Termen cautat
Categorie

Ortopedie


Ortopedie

Scolioza

Generalitati: 

Ce este scolioza ?

Coloana vertebrala este alcatuita din vertebrele aliniate succesiv si unit prin intermediul discurilor intervertebrale. Rolul sau este de sustinere a greutatii corpului si de mentinere a posturii verticale. Alinierea respecta o serie de reguli pentru evitarea deformarii intregii coloane, iar aspectul acesteia trebuie observat cu atentie inca din perioada copilariei.

Scolioza reprezinta o afectiune care determina devierea in plan lateral de la axul drept normal. Coloana vertebrala poate fi modificata si in sensul rotirii acesteia in jurul axului sau. De obicei, scolioza se manifesta la nivelul vertebrelor toracice sau la nivelul vertebrelor lombare. Majoritatea oamenilor manifesta un oarecare grad de deviere de la planul drept al coloanei. Curburile mai mici de 10 grade aparute la nivelul coloanei sunt considerate ca fiind fiziologice, insa atunci cand deviatia este mai mare de 10 grade se considera ca este vorba de scolioza. In general, curbura coloanei se realizeaza sub forma literelor "S" sau de "C".  

Care sunt cauzele ?

Etiologia scoliozei nu este elucidata in 80 % din cazurile inregistrate, caz in care se foloseste termenul de scolioza idiopatica. Scolioza se formeaza de obicei in perioada copilariei sau a adolescentei si se asociaza in general cu factorii de natura genetica, fiind o afectiune cu caracter familial. Se cunosc doua feluri de scolioza si anume scolioza structurata si cea nestructurata.

Scolioza nestructurata se manifesta prin curburi ale coloanei vertebrale, fara semne de rotatie si cu caracter reversibil. Scolioza nestructurata este determinata de factori precum:

  • Durerea sau spasmul muscular.
  • Cauze inflamatorii precum apendicita.
  • Inegalitatea lungimii membrelor inferioare.

Scolioza structurata se caracterizeaza prin curburi cu rotatie ale coloanei vertebrale. Scolioza structurata este de obicei idiopatica sau cauzata de alte afectiuni precum:

  • Anomaliile congenitale ca spina bifida, caz in care canalul spinal nu este inchis normal sau este afectat de alte conditii care dauneaza formarii corecte a oaselor. O proportie de 5 pana la 7 % din cazurile inregistrate de scolioza sunt cauzate de anomaliile congenitale vertebrale producatoare de curburi anormale rigide. Curburile coloanei vertebrale afecteaza copiii pe masura ce acestia cresc, in mod special in perioada adolescentei.
  • Afectiunile musculare sau de natura nervoasa ca si paralizia cerebrala, distrofiile musculare sau sindromul Marfan.
  • Diverse traumatisme.
  • Infectii.
  • Formatiuni tumorale.

La persoanele adulte, scolioza poate sa se manifeste ca si consecinta a modificarilor degenerative determinate de inaintarea in varsta. Procesele degenerative se pot declansa ca urmare a osteoartritelor sau a osteoporozei.

Factorii de risc

Factorii de risc in ceea ce priveste scolioza sunt reprezentati de:

  • Istoricul medical familial. Scolioza este o boala cu afectiune care se transmite la descendenti, in special la persoanele de sex feminin.
  • Sexul feminin. Fetele tinere cu varste cuprinse intre 10 - 16 ani sunt de sapte ori mai susceptibile decat baietii de aceleasi varste sa dezvolte scolioza.

Scolioza este intalnita mai frecvent la persoanele cu urmatoarele probleme:

  • Vertebre deplasate anterior, in special in regiunea inferioara a coloanei, caz in care poarta denumirea de spondilolistezis.
  • Scurtarea sau lipsa membrelor inferioare sau superioare.
  • Tulburari de dezvoltare tisulara pe perioada dezvoltarii intrauterine.

Care sunt manifestarile clinice ?

Simptomatologia este rareori manifestata in perioada copilariei sau a adolescentei. Scolioza devine evidenta atunci cand coloana vertebrala este deformata sever. Parintii pot depista semnele scoliozei la copii atunci cand hainele celui mic nu se aseaza drept sau tivurile acestora par inegale. Coloana vertebrala a celui mic poate parea cocosata, iar coastele pot proemina inspre exterior.

Semnele scoliozei la copii:

  • Unul dintre umeri poate sa para mai inalt in comparatie cu celalalt.
  • Unul dintre solduri poate sa para mai inalt in comparatie cu celalalt.
  • Capul celui mic poate sa nu fie centrat pe corp.
  • Unul dintre omoplati poate sa fie mai proeminent in comparatie cu celalalt.
  • Coastele copilului pot fi mai ridicate intr-o parte atunci cand acesta se apleaca de la nivelul taliei in fata.
  • Curbura taliei poate parea mai plata intr-o parte.

In majoritatea cazurilor, scolioza nu determina aparitia durerilor in perioada copilariei sau a adolescentei. Durerea aparuta in perioada adolescentei la cei afectati de scolioza este determinata de alte conditii medicale precum formatiuni tumorale aparute la nivelul sistemului osos sau la nivelul maduvei spinarii. Daca se suspecteaza totusi ca durerile sunt provocate de scolioza este important ca persoana afectata sa fie examinata de un medic specialist care va stabili cauza exacta a durerilor.

Persoanele adulte afectate de scolioza pot avea sau nu dureri la nivelul spatelui. De obicei, acolo unde se manifesta durerile este dificil de precizat daca acestea sunt produse sau nu de scolioza. In orice caz, daca persoanele adulte afectate de scolioza manifesta simptome din ce in ce mai severe, durerile de spate se pot intensifica exagerat determinand chiar si dificultati respiratorii. Cifoza sau alte afectiuni care determina devierea coloanei vertebrale de la axul sau, determina o simptomatologie foarte similara scoliozei.

Categorii: 
Ortopedie
Simptome: 
Dureri de spate
Scolioza
Diagnostic: 

Investigatiile pentru depistarea scoliozei incep cu preluarea anamnezei si cu examenul clinic. In aceasta situatie se efectueaza testul de inclinare in fata, care se desfasoara prin aplecarea copilului de la nivelul taliei, spre fata, cu bratele care atarna in lateralul corpului si cu cele doua palme lipite. In acest timp, medicul specialist urmareste depistarea unor posibile inegalitati ale spatelui sau ale coastelor. Se poate folosi si scoliometrul pentru masurarea si estimarea rotatiei curburii coloanei vertebrale.

In cazul in care, in urma efectuarii investigatiilor specifice si a relatarii istoricului medical, se depisteaza curburi semnificative ale coloanei vertebrale, este necesara efectuarea unui examen radiografic in urma caruia se poate masura precis gradul de curbare a coloanei.

Testul Risser calculeaza varsta sistemului osos, fiind important pentru determinarea riscului de agravare a curbarii coloanei vertebrale.

Familiile in care exista persoane afectate de scolioza trebuie sa acorde o atentiei deosebita examinarii periodice a copiilor.

De asemenea, se pot realiza teste neurologice cu scopul de a depista alte potentiale conditii medicale asociate cu scolioza, conditii medicale precum distrofiile musculare sau paraliziile cerebrale.

Tratament: 

Procesul de formulare a unui diagnostic cert de scolioza este complex. Conduita terapeutica are de asemenea, un caracter complex, putand sa conste in asocierea manoperelor kinetoterapeutice cu cele ortopedice sau chirurgicale. Conduita terapeutica optima se stabileste in functie de gradul curburii, stadiul de evolutie al bolii si de varsta persoanei afectate. Inca de la inceputul investigatiilor se va tine cont de varsta osoasa a pacientului si de maturitatea sistemului scheletic, varsta cronologica a persoanei afectate ocupand un rol secundar. Schema terapeutica cel mai frecvent folosita pentru scolioza este cea instituita de Stagnara. Acesata shema de tratament se bazeaza pe stabilirea tratamentului in functie de valoarea unghiului Cobb. Tratamentul scoliozei devine necesar atunci cand unghiul de curbura depaseste cele 10 grade. Specialistii sunt de parere ca nu se poate vorbi despre scolioza daca valoarea curburii este mai mica de 10 grade.

Valori de 10 - 20 de grade ale unghiului Cobb

In cazul inregistrarii acestor valori, conduita terapeutica recomandata consta in exercitii de gimnastica medicala efectuate sub supravegherea personalului medical specializat. Sedintele de gimnastica medicala se efectueaza cel putin de trei ori saptamanal. In zilele in care nu se efectueaza sedinte de kinetoterapie supravegheate medical, pacientul trebuie sa efectueze singur exercitiile invatate in cadrul acestor sedinte. Acestor sedinte li se pot asocia elemente adjuvante precum dormitul pe paturi tari si fara perne, exercitiile de inot si folosirea scaunelor cu spatare inalte si a planurilor inclinate pentru scris. Manoperele terapeutice adjuvante nu vindeca scolioza structurala, insa ii pot stopa sau intarzia evolutia. Este important ca controalele periodice ale pacientului sa nu se realizeze la intervale de timp mai lungi de sase luni. Intervalul de timp scurs intre controalele medicale este recomandat a fi de trei luni. Este contraindicata purtarea corsetului in acest caz, acesta neavand rol in prevenirea manifestarii scoliozei sau in tratarea acesteia.

Valori de 20 - 40 de grade ale unghiului Cobb

In urma inregistrarii acestor valori, pe langa exercitiile de gimnatica medicala si terapiile adjuvante obligatorii din aceasta etapa, se recomanda purtarea corsetului medical. La aceasta categorie de pacienti, purtarea corsetelor este absolu necesara, insa si in acest caz se vor respecta urmatoarele reguli:

  • Corsetul nu trebuie sa fie purtat de persoanele cu varste mai mari de 16 ani in cazul fetelor si mai mari de 17 ani in cazul baietilor deoarece acesta devine ineficient in aceste conditii.
  • In cazul curburilor simple de la nivelul vertebrelor toracice si in cazul curburilor duble este indicata folosirea corsetului Milwakee, alte tipuri de corsete fiind ineficiente.
  • In cazul curburilor simple de la nivelul coloanei lombare se recomanda aplicarea corsetelor Boston sau Euro Boston. Aceste corsete sunt recomandate in conditiile in care curburile de la nivelul coloanei sunt asociare si cu modificari ale planului sagital.
  • Corsetul Cheneau este util in cazul cifozelor,  insa indicatia sa este limitata in ceea ce priveste scoliozele.
  • In afara altor indicatii ale medicului specialist ortoped, corsetul se poarta 24 de ore din 24 si se indeparteaza numai in cazul efectuarii toaletei si a exercitiilor de gimnastica medicala.
  • Corsetul nu se aplica direct la nivelul pielii deoarece poate determina formarea unor leziuni cutanate severe prin actiunea de frictiune si presiune exercitata.

Valori de 40 - 60 de grade ale unghiului Cobb

Indicatiile terapeutice la pacientii care inregistreaza aceste valori depind de gradul de dezvoltare a scheletului osos si de gradul de maturare al acestuia. Determinarea varstei osoase se realizeaza prin realizarea unei radiografii a pumnului stang si compararea acestei imagini cu cea din atlasul lui Greulich si Pyle sau folosind metoda Sauvegrain, bazata pe rezultatul radiografiei cotului. Gradul de maturare osoasa se poate aprecia in functie de rezultatul testului Risser care poate arata care este proportia cartilajul de crestere de la nivelul aripii iliace care s-a osificat.
In cazul in care varsta osoasa este adecvata, se poate proceda la efectuarea  interventiei chirurgicale. Daca insa, varsta osoasa nu este adecvata pentru supunerea la o interventie chirurgicala, se recomanda conduita terapeutica adecvata grupei pacientilor la care s-au inregistrat valori cuprinse intre 20 si 40 de grade ale unghiului Cobb.

Valori mai mari de 60 de grade ale unghiului Cobb
In astfel de situatii, interventia chirurgicala este singura terapie adecvata.
 

Tratamentul chirurgical

Interventia chirurgicala corectiva se poate realiza pentru tratarea scoliozelor severe. Scopul acestei interventii este de a atenua deformarile severe produse la nivelul coloanei. Rezultatul postoperator scontat nu este o coloana perfect dreapta, ci o coloana vertebrala echilibrata si prevenirea agravarii curburilor inregistrate. Tratamentul chirurgical implica stabilizarea coloanei vertebrale si impiedica agravarea posibila prin desfasurarea unui proces de uniune permanenta a vertebrelor din care este alcatuita aceasta.
Factorii care trebuie luati in considerare preoperator sunt:

  • Varsta cronologica a persoanei.
  • Caracteristicile curburilor inregistrate la nivelul coloanei si anume dimensiunea, directia si localizarea exacta a acestora.
  • Gradul de eficienta al purtarii corsetului in cazul in care aceasta metoda a fost testata.

Tratamentul de natura chirurgicala se poate avea in vedere in urmatoarele situatii:

  • Copilul are o curbura mai mare de 45 pana la 50 de grade.
  • Exista posibilitatea agravarii curburii. Curbura coloanei se poate agrava pe masura dezvoltarii corporale si a inaintarii in varsta. Curburile mai mari de 50 de grade depistate la persoanele adulte exista riscul ca acestea sa se agraveze.
  • Nu exista posibilitatea sa se foloseasca corsetele sau acestea nu sunt eficiente.

Metoda chirurgicala cel mai frecvent folosita este cea a atasarii de tije metalice la nivelul coloanei vertebrale pentru facilitarea fuziunii intervertebrale care va determina o reducere a curburilor si stabilizarea coloanei vertebrale. In acest fel se stopeaza evolutia patologica a curburii prin uniunea definitiva a corpurilor vertebrale si formarea unei mase osoase solide.

In prezent sunt disponibile si alte metode chirurgicale precum instrumentatia vertebrala, care utilizeaza dispozitive ca tijele metalice stabilizatoare ale curburii vertebrale fara realizarea fuziunii vertebrale.

Ultima metoda se foloseste la copiii foarte mici in cazul carora fuziunea vertebrelor poate fi un factor de stopare a cresterii osoase la acest nivel. Copiii supusi acestui tip de interventia trebuie sa poarte corset permanent postoperator.

Momentul optim pentru efectuarea interventiei ramane un subiect controversat. Unii specialisti sunt de parere ca interventia se poate amana pana la implinirea varstei de 10 ani si ca preferabil ar fi ca interventiile efectuate la copii sa se realizeze dupa atingerea varstei de 12 ani deoarece la aceasta varsta inceteaza dezvoltarea osoasa la acest nivel. In afara regiunii in care se realizeaza fuziunea vertebrala, scheletul continua sa creasca in mod normal la copiii aflati in perioada de crestere. Interventiile chirurgicale efectuate in perioada copilariei sau a adolescentei trebuie sa fie urmate de cateva zile de spitalizare si de limitarea activitatilor fizice pentru o perioada de aproximatov un an. Persoanele adulte supuse interventiilor chirurgicale de corectare a scoliozei necesita mai multe zile de internare postoperator. De asemenea, la aceasta categorie de varsta se inregistreaza cel mai frecvent complicatii importante. Desi prin intermediul interventiei chirurgicale se obtine reducerea intensitatii dureroase, nu este exclusa posibilitatea aparitiei unor complicatii secundare precum infectiile sau pseudartrozele.

Tratamentul medicamentos

Durerea de spate poate fi asociata cu scolioza, afectiunile musculare, modificari discale sau articulare, afectiuni cu origine nervoasa sau formatiuni tumorale. Senzatia dureroasa nu este provocata in mod direct de curburile survenite la nivelul coloanei vertebrale. Pentru ameliorarea senzatiei dureroase, persoanele afectate pot apela la medicatia disponibila fara prescriptie medicala precum ibuprofenul sau aspirina. Acest tip de medicatie are rol strict simptomatic, avand capacitatea de a ameliora durerile de spate, insa nefiind utile pentru vindecarea afectiunii sau pentru prevenirea recidivelor.

Profilaxia

Desi majoritatea cazurilor inregistrate de scolioza sunt considerate a fi idiopatice, pentru o dezvoltare corporala armonioasa sunt necesare unele masuri profilactice. Pe perioada sarcinii este recomanda ca viitoarele mame sa respecte un regim alimentar echilibrat, bogat in minerale si vitamine. Pentru asigurarea unui bun start in viata a celui mic, se recomanda corectarea timpurie a deficientelor ce pot consta in stari de anemie, boli endocrine sau spasmofilie. Dupa nasterea copilului se va incepe procesul de alaptare, se vor respecta termenele de vaccinare, alimentatia se va diversifica corect si treptat, regulile de igiena vor fi respectate cu strictete, iar masurile profilactice in ceea ce priveste rahitismul sau anemia se respecta judicios. Expunerea la factorii naturali precum aeroionii negativi din zona spatiilor verzi si a padurilor, helioterapia la malul marii, talasoterapia, exercitiile fizice adaptate varstei au un rol foarte important in prevenirea unei game largi de afectiuni.

Postura corporala corecta caracterizeaza un organism echilibrat din punct de vedere fizic si psihic, postura corporala fiind un element influentat de starea generala de sanatate, in special in ceea ce priveste functia nervoasa. Tulburarile de ordin fizic capabile sa antreneze deformari la nivelul coloanei trebuie tratate inca din primele zile de viata. Copilul trebuie educat si invatat sa adopte o postura corecta atunci cand se aseaza pe un scaun, la masa, in banca sau atunci cand foloseste calculatorul. Pozitia corporala este influentata si de inaltimea scaunului, biroului sau a sursei de lumina din incapere. Copilul nu trebuie sa fie nevoit sa se aplece deasupra mesei, ci sa isi mentina mereu spatele drept, sa tina picioarele sub scaun si coloana lipita de spatarul scaunului. Ghiozdanul trebuie purtat de cel mic in mod alternativ in spate si in mana. In acest fel este avantajata pozitia corecta a coloanei vertebrale. Sporturile precum inotul sau atletismul, practicate de la varste foarte fragede sunt recomandate pentru intarirea musculaturii spatelui si nu este incurajata atitudinea din ce in ce mai frecventa a parintilor de a scuti copiii sanatosi de orele de sport desfasurate la scoala.

Exercitiile de gimnastica medicala, tratarea bolilor contagioase si corectarea sechelelor de rahitism contribuie la pastrarea unei stari de sanatate depline. Respectarea programului de somn si efectuarea activitatilor mentale precum invatatul in mod alternativ cu activitatile fizice, asociate cu un regim alimentar echilibrat si natural contribuie la o stare buna de sanatate. Regimul alimentar ideal trebuie sa contina cereale, legume si fructe proaspete, un aport adecvat de proteine, glucide nerafinate si lipide. Respectarea acestor reguli simple contribuie la dezvoltarea corporala si psihica armonioase, de mare ajutor in cazul persoanelor afectate sau predispuse la scolioza.

Pinteni calcaneeni sau osteofitoza

Generalitati: 

Ce sunt pintenii calcaneeni?

Pintenii calcaneeni sunt o excrescenta osoasa care se formeaza la nivelul unui os normal, fiind un os suplimentar. Este intalnit de obicei pe o suprafata neteda. Din cauza uzurii, poate sa apese sau sa se frece de alte oase sau tesuturi moi, precum sunt ligamentele sau tendoanele din zone diferite ale organismului, ceea ce determina aparitia durerii.

Poate fi localizat la nivelul umerilor, mainilor, picioarelor, genunchilor, soldurilor sau al coloanei vertebrale.

Care sunt cauzele?

Cauza care duce la aparitia pintenului osos consta in productia suplimentara de os, atunci cand organismul se regenereaza in urma unei agresiuni. Astfel, acesta apare in urma incercarii organismului de a se apara impotriva frecarii, presiunii sau stresului, ce il agaseaza pe o perioada indelungata de timp.

O alta cauza este imbatranirea, deoarece odata cu inaintarea in varsta, cartilajul care acopera articulatiile se deterioreaza, iar apoi se subtiaza pana dispare, caz in care se instaleaza osteoartrita. Imbatranirea poate cauza, totodata, deteriorarea discurilor intervertebrale, ceea ce poate duce la formarea pintenilor ososi. Cele mai intalnite tipuri de osteofitoze cauzate de imbatranire sunt localizate la nivelul articulatiilor coloanei vertebrale sau picioarelor.

Ligamentele tensionate pot fi o cauza a aparitiei unui pinten osos la nivelul picioarelor. Activitati precum alergatul sau dansul sunt responsabile de cresterea tensiunii picioarelor, alaturi de o greutate corporala crescuta sau purtarea unei incaltaminte inadecvate. Daca este tensionat ligamentul lung al talpii, poate sa produca inflamarea calcaiului. In timp ce organismul reface zona afectata, se poate forma un pinten osos pe fata plantara a calcaiului, cunoscut sub denumirea de pinten calcaneean. De exemplu, la femeile care poarta tocuri inalte este intalnit un osteofit pe spatele calcaiului.

Pintenul osos care se formeaza la nivelul umarului este cauzat de frictionarea dintre muschii, tendoanele si ligamentele care formeaza umarul. Pintenii ososi ai umarului se formeaza in portiunea ingusta dintre varful umarului si etajul superior al bratului. Pot fi insotiti de rigiditate, slabiciune, durere sau chiar ruperea tendonului coafei rotatorilor.

Cum se manifesta?

De obicei persoanele cu pinteni ososi nu prezinta simptome. In cazul in care acestia apasa pe alte oase sau tesuturi si determina frecarea muschilor sau tendoanelor, pot fi responsabili de deteriorarea tesuturilor. Aceasta duce la instalarea durerii, tumefierii si ruperii tesuturilor. Unele simptome variaza in functie de localizarea pintenilor. Astfel, daca acestia sunt situati la nivelul piciorului, pot fi insotiti de bataturi si calusuri.

Categorii: 
Ortopedie
Simptome: 
Durere la nivelul piciorului
Tumefierea (umflarea) articulatiilor
Diagnostic: 

Pintenul osos se poate diagnostica corect prin efectuarea unei radiografii. Depistarea bolii este ingreunata de faptul ca este de obicei asimptomatica. Astfel, fara sa fie prezent un simptom, putine persoane solicita efectuarea unei radiografii in vederea depistarii afectiunii.

 

Tratament: 

Urmarea unui tratament de catre persoanele cu pintenii calcaneeni este necesara doar atunci cand sunt durerosi sau lezeaza alte tesuturi. Atunci cand este necesar un tratament, acesta urmareste inlaturarea cauzelor si poate consta in intinderea zonei afectate precum este tendonul lui Ahile sau scaderea in greutate. Aceasta din urma ajuta la scaderea presiunii care este exercitata de o greutate excesiva asupra articulatiilor. De asemenea, se poate urma un tratament cu ultrasunete, indicat impotriva fasceitei plantare sau a durerii umarului.

Totodata, tratamentul poate sa aiba ca scop ameliorarea simptomelor si include repaus, aplicarea unor comprese cu gheata pe zona afectata sau realizarea unor exercitii de intindere si utilizarea unor antiinflamatoare nesteroidiene, precum este ibuprofenul.

Persoanele cu osteofite la nivelul piciorul pot ameliora simptomele prin purtarea unor pantofi cat mai confortabili si chiar prin folosirea unor dispozitive menite sa protejeze picioarele.

Daca se doreste indepartarea unui pinten osos, atunci este recomandat un tratament chirurgical. In unele cazuri, indepartarea se poate realiza in timpul unei interventii chirurgicale destinate inlocuirii sau refacerii unei articulatii deteriorate de osteoartrita.

Piciorul stramb congenital sau piciorul in varus equin

Generalitati: 

Ce este piciorul stramb congenital ?

Piciorul in varus equin reprezinta anomalia cel mai frecvent intalnita a membrelor inferioare. Din punct de vedere clinic, modificarea idiopatica a aplombului membrului afectat se traduce prin flexia plantara si inspre interior sau in varus.
Afectiunea se poate depista inca din perioada intrauterina prin intermediul examenului ecografic. Deformarea este usor vizibila inca din momentul nasterii. Membrul poate fi atat de afectat incat sa aiba aspectul inversat complet. Incidenta acestei anomalii in randul populatiei caucaziene este in jur de 1 din 1000 de bebelusi nou - nascuti. De asemenea, s-a constatat ca aceasta malformatia este mult mai frecvent intalnita la baieti si ca la o proportie de 40 % dintre nou - nascutii cu aceasta problema, afectiunea are caracter bilateral.

Cauzele piciorului in varus equin

Exista situatii in care malformatia apare doar din cauza pozitiei adoptate de bebelus in mediul intrauterin, insa in mod frecvent, piciorul stramb congenital este determinat de asocierea unor factori multipli de mediu si de natura genetica incomplet elucidati. Malformatia este relativ frecvent intalnita la nou - nascuti, iar specialistii au conchis ca in urma inregistrarii unui astfel de caz, riscul ca urmatorii copii din cadrul aceleiasi familii sa dezvolte aceeasi malformatie creste considerabil.

Strambarea piciorului in varus equin depistata inca de la nastere poate reprezenta si un indiciu in ceea ce priveste derularea unor alte afectiuni medicale, malformatia fiind asociata in special cu spina bifida. De aceea, atunci cand se inregistreaza un astfel de caz, medicii solicita si efectuarea unor investigatii suplimentare pentru depistarea altor posibile boli ale sistemului muscular, osos sau nervos precum accidentele vasculare cerebrale sau traumatismele cerebrale.

Simptomatologie

Sugarii afectati de aceasta malformatie nu manifesta senzatie dureroasa, insa in timp anomalia produce disconfort si se transforma intr-un handicap evident. Ignorarea si lasarea netratata a acestei conditii medicale nu lasa loc niciunei sanse de remediere a defectului. Membrul afectat este rasucit si deviat de la aplombul normal, este deformat si poate parea mai scurt decat membrul pereche. Simptomatologia poate deveni mult mai evidenta si mai problematica pe masura ce copilul inainteaza in varsta. Copiii intampina dificultati in ceea ce priveste alegerea pantofilor adecvati si desfasurarea activitatilor obisnuite sau a jocului. Pentru a exista sanse de remediere a acestui defect, tratamentul trebuie initiat la cat mai putin timp postpartum.

Categorii: 
Ortopedie
Pediatrie
Simptome: 
Schiopatura
Diagnostic: 

Examinarea ecografica poate releva informatii importante pentru depistarea acestei malformatii inca din perioada intrauterina. Desi ecografia poate depista aceasta problema, de cele mai multe ori malformatia este constatata postpartum cand se observa concret aspectul si gradul de mobilitate a picioarelor nou - nascutului. Pot exista si situatii in care pozitia in varus equin se datoreaza doar pozitiei din mediul intrauterin, insa cu flexibilitate normala postpartum si grad de mobilitate adecvat. In alte situatii, piciorul afectat poate parea rigid sau intepenit, iar musculatura gambei se poate mentine contractata puternic. Examenele radiologice nu contribuie foarte mult la stabilirea diagnosticului din cauza ca oasele membrului afectat nu s-au osificat complet la aceasta varsta astfel ca in urma radiografiei nu se obtin rezultate foarte relevante.

Tratament: 

Examenul ecografic efectuat in perioada de dezvoltare intrauterina poate determina descoperirea piciorului in varus equin, desi malformatia este mult mai frecvent diagnosticata postpartum pe baza aspectelor clinice vizibile.

Obiectivele tratamentului varusului equin sunt corectarea aplombului anormal al membrului afectat, mentinerea unui grad de mobilitate normal si conservarea fortei musculare.

Conduita terapeutica optima trebuie sa determine un aspect armonios al membrului afectat si imbunatatirea functionalitatii acestuia. Specialistii considera ca prima tentativa de tratament nu trebuie sa fie cea chirurgicala. Adesea, tratamentul stabilit debuteaza cu aplicarea metodei Ponsetti care consta in manipularea repetata a membrelor inferioare cu scopul corectiei pozitiei vicioase si ulterior aplicarea unui ghips inalt, care sa cuprinda si regiunea superioara genunchiului. In urma obtinerii pozitiei corecte a membrului, aceasta se mentine cu ajutorul atelelor de tip Denis Browne. Acest plan terapeutic are o rata de succes de 70 %.

In cazul metodei Ponsetti, degetul mare se foloseste cu rol de contrapresiune care se aplica la extremitatea astragalului, mai exact la 1 cm distanta de marginea anterioara a maleolei laterale. Ulterior se realizeaza delicat abductia membrului incercandu-se rotirea acestuia inspre lateral in jurul axului astragalului care ramane in pozitie fixa. Ghipsul este important pentru prevenirea complicatiei piciorului in varus equin, cavusul sau "piciorul scobit".

In caz de varus equin usor sau mediu este posibila corectarea malfomatiei prin aplicari repetate de ghips. In cazul a 90 % dintre cazuri, pentru corectarea varului equin este nevoie de sectionarea tendonului lui Achile. Tenotomia se efectueaza numai daca s-a obtinut rotatia la 70 de grade spre exterior a membrului afectat. Dupa realizarea sectiunii tendonului, se procedeaza la aplicarea ultimului ghips, care se mentine timp de 3 saptamani, atat cat dureaza procesul de vindecare al tendonului. Interventia se poate realiza sub influenta anesteziei locale si fara sa necesite spitalizarea pacientului. La pacientii cu varste mai inaintate de 6 luni, alungirea tendonului achilean se realizeaza sub influenta anesteziei generale. Dupa indepartarea ultimului ghips se incepe faza de ortezare. Corectia varusului equin se poate realiza in decurs de sase saptamani in cazul in care tratamentul este prompt. O proportie mai mica de 5 % dintre copiii nascuti cu varus equin au memebrele deformate sever, mai scurte si cu ligamentele tari si inextensibile. Aceste cazuri necesita interventii chirurgicale corective.

Tratamentul trebuie instituit precoce din cauza ca in prima saptamana de viata, tesuturile ligamentoase, capsulare si tendinoase sunt incomplet formate, avand consistenta inca scazuta si elastica. In acest stadiu, tesuturile pot fi alungite si repozitionate prin efectuarea unor manopere usoare si delicate. Dupa manipularea tesuturilor de la acest nivel se procedeaza la aplicarea ghipsului fixator inclusiv in regiunea superioara genunchiului. In acest fel se incearca restabilirea unui aplomb corect a membrului inferior afectat. Ghipsul se poate aplica in mod repetat, de 5 pana la 7 ori pentru reusita manoperei si obtinerea rezultatelor scontate. Se considera ca nici in cazurile cele mai severe, ghipsul nu trebuie aplicat de mai mult de 8 - 9 ori. Inaintea aplicarii ultimului ghips, specialistul realizeaza sectionarea transcutanata a tendonului pentru a corecta pozitia piciorului. Dupa efectuarea interventiei chirurgicale se procedeaza la imobilizarea membrului inferior pentru o perioada de 3 pana la 4 saptamani pentru facilitarea regenerarii complete a tendonului si alungirea sa pana la atingerea lungimii optime. Copiii mici pot deveni destul de agitati in urma aplicarii ghipsului, insa in timp se acomodeaza cu acesta. In cazul aplicarii ghipsului trebuie acordata o atentie suplimentara urmatorilor factori:

  1. Desfasurarea normala a functiei circulatorii. Circulatia se verifica in primele 12 ore de la aplicare din ora in ora, iar ulterior de patru ori in fiecare zi. Verificarea functiei circulatorii se poate realiza prin apasarea degetelor de la membrul inferior si observarea intoarcerii fluxului de sange. In urma exercitarii presiunii asupra degetelor normal este ca acestea sa capete culoarea alba, insa in cel mai scurt timp sa devina din nou roz. In cazul in care degetele au o culoare inchisa si nu devin albe la exercitarea presiunii asupra lor si nici nu capata culoare roz in urma stoparii presiunii, ghipsul este fixat prea strans si trebuie indepartat de urgenta. Astfel devine necesara apelarea de urgenta la ajutorul medical specializat. Daca nu se poate realiza deplasarea rapida la un centru medical de garda, se poate proceda la inmuierea ghipsului intr-o solutie de apa cu otet pentru a facilita desfacerea acestuia.
  2. Vizibilitatea asupra varfurilor degetelor de la picior. In cazul in care degetele nu mai sunt vizibile, singura explicatie este ca ghipsul si-a modificat pozitia prin alunecare si ca nu este posibila mentinerea unei pozitii corecte a piciorului, caz in care se va solicita ajutorul personalului medical specializat.
  3. Mentinerea unei igiene corecte a ghipsului si pastrarea acestuia uscat.

Medicul specialist trebuie contactat in cazul in care se intampina urmatoarele probleme:

  • Scurgerea unui material lichid de la nivelul ghipsului.
  • Emanarea unor mirosuri neplacute de la acest nivel.
  • Inrosirea sau iritarea pielii de la nivelul marginilor ghipsului.
  • Inregistrarea starilor febrile cu temperaturi care depasesc 38.5 grade, in absenta unei explicatii plauzibile precum virozele respiratorii sau digestive.

Prevenirea recidivelor

Dupa efectuarea corectiei, membrul afectat poate avea tendinta sa se deformeze din nou astfel ca este necesara aplicarea atelei de abductie timp de trei luni, pentru o perioada de 23 de ore zilnic. Dupa trecerea celor trei luni, atela se va aplica numai pe parcursul noptii si pe durata somnului de la pranz pentru o perioada de 2 pana la 4 ani. Atelele de abductie se prezinta sub forma unor ghete mai inalte cu varf deschis, care sunt atasate de bare metalice si care se rotesc la 70 de grade. Lungimea barelor metalice trebuie sa fie aceeasi cu latimea dintre umerii pacientului. Copiii pot simti un disconfort la incercarea de a misca picioarele, insa se obisnuiesc rapid cu efectuarea unei miscari simultane a membrelor inferioare. In cazul copiilor cu un singur membru afectat de varus equin, piciorul sanatos se fixeaza in atela cu o rotatie externa de 40 de grade. Dupa desfasurarea perioadei de trei luni in care copilul trebuie sa stea cu piciorul imobilizat in continuu, copilul poate purta incaltaminte obisnuita pe parcursul zilei. Atela de abductie se fixeaza doar in urma corectiei complete a membrului realizata prin manopere si ghipsuri succesive. Pana la atingerea varstei de 4 ani membrul afectat poate avea tendinta sa se deformeze din nou chiar daca aplombul acestuia a fost corectat. Singurul mod prin care se poate preveni recidiva varusului equin este fixarea in atele de abductiei, acestea fiind considerate a fi eficiente in 90 % dintre cazuri. Aplicarea atelelor nu produce intarzierea dezvoltarii armonioase a celui mic si nu va impieta miscarile de stat in sezut sau mersul. In lunile care urmeaza scoaterii ghipsului, atelele trebuie purtate 23 de ore zilnic. Acestea se vor indeparta numai atunci cand cel mic este imbaiat. In ceea ce privesc urmatorii 3 sau 4 ani, atelele se vor purta doar pe timpul noptii si in cursul programului de somn de la pranz.

Instructiuni de purtare

  • Se recomanda ca cel mic sa poarte sosete din bumbac mai lungi decat inaltimea atelelor de abductie.
  • In cazul in care cel mic sta cuminte atunci cand i se aplica atelele, atentia se concentreaza initial asupra membrului afectat si ulterior se realizeaza si introducerea in gheata a membrului sanatos.
  • Piciorul se mentine in atela, iar prima data se strange bareta cu scopul fixarii calcaiului.
  • Se recomanda verificarea calcaiului introdus in pantof prin efectuarea unor miscari de sus in jos de la nivelul gambei celui mic. In cazul in care se constata ca degetele celui mic se misca, atunci piciorul nu a fost fixat corect in atela, iar calcaiul nu intra in contact cu talpa acesteia.
  • Sireturile se strang bine, insa cu grija pentru a nu intrerupe circulatia de la nivelul membrului. Bareta este mijlocul de fixare cel mai important, sireturile avand doar rol adjuvant pentru mentinerea picioarelor in ghete.
  • Trebuie sa se verifice daca degetele celui mic sunt intinse pentru a nu se indoi accidental sub talpa piciorului. Pentru a se preveni acest lucru, se recomanda taierea ciorapului la varful acestuia pentru a se putea vizualiza in ce pozitie stau degetele.

Sfaturi utile

  • In primele doua zile in care cel mic poarta atele este de asteptat sa fie mai agitat si sa incerce in zadar sa agite picioarele. Aceasta reactie nu se datoreaza durerii, ci faptului ca cel mic nu este obisnuit sa fie nevoit sa miste ambele picioare in acelasi timp.
  • Pentru depasirea fazei de iritabilitate se recomanda ca parintii sa distraga atentia celui mic prin joaca. Acestia trebuie sa ii arate celui mic ca trebuie sa foloseasca ambele picioare simultan, prin efectuarea unor miscari usoare de extensie si de flexia a genunchilor si a soldurilor.
  • Incaltarea si purtatul atelelor trebuie sa se transforme in rutina cu care copiii se adapteaza mai usor. Pe parcursul primilor 3 - 4 ani de purtare de atele pe durata somnului, atelele se aplica atunci cand cel mic merge la culcare. Acesta trebuie sa stie ca atelele trebuie sa fie purtate in timpul somnului pentru a nu se mai agita atunci cand se incearca aplicarea atelelor.
  • Barele pot fi imbracate intr-un material moale pentru a proteja copilul sau pe dumneavoastra de eventuale accidente.
  • In cazul in care apar leziuni la suprafata pielii, in special in regiunea calcaiului, atelele nu au fost fixate corect, iar calcaiul nu a putut sa se miste. Nu se recomanda aplicarea lotiunilor de corp pe suprafata leziunilor deoarece acest lucru poate determina agravarea acestora. In cazul in care se intampina astfel de probleme, se recomanda apelarea la medicul curant.
  • In cazul in care membrele celui mic au tendinta de a iesi din atele in mod succesiv, iar calcaiul nu atinge talpa, atunci se poate incerca strangerea baretei la gaura urmatoare, strangerea mai tare a sireturilor, scoaterea limbii ghetelor si folosirea atelelor fara acestea sau strangerea sireturilor de sus pana jos in asa fel incat funda si nodul sa se plaseze in dreptul degetelor.

In cazul in care nu se incearca instituirea tratamentului corectiv a varusului equin, malformatia devine un factor de dizabilitate majora, mersul realizandu-se anormal cu sprijinul efectuat pe fata dorso - laterala a piciorului afectat.

Osteomielita

Generalitati: 

Ce este osteomielita?

Osteomielita are localizari multiple la nivelul osului afectat. Este de fapt o inflamatie a osului si a maduvei sale. Poate avea drept cauza diseminarea hematogena de la un focar septic aflat la distanta. Osteomielita mai poate fi produsa si prin insamantare directa. Flora microbiana responsabila de acest lucru este reprezentata de stafilococul auriu si streptococul hemolitic.

Factori favorizanti:

  • Scaderea rezistentei organismului: diabet, leucemie, anemie
  • Virulenta crescuta a florei microbiene
  • Antibioterapie incorecta

Clasificare:

  • osteomielita acuta
  • osteomielita cronica

Din punct de vedere anatomo - patologic osteomielita poate avea mai multe stadii:

  • Stadiul de congeste osoasa caracterizat prin edem medular, hiperemie, vasodilatatie
  • Stadiul de supuratie osoasa caracterizat prin tromboza capilarelor. Apare necroza tesutului medular cu formarea de microabcese
  • Stadiul de necroza osoasa caracterizat prin diminuarea progresiva a circulatiei sangvine locale ce duce la necroza osoasa si delimitarea sechestrelor
  • Stadiul de reparatie osoasa apare dupa eliminarea elementelor patologice

Osteomielita acuta. Apare brusc si prezinta alterari ale starii generale: febra, insomnie, frisoane, tahicardie.

Se intalneste cu incidenta crescuta la persoanele cu varsta cuprinsa intre 5 si 15 ani, rareori aparand si la sugari cauza fiind contaminarea din cadrul spitalului. Este prezenta si la batrani in cazul in care in antecedente au mai avut aceasta afectiune, de fapt se reactiveaza. Persoanele de sex masculin sunt mai afectate decat cele de sex feminin.

In cazul osteomielitei la nivel maxilar, aceasta se poate extinde la nivel sinusal sau orbitar.

Osteomielita maxilarelor este o afectiune grava avand o evolutie variabila . Faza acuta a osteomielitei este urmata de perioade cu evolutie cronica .Dupa ce se elimina sechestrele se poate crea iluzia unei vindecari insa osteomielita se poate acutiza oricand.

Complicatii:

  • Artritele
  • Fracturile
  • Luxatiile
  • Tulburarile de crestere ale membrelor.

Osteomielita cronica. Starea generala a pacientului nu este modificata, avand un debut lent. Foarte important la examenul clinic se constata durere de natura spontana si intermitenta, calmata prin repaus.

Categorii: 
Ortopedie
Simptome: 
Artralgie
Cefalee
Febra
Frison
Tahicardie
Tahipnee
Teama (Anxietate)
Varsaturi (voma)
Diagnostic: 
  • Parametrii biologici inflamatori prezinta valori crescute, leucocitoza: 15000 - 20000/mm3, hemocultura pozitiva, anemie severa.
  • VSH crescut cu valori foarte mari.
  • Examenul radiologic arata localizarea si intinderea leziunii.
  • Scintigrafia - se foloseste daca osteomielita se gaseste vertebral si pelvian dar si pentru a depista localizari multiple.
  • Echografia.
  • Rezonanta magnetica.
Tratament: 

Tratamentul modern al osteomielitei acute presupune urmatoarele principii:

  • Sa se combata infectia
  • Se mareste reactivitatea organismului
  • Se imobilizeaza segmentul afectat
  • Tratament chirurgical in functie de stadiul evolutiv in care se afla procesul de osteomielita.

In cadrul tratamentului medical, bolnavul beneficiaza la internare, de un tratament de urgenta administrat pe cale endovenoasa si anume asocierea antibiotice, iar in cazurile mai grave asocierea a trei antibiotice care sa aiba un spectru larg si sa fie antistafilococic.
Dupa cateva zile se vor folosi antibioticele conform antibiogramei optimizand schema terapeutica.

Dupa aproximativ 15 zile starea generala se va ameliora, se va atenua simptomatologia locala, VSH – ul si leucocitoza vor scadea, se vor administra pe cale orala antibiotice antistafilococice cum ar fi: Eritromicina, Rifampicina, Oxacilina.

Terapie complementara:

  • Se folosesc vitamine
  • Transfuzia sangelui in anemiile severe
  • Leucotrofin
  • In stari foarte grave Gama-globulina, gamavenin.

Tratamentul ortopedic este reprezentat de imobilizare in aparat gipsat si este important si indispensabil in terapia osteomielitei.

Se va imobiliza obligatoriu articulatia supra si subiacenta focarului osteomielitic.

Efectele repausului:

  • reducerea activitatatii musculare
  • diminuarea pericolului diseminarii
  • crearea conditiilor favorabile actiunii antibioticelor administrate
  • diminuarea procesului inflamator local
  • suprimarea  durerii si evitarea unor complicatii (fracturile, luxatiile patologice).

Imobilizarea se instituie imediat din momentul in care diagnosticul a fost pus.

Tratament chirurgical:

Se va evacua si se va drena colectia purulenta.

Tratamentul chirurgical va fi asociat cu antibiotice conform antibiogramei si va fi adaptat in functie de stadiul evolutiv al osteomielitei.

Daca boala este depistata tarziu sau prezinta o forma cu virulenta deosebita atunci osteomielita se cronicizeaza, si pacientul va avea nevoie de tratament chirurgical. Acest tratament vizeaza de fapt indepartarea sechestrelor osoase care intretin infectia.
Incizia trebuie facuta la nivelul pe care il arata radiografiile sau in locul in care fistulele dreneaza puroi din profunzime, indepartandu – se sechestrul osos. Deseori acesta poate avea marimi destul de mai. Se chiureteaza cavitatea ramasa.

Pentru a preveni aceasta afectiune este foarte importanta utilizarea siropului de catina sau a echinaceei in momentele in care organismul este slabit din cauza oboselii, a stresului, a prezentei unei boli cronice.

Osteomielita este o afectiune grava, care in cele mai multe cazuri prezinta o evolutie variabila.

Osteoartrita

Generalitati: 

Ce este osteoartrita ?

Osteoartrita este o afectiune care are ca si mecanism de actiune degenerescenta cartilajelor articulare care au functia de amortizare a socurilor la nivel articular. Osteoartrita este cunoscuta si sub denumirea de artrita degenerativa, fiind, de asemenea si afectiunea articulara cel mai frecvent inregistrata. Incidenta acestei boli este mult mai crescuta la persoanele varstnice. Boala apare inaintea varstei de 45 de ani in special la persoanele de sex masculin. Dupa depasirea varstei de 55 de ani, boala este constatata mult mai frecvent la persoanele de sex feminin. Osteoartrita afecteaza suprafetele articulare de la nivelul membrelor superioare, membrelor inferioare, coloanei vertebrale sau soldurilor. Osteoartrita primara este denumirea folosita pentru cauza primara necunoscuta si determinanta a osteoartritei. Cauzele cunoscute ale osteoartritei sunt cunoscute sub numele de osteoartrita de natura secundara. 


Care sunt cauzele ?

Manifestarea simptomelor osteoartritei este determinata de modificarile chimice care afecteaza cartilajele si determina distrugerea lor intr-un timp alert. De obicei, cauza determinanta a distructiilor cartilaginoase ramane necunoscuta, insa exista si situatii in care osteoartita este determinata de desfasurarea unei alte afectiuni primare, osteoartrita fiind considerata de natura secundara. Greutatea corporala in exces exercita o presiune suplimentara asupra articulatiilor, in special asupra celor care au un rol important in sustinerea greutatii corporale, precum articulatiile soldurilor, genunchilor sau cele din regiunea talusului. Cercetatorii au conchis ca aproximativ jumatate de kilogram adaugat greutatii corporale, tensioneaza cu aproximativ un kilogram si jumatate articulatiile soldurilor si a genunchilor. Astfel, pentru reducerea acestei tensiuni exagerate de la nivelul articulatiilor, specialistii recomanda persoanelor afectate sa slabeasca pentru a ameliora in acest fel simptomatologia resimtita sau riscul dezvoltarii de complicatii.

Leziunile articulare minore multiple sau cele majore determina in timp deteriorarea structurii cartilaginoase. Exista, de asemenea, o serie de activitati cunoscute ca factori determinanti ai osteoartritei. Ridicarea frecventa a greutatilor, pozitia de stat pe vine si actiuni precum ingenunchierea frecventa exercita o presiune exagerata asupra articulatiilor, crescand riscul aparitiei osteoartritei. Osteoartrita poate fi determinata de tensiunea depusa asupra articulatiilor in asociere cu fenomenul de slabiciune musculara. Spre exemplu, slabirea musculaturii din zona cvadricepsului localizat in partea anterioara a coapsei, poate constitui un factor de risc in dezvoltarea osteoartritei la nivelul genunchiului.  De asemenea, activitatile de zi cu zi exercitate cu ajutorul unei articulatii deviate de la axul sau normal sau cu ajutorul unei articulatii laxe si hipermobile pot determina declansarea unui proces distructiv la nivel articular. Antecedentele de infectii articulare pot reprezenta un factor important in ceea ce priveste alterarea proceselor chimice din regiunea articulara. 

Antecedentele de osteoartrita semnalate la alti membrii ai familiei reprezinta factori de risc pentru declansarea osteoporozei. De asemenea, unele afectiuni de natura metabolica sau endocrina mai putin frecvente, pot determina aparitia unor leziuni la nivelul cartilajelor, favorizand instalarea osteoartritei. Astfel de afectiuni sunt hemocromatoza manifestata prin excesul de fier din organism sau secretia excesiva de hormoni de origine tiroidiana sau paratiroidiana. Deficientele inregistrate in procesul de dezvoltare al articulatiilor pot sa accelereze distructia cartilaginoasa si sa determine declansarea timpurie a osteoartritei. Aceste cazuri speciale sunt inregistrate in principal la nivelul articulatiei soldului. 

Care sunt factorii de risc?

Factorii de risc ai osteoartritei sunt reprezentati de:

  • Ereditate. Osteoartrita poate avea caracter congenital, in conditiile in care descendentii mostenesc de la ascendenti defecte ale genelor cu rol in formarea tesutului cartilaginos. Formarea de cartilaj afectat structural determina deteriorarea rapida a articulatiilor. Persoanele care prezinta inca de la nastere un aspect anormal al articulatiilor sunt mult mai susceptibili de a fi afectati de osteoartrita, iar cele care manifesta anormalitati la nivelul coloanei, precum scolioza sau curbarea atipica a coloanei vertebrale, se afla la risc de a dezvolta osteoartrita la nivelul coloanei vertebrale.

  • Obezitate. Greutatea corporala in exces determina cresterea riscului de osteoartrita la nivelul articulatiilor soldurilor si a genunchilor. Mentinerea unei greutati optime sau scaderea excesului de kilograme pot contribui la prevenirea osteoartritei sau la incetinirea ritmului evolutiv al bolii deja instalate.
  • Traumatisme. Traumatismele suferite in zona articulatiilor pot contribui la instalarea osteoartritei secundare. In general, atletii profesionisti care sufera traumatisme la nivelul genunchilor sunt predispusi unui risc crescut de a dezvolta osteoartrita. Persoanele care au suferit traumatisme in regiunea coloanei vertebrale sunt in pericol de a dobandi osteoartrita la acest nivel. Indivizii care au suferit fracturi in apropierea articulatiilor sunt, de asemenea, mult mai susceptibili sa sufere degenerarea structurii acelei articulatii.
  • Suprasolicitarea articulara. Suprasolicitarea unei articulatii sporeste riscul declansarii degenerescentei cartilaginoase. Spre exemplu, persoanele care prin natura meseriei trebuie sa execute miscari repetate de indoire a genunchilor crescand astfel riscul instalarii osteoarritei la nivelul genunchilor.

Care sunt simptomele?

Simptomatologia osteoartritei este reprezentata de:

  • Durere. Sensibilitatea dureroasa crescuta este semnalata la nivelul membrelor superioare, al membrelor inferioare sau in zona coloanei vertebrale. Durerea resimtita este direct proportionala cu gradul de activitate la care este supusa articulatia afectata si devine mai intensa spre sfarsitul zilei sau dupa un program de activitate intensa. In timp, afectiunea se agraveaza, iar durerea incepe sa se resimta si in repaus. 
  • Rigiditate. Senzatia de rigiditate se remite in mai putin de o ora, fiind declansata de perioadele de inactivitate precum dimineata devreme la trezire sau dupa o perioada indelungata de repaus. 
  • Sensibilitate dureroasa la palparea regiunii afectate si tumefactie ocazional.
  • Deformare articulara constatata in mod special in stadii avansate.
  • Cracmente sau crepitatii de origine articulara asociate cu sensibilitate dureroasa crescuta. Crepitatia poate sa apara si la nivelul articulatiilor sanatoase, nonartritice, nefiind, in general, insotita de durere.

Simptomatologia osteoartritei poate fi usoara sau severa, in functie de gradul de afectare al articulatiei afectate de osteoporoza. Daca articulatiile afectate sunt cele responsabile de sustinerea greutatii corporale, asa cum sunt soldurile sau genunchii, complicatiile sunt mult mai importante decat in cazul afectarii unor articulatii care nu au un rol major in sustinerea greutatii corporale, precum articulatiile degetelor. In general, osteoartrita se limiteaza la un set articular precum genunchii. Procesul osteoartritic se poate instala la nivelul oricarei regiuni a organismului. Simptomatologia osteoartritei poate sa se manifeste la nivelul unei singure articulatii sau a mai multora. Simptomele generale nu sunt inregistrate in acest caz astfel ca in caz de osteoartrita nu se manifesta reactii febrile, scadere in greutate sau reactii cutanate. Evolutia osteoartritei are caracter cronic, iar simptomele devin din ce in ce mai severe, in timp putand sa determine pierderea completa a functiei articulare.

Categorii: 
Ortopedie
Simptome: 
Artralgie
Deformarea articulatiilor
Limitarea miscarilor
Rigiditate articulara
Tumefierea (umflarea) articulatiilor
Diagnostic: 

Osteoartrita nu poate fi diagnosticata prin analize de sange, acestea fiind utile doar pentru identificarea altor afectiuni cu simptomatologie asemanatoare osteoartritei sau pentru excluderea altor boli ce pot determina osteoartrita de natura secundara. 

Examenul radiografic este util in formularea unui diagnostic de osteoartrita. Imaginea radiografica releva micsorarea cartilajului articular si a spatiului intraarticular, precum si prezenta unor eventuale ciocuri sau pinteni ososi. Un simplu examen radiologic poate avea un rol foarte important in formularea unui diagnostic diferential util in stabilirea unei cauze exacte care determina cresterea sensibilitatii dureroase. In urma stabilirii unui diagnostic corect, se poate instaura o conduita terapeutica in acest sens sau se poate stabili daca este cazul supunerii pacientului unei interventii chirurgicale corective. 

Artrocenteza se realizeaza intr-un cadru specializat, de catre medic. Pentru desfasurarea acestei proceduri este utilizat un ac steril destinat prelevarii de lichid intraarticular ce urmeaza sa fie supus analizelor de laborator. Lichidul intraarticular se analizeaza cu scopul excluderii unor alte afectiuni precum guta, a unor procese inflamatorii de alta natura sau a altor factori determinanti. In urma recoltarii lichidului intraarticular, la nivelul articulatiei se injecteaza corticosteroizi cu scopul ameliorarii senzatiei dureroase, a tumefactiei sau a procesului inflamator.

Artroscopia reprezinta o procedura chirurgicala care consta in insertia unui tub care ajuta la vizualizarea spatiului intraarticular. Prin intermediul acestei interventii se pot detecta anomaliile structurale ale cartilajelor sau ligamentelor, in unele cazuri fiind posibila chiar si repararea lor in cursul acestei examinari. In urma inregistrarii unui succes prin utilizarea acestei tehnici, procesul de vindecare poate fi mai rapid decat in cazul unei interventii chirurgicale deschise.

Analiza amanuntita a localizarii, duratei de evolutiei si a simptomatologiei manifestate la nivel articular, la fel ca si aspectul suprafetelor intraarticulare faciliteaza stabilirea unui diagnostic cert in ceea ce priveste osteoartrita. Cresterea in volum a articulatiilor prin dezvoltarea ciocurilor osoase reprezinta un simptom caracteristic osteoartritei. Astfel, prezenta nodulilor Heberden, a nodulilor Bouchard sau a monturilor contribuie la formularea diagnosticului de osteoartrita.

Tratament: 

Un tratament curativ eficient in cazul osteoartritei nu exista, insa exista medicamente destinate ameliorarii senzatiei dureroase si mentinerii mobilitatii articulare. Conduita terapeutica recomandata poate include asocierea medicatiei cu masuri de autoinrijire, exercitii de fizioterapie si masuri de terapie ocupationala. In stadii avansate sau complicate poate fi necesar tratamentul chirurgical. 

Tratamentul medicamentos

Substantele medicamentoase utiilizate in scopul remedierii durerii si a inflamatiei determinate de osteoartrita determina ameliorarea functiei deficitare articulare. La momentul actual, sunt disponibile atat produse medicamentoase destinate administrarii pe cale orala, cat si produse destinate uzului topic. In prezent, exista medicamente destinate tratamentului simptomatic al osteoartritei, disponibile fara prescriptie medicala, insa medicamentele cu actiune puternica sunt disponibile doar pe baza de reteta. 

Analgezicele pot fi administrate si local sub forma de geluri, creme, unguente sau sprayuri. Aceste produse medicamentoase au rolul de a ameliora temporar senzatia dureroasa de la nivelul articulatiilor. 

Paracetamolul are ca si substanta activa acetaminofenul, produs cu rol analgezic, insa care nu are proprietatea de a reduce inflamatia. Produsele pe baza de acetaminofen si-au dovedit eficacitatea in ceea ce priveste ameliorarea durerilor de la intensitate usoara pana la moderata. Nu este recomandata supradozarea acetaminofenului din cauza riscului de instalare a unor afectiuni hepatice, in special in ceea ce priveste persoanele care consuma zilnic bauturi alcoolice. Astfel, este recomandata limitarea consumului de bauturi alcoolice sau stoparea consumului de alcool in cazul administrarii regulate a acetaminofenului. Acest tratament poate, de asemenea sa influenteze si actiunea altor medicamente administrate in acelasi timp. Administrarea concomitenata a acetaminofenului cu alte medicamente poate sa determine o reactie de neutralizare care consta in anularea efectelor amebelor medicatii sau sa determine o actiune de potentare a efectului unuia dintre ele soldat cu instalarea unei reactii adverse severe. Se recomanda ca medicul curant sa fie informat cu privire la administrarea concomitenta a unor alte tratamente.

Medicatia antiinflamatorie nonsteroidiana actioneaza in doua feluri. Acest tip de medicatie are scopul de a ameliora senzatia dureroasa si de a combate inflamatia. Aceste medicamente includ aspirina sau ibuprofenul disponibile fara prescriptie medicala si medicamente precum ketoprofen, diclofenac sau nabumetona, disponibile doar pe baza de prescriptie. Acest tip de medicatie pot determina aparitia efectelor secundare precum tiuit in urechi, ulcer gastric sau tulburari de natura cardiovasculara.      


Profilaxie

Pentru prevenirea instalarii sau a progresarii osteoartritei, pacientilor le este recomandat sa respecte urmatoarele sfaturi:

  • Scaderea in greutate. Scaderea greutatii corporale determina scaderea riscului de deteriorare articulara sau de evoluare a afectiunii, precum si pentru scaderea senzatiei de tensiune resimtita la nivelul articulatiilor osteoartritice. 
  • Prevenirea traumatismelor. Pacientilor le este recomandat sa evite expunerea la traumatisme in aceasta regiune pentru prevenirea lezarii majore a tesutului cartilaginos. Cele mai perioculoase traumatisme sunt cele de intensitate mica si repetate frecvent precum adoptarea pozitiei pe vine in mod repetat, ingenunchierea sau alt tip de pozitii care tensioneaza articulatia genunchiului.  
  • Respectarea unui program de exercitii fizice. Exercitiile fizice determina scaderea intensitatii dureroase si a senzatiei de rigiditate articulara. Intensitatea exercitiilor fizice poate varia de la usoara la medie. Exercitiile pot determina prevenirea declinului sau chiar revenirea functiei articulare la normal. Exista insa si persoane care resping ideea efectuarii de exercitii fizice in mod regulat din cauza senzatiei dureroase intense resimtite la nivel articular in urma efectuarii acestora.  

Ameliorarea intensitatii simptomatologiei se poate realiza prin tratamente termice precum terapia la caldura sau la rece sau administratrea de medicatie antialgica care pot usura activitatea fizica si pot contribui la mentinerea unui stil de viata activ al pacientului. Exercitiile recomandate in acest caz sunt cele care nu supun articulatiile unei tensiuni de intansitate crescuta. Astfel de exercitii pot fi si mersul pe bicicleta, inotul sau exercitiile fizice in apa.

Specialistii au conchis ca si pierderile minore de greutate asociate cu un program de exercitii fizice, sunt mult mai eficiente in ceea ce priveste ameliorarea senzatiei dureroase si exercitarea functiei articulare la parametrii normali, decat daca acestea sunt respectate separat. Tinerii afectati de leziuni articulare grave sunt mult mai suscpetibili de a dezvolta osteoartita in viitor. Tinerii pot evita expunerea zonelor articulare la actiunea agentilor traumatici prin purtarea echipamentelor sportive de protectie si de practicarea in conditii de siguranta a acestor activitati sportive. Tinerii cu leziuni severe la nivelul articulatiilor genunchilor pot sa limiteze procesul de deteriorare la care este supusa articulatia afectata prin utilizarea unei orteze destinate stabilizarii articulatiei genunchiului. Orteza are pe langa acest rol profilactic si capacitatea de a schimba modalitatea prin care persoana respectiva practica activitati cu caracter sportiv pentru ameliorarea tensiunii exercitate asupra articulatiilor genunchilor. Reluarea practicarii de activitati de natura sportiva in urma producerii unui traumatism, este o decizie ce trebuie luata impreuna cu un fizioterapeut sau cu un instructor de fitness pentru stabilirea exercitiilor optime prevenirii declansarii osteoartritei.

Omoplatul supraridicat congenital sau maladia Sprengel

Generalitati: 

Ce este maladia Sprengel?

Maladia Sprengel, cunoscuta si sub denumirea de omoplat supraridicat congenital, apare atunci cand omoplatul este localizat intre a doua coasta si al saptelea spatiu intercostal. Aceasta anomalie nu este caracterizata doar de pozitionarea necorespunzatoare a omoplatului, cat si de modificarea formei si dimensiunii osului.

Care sunt cauzele aparitiei maladiei Sprengel?

Exista cateva teorii care stau la baza aparitiei maladiei Sprengel, dupa cum urmeaza:

  • Teoria anomaliei coborarii omoplatului - in mod normal omoplatul se formeaza la nivelul vertebrelor C5-C6, ajunge la nivelul T2 - T3 in S5, iar apoi se afla in pozitia sa definitiva la sfarsitul L3. Din cauza piesei omovertebrale care apare ca o consecinta a persistentei schitei cartilaginoase dintre coloana si omoplat sau din cauza crosetului dintre unghiul supero-intern in fosa supraclaviculara, este impiedicata coborarea corecta a omoplatului.
  • Teoria anomaliei regionale, conform careia schita cartilaginoasa a omoplatului apare la nivelul acestuia de la sfarsitul dezvoltarii. In acest caz supraridicarea este produsa de o aplazie congenitala a centurii scapulare. Cu toate acestea, aceasta teorie face imposibila explicarea cazurilor cu piesa omovertebrala.
  • Diferite teorii etiologice - supraridicarea congenitala a omoplatului survine in contextul unei displazii a intregii regiuni scapulo-toracice. Aceasta teorie justifica asocierea frecventa cu malformatii vertebrale, costale, cat si de alta natura sau cu anumite leziuni musculare.

Care sunt modificarile clinice intalnite la pacientii cu maladia Sprengel?

Aceasta afectiune se manifesta clinic la varsta de 8-12 ani, dar formele grave ale bolii se pot observa de la nastere. Severitatea omoplatului supraridicat cunoaste trei trepte, clasificate in functie de nivelul evolutiei, dupa cum urmeaza:

  • Gradul 1 - unghiul superointern care este localizat intre T4 si T2
  • Gradul II - unghiul superointern care este localizat intre T2 si C5
  • Gradul III - unghiul superointern, situat mai sus de C5.

La pacientii afectati de maladia Sprengel se poate observa o diferenta de nivel dintre cei doi omoplati, alaturi de gat scurt si largit la baza. In unele cazuri se poate observa o scolioza asociata, iar la palpare se poate distinge dimensiunea redusa a omoplatului afectat, spre deosebire de cel contralateral. Totodata, pacientii acuza limitarea miscarilor omoplatului. Bratul nu se poate ridica pana sus, din cauza imposibilitatii de a bascula scapula.

Categorii: 
Ortopedie
Simptome: 
Gat scurt
Limitarea miscarilor
Diagnostic: 

Diagnosticarea maladiei Sprengel este posibila prin efectuarea unei radiologii cu bolnavul in picioare. Printr-un examen radiologic se observa osul omovertebral atunci cand acesta exista, alaturi de posibilele malformatii costo-vertebrale asociate.

Este important sa se efectueze un examen diferentiat de afectiuni precum scolioze cervicotoracale, fracturi de clavicula care determina supraridicarea secundara a omoplatului, ridicarea secundara a unui torticolis muscular, a unei artrite vertebrale cervicotoracale sau supraridicari false prin hipoplazia omoplatului.

Tratament: 

Tratamentul este recomandat pacientilor cu maladie Sprengel doar impotriva formelor grave ale bolii. Exista 3 tehnici chirurgicale recomandate. Acestea sunt urmatoarele:

  • Schrock

Aceasta consta in rezectie larga subperiostica a omoplatului, care include fosa supraspinoasa, unghiul inferior si marginea interna.

  • Ombredanne-Huc

Timpul I presupune alungirea centurii scapulare. Astfel, Ombredanne deschide articulatia acromioclaviculara si sectioneaza ligg. acromioclaviculare, iar la finalul interventiei fixeