, in timp ce barbia este indreptata spre stanga, ceea ce inseamna ca muschiul drept este afectat. Copilul cu aceasta afectiune are o mobilitate redusa a capului. De asemenea, poate fi prezent un nod la nivelul muschiului.

Categorii: 
Ortopedie
Pediatrie
Reumatologie
Simptome: 
Durere cervicala
Limitarea miscarilor
Diagnostic: 

Examenul clinic

Afectiunea poate fi evidentiata de la nastere sau se poate evidentia in lunile ce urmeaza. Imediat dupa nastere (postpartum) se poate palpa la nivelul muschiului SCM o formatiune tumorala (oliva) de 2,5/2 cm, de consistenta renitenta, nedureroasa, strict aderenta de structura musculara si fara aderenta la partile moi de deasupra. In timp oliva "tumorala" scade in dimensiuni si apoi dispare pentru a se instala retractia sterno-cleido-mastoidianului.
Torticolisul muscular congenital
Capul este inclinat de partea afectata, barbia si privirea fiind orientate catre partea sanatoasa. Hemifata de partea afectata este hipotrofica (fapt agravat si de pozitia copilului in pat, mai ales in cazul in care acesta este asezat pe burta). Linia bimastoidiana nu mai este paralela cu linia biacromiala. Miscarile la nivelul coloanei vertebrale sunt limitate, in special cele de lateralitate si de rotatie. La tendinta de corectare a pozitiei vicioase se evidentiaza "coarda" facuta de muschiul sterno-cleido-mastoidian.
Torticolisul muscular
Investigatii paraclinice
Investigatiile paraclinice sunt utile mai ales pentru a putea face diagnosticul diferential intre torticolisul muscular congenital si cel secundar altor afectiuni si mai putin pentru diagnosticul pozitiv, afectiunea fiind "la vedere".
Principial torticolisul muscular congenital nu se asociaza cu alte modificari locoregionale (hemivertebre, malformatii de baza de craniu, plagiocefalie), dar in evolutie, in absenta unui tratament corect si eficient, poate conduce la aparitia unei scolioze cervicale structurale.
Sunt indicate urmatoarele investigatii paraclinice:

  • Radiografie de coloana cervicala fata si profil
  • Radiografie craniu
  • Radiografii de umar comparative
  • Tomografie computerizata a regiunii cervicale
  • Rezonanta magnetica nucleara a regiunii cervicale
  • Scintigrafie
Tratament: 

Tratamentul torticolisului muscular congenital incepe de la nastere si este apanajul medicului ortoped pediatru si al fiziokinetoterapeutuliui. In formele usoare si suple se recomanda tratamentul recuperator prin manipulari si pozitionari blande. Se evita asezarea copilului pe burta si se poate introduce o perna la nivelul regiunii cervicale afectate pe timpul somnului.
In formele severe si rigide, tratamentul recuperator va fi asociat cu tratamentul ortopedic care consta in aplicarea de aparate gipsate care sa mentina corectia obtinuta prin tratament recuperator.
Prin tratament recuperator 80-90% din cazurile de torticolis muscular congenital se vindeca pana la varsta de 6 luni. In cazul ineficientei tratamentului recuperator si ortopedic este indicata interventia chirurgicala, care trebuie efectuata optim in intervalul de varsta 12-18 luni, deoarece pana la varsta de de 2 ani modificarile trofice ale fetei sunt reversibile.

Spina bifida

Generalitati: 

Ce este spina bifida

Spina bifida este un defect congenital care implica dezvoltarea incompleta a tubului neural sau a oaselor care il acopera. Denumirea spina bifida provine din limba latina si inseamna in traducere literala coloana "rupta" sau "deschisa". Spina bifida apare la sfarsitul primei luni de sarcina, cand cele doua parti ale coloanei vertebrale ale embrionului nu reusesc sa se uneasca, lasand o zona deschisa. In anumite cazuri, coloana sau alte membrane pot iesi prin deschiderea din spatele embrionului. Boala poate fi detectata de obicei inainte de nasterea copilului si poate fi tratata imediat.

Care sunt cauzele bolii

Cauzele spinei bifida sunt in general necunoscute. Unele dovezi sugereaza ca poate fi cauzata de gene, dar in cele mai multe cazuri nu exista precedente familiale.

Care sunt manifestarile spinei bifida

Bebelusii care se nasc cu spina bifida oculta (ascunsa) adesea nu manifesta semne sau simptome exterioare. Coloana vertebrala nu iese prin piele, desi pot avea un smoc de par, un semn din nastere sau o gropita pe piele deasupra partii de jos a coloanei. Semnele sunt evidente in alte forme ale bolii. Bebelusii care s-au nascut cu forma de meningocel a bolii au un sac cu fluid vizibil pe spate. Sacul este acoperit adesea de un strat subtire de piele si poate varia intre dimeniunile unui strugure si cele ale unui grapefruit. Bebelusii care s-au nascut cu mielomeningocel au si ei o umflatura asemanatoare unui sac care iese din spate, dar nu intotdeauana este acoperita de un strat de piele. In anumite cazuri nervii coloanei vertebrale pot fi vizibili. Un bebelus care are si hidrocefalie are un cap mai mare, ca rezultat al excesului de fluid si al presiunii intracraniene.

Categorii: 
Neurologie
Ortopedie
Pediatrie
Urologie
Simptome: 
Dificultate de mers
Encoprezis
Enurezis
Diagnostic: 

Parintii care asteapta un copil pot afla daca fatul are spina bifida prin intermediul unor teste prenatale. Medicul va masura cantitatea de AFP (alfa feto-proteina) din sangele mamei. Daca aceasta cantitate este ridicata, testul va fi repetat deoarece in multe cazuri, nivelurile AFP ridicate sunt false. In cazul in care cantitatea este din nou ridicata, alt test sau alte teste vor fi efectuate pentru a verifica si a confirma diagnosticul. Medicii pot folosi si ecografia pentru a vedea daca un bebelus are spina bifida. In anumite cazuri, defectul spinal poate fi detectat la examinarea ecografica. Amniocenteza poate si ea sa ajute la determinarea bolii. Aceasta procedura presupune introducerea unui ac prin abdomenul mamei in uter pentru a colecta fluid, din care se masoara nivelul de AFP.

Tratament: 

Copiii care au spina bifida oculta de obicei nu necesita tratament.In cazurile de spina bifida manifesta, tratamentul depinde foarte mult de tipul de spina bifida si de severitatea bolii. Un copil care are forma de meningocel a bolii este de obicei operat de timpuriu, iar medicul impinge meningele inapoi si inchide spatiul dintre vertebre. Multi copii care au acest tip de spina bifida nu mai au alte probleme de sanatate ulterior, in afara cazului in care sacul contine nervi.

Bebelusii care s-au nascut cu forma de mielomeningocel a bolii necesita imediat o atentie mai mare si de obicei sunt operati in prima sau a doua zi de viata. In timpul acestei prime operatii, medicul de obicei impinge inapoi tubul neural in vertebre si inchide spatiul pentru a preveni infectiile si a proteja tubul neural. Un bebelus care are si hidrocefalie va necesita o operatie pentru a plasa un sunt (dren) in creier. Acesta este un tub subtire care ajuta la reducerea presiunii asupra creierului drenand si eliminand fluidul in exces.

In plus, unii copii necesita operatii ulterioare pentru a rezolva problemele pe care le au cu picioarele, soldurile sau coloana. Locatia fistulei din spate dicteaza adesea ce tip de ajutoare sau echipamente adaptive va necesita un copil diagnosticat cu mielomeningocel. Copiii care au fistula in partea de sus a coloanei vertebrale si paralizie extinsa vor avea adesea nevoie de un scaun cu rotile pentru a se deplasa, in timp ce aceia care au fistula ceva mai jos ar putea folosi carje, suporturi pentru picioare sau aparate de mers. Parintii unui copil care are spina bifida vor primi de obicei suport de la o echipa medicala ce poate include mai multi doctori (neurochirurgi, urologi, chirurgi ortopezi, specialisti in recuperare si pediatri), un asistent medical specializat in recuperare, specialisti in terapie fizica si ocupationala si un asistent social. Scopul este de a crea un stil de viata pentru copil si famile astfel ca dizabilitatea sa interfereze cat mai putin cu activitatile zilnice normale ale copilului.

Sindromul tendonului iliotibial

Generalitati: 

Sindromul tendonului iliotibial este una dintre cele mai frecvente probleme ale genunchiului si este caracterizat de inflamatia unei portiuni a tendonului. Portiunea de tendon afectata poarta denumirea de iliotibial si este cea care leaga exteriorul osului pelvian de exteriorul tibiei. Atunci cand se executa miscari de flexie sau extensie a genunchiului, tendonul iliotibial aluneca inainte si inapoi.

Inflamatia unei portiuni a tendonului poate fi determinata atat de frictionarea acestuia de condilul lateral al genunchiului, cat si de un traumatism exercitat direct asupra genunchiului. Este o problema intalnita cel mai des la sportivi din cauza uzurii articulatiei. Astfel, este frecventa la persoanele care alearga, coboara sau urca pante abrupte, cat si la cele care se plimba cu bicicleta.

Cum se manifesta?

Persoanele afectate de sindromul tendonului iliotibial resimt arsura sau durere in zona laterala a genunchiului, atunci cand desfasoara activitati sportive. Intensitatea durerii variaza si poate iradia in partea laterala a coapsei. Durerea nu este prezenta in perioada de repaus, pe perioada mersului sau atunci cand se desfasoara activitati sportive care nu necesita miscari complete, precum baschet sau tenis.

Durerea se simte atunci cand pacientul alearga, ceea ce il determina sa inceteze activitatea. Exista cazuri in care durerea se mentine si in repaus, iar atunci cand pacientul indoaie genunchiul, poate simti o pocnitura. De obicei nu este intalnita tumefierea genunchiului.

Categorii: 
Ortopedie
Simptome: 
Durere la nivelul articulatiei genunchiului
Diagnostic: 

Sindromul de tendon iliotibial este diagnosticat pe baza simptomelor pacientului. Recunoasterea durerii specifice bolii este posibila prin efectuarea unor teste, precum este testul RENNE. Acesta consta in realizarea unor miscari de flexie si extensie de 30 de grade, in timp ce pacientul se sprijina intr-un singur picior. De asemenea, se mai poate efectua testul NOBLE, care consta in exercitarea unei presiuni cu degetele la nivelul condilului extern in timpul unei extensii de 30 de grade, pentru a provoca durerea.

Pacientul poate fi supus unui examen clinic, care ajuta la diagnosticarea unei inegalitati a lungimii membrelor inferioare, anomalii statice, retractii statice si alte probleme. De obicei, atunci cand se efectueaza o radiografie, rezultatul obtinut este unul normal. Daca se efectueaza un examen cu rezonanta magnetica, se poate observa o inflamatie la nivelul bandetei iliotibiale, asemanatoare bursitei.

Tratament: 

De cele mai multe ori, simptomele asociate cu sindromul tendonului iliotibial dispar atunci cand se reduce activitatea fizica. De asemenea, este de un real sprijin efectuarea unor exercitii pentru fortificare musculara. Se poate opta si pentru tratament medical, prin folosirea unor antiinflamatoare sau prin efectuarea unor infiltratii locale.

Daca sindromul continua sa reprezinte o problema, in ciuda eforturilor suportate pentru tratarea acestuia, atunci se recomanda o interventie chirurgicala. Se apeleaza mai rar la aceasta modalitate de tratament, doar in cazurile mai severe de sindrom al tendonului iliotibial.

Sindrom dureros patelofemural sau “genunchiul alergatorului”

Generalitati: 

Ce este sindromul dureros patelofemural?

Sindromul dureros patelofemural este o afectiune a genunchiului, caracterizata de degenerarea cartilajului situat sub rotula. Este cunoscut sub denumirea de "genunchiul alergatorului" din cauza faptului ca poate fi cauzat de uzarea severa a cartilajului articular si lezarea acestuia, intalnita de obicei la persoanele care desfasoara anumite activitati fizice.

Este mai frecvent la adolescenti si atleti, dar apare si la femeile tinere sau la persoanele in varsta. La pacientii cu sindrom dureros patelofemural rotula se frictioneaza de partile interioare sau exterioare ale femurului si nu de partea din mijloc a acestuia. Din aceasta cauza survine durerea, resimtita atat atunci cand persoana este activa, dar si cand se afla in repaus.

Care sunt cauzele?

Cauzele care determina aparitia sindromului dureros patelofemural in adolescenta includ uzura excesiva a cartilajului situat sub rotula, alaturi de traumatizarea sau fortarea genunchiului. Alte cauze ale aparitiei bolii constau in greutate corporala excesiva sau nealinierea corecta a formatiunilor care alcatuiesc articulatia genunchiului. Muschii rigizi pot determina deplasarea rotulei si frictionarea acesteia de femur, ceea ce duce la aparitia afectiunii.

Care sunt simptomele?

Principalul simptom resimtit de persoanele care sufera de sindrom dureros patelofemural consta in durere la nivelul genunchiului, care apare cu precadere atunci cand genunchiul este indoit sau cand se urca scari si se efectueaza sarituri. Durerea este resimtita in regiunea anterioara a genunchiului, in jurul rotilei, dar si sub aceasta.

Atunci cand pacientul se afla in repaus pentru o perioada mai lunga de timp sau face genuflexiuni, durerea se poate agrava. In unele situatii, genunchiul se poate indoi spontan si poate fi dificila sustinerea greutatii corpului. De asemenea, unii pacientii pot avea senzatia de instabilitate pe perioada mersului.

Categorii: 
Ortopedie
Simptome: 
Durere la nivelul articulatiei genunchiului
Diagnostic: 

Sindromul dureros patelofemural se poate diagnostica prin efectuarea unei anamneze si a unui examen fizic detaliat. Pentru a se putea depista anumite leziuni ale genunchiului si pentru observarea tesuturilor articulatiei, se poate efectua o radiografie sau o rezonanta magnetica nucleara. In acest fel se pot depista leziuni ale structurilor articulare sau ale tesuturilor care au legatura cu acestea.

Tratament: 

Pentru a se ameliora sindromul dureros patelofemural, se recomanda evitarea activitatilor fizice care pot declansa aparitia simptomelor. Activitatile ce trebuie evitate includ:

  • adoptarea unei pozitii ingenunchiate pe o perioada indelungata de timp
  • exercitiile fizice cu genunchii flexati, precum extensia picioarelor la 90, genuflexiuni sau mersul pe vine
  • intinderea completa a picioarelor atunci cand se foloseste o bicicleta medicinala.

Tratamentele care se pot administra cuprind tratamentul oral cu antiinflamatoare nesteroidine, precum naproxen sau ibuprofen, care au rolul de a ameliora durererea si a reduce rigiditatea articulara. Sunt de ajutor compresele cu gheata, repausul articular si efectuarea unor exercitii fizice terapeutice, precum sunt cele destinate fortificarii muschiului cvadriceps.

Se mai pot efectua exercitii de stretching, care au rolul de a fortifica muschii posteriori ai coapselor sau se pot administra suplimente pe baza de glucozamina sau condroitina. In cazurile severe de sindrom dureros patelofemural sunt recomandate diferite tipuri de proceduri medicale.

Pagini

Subscribe to RSS - Ortopedie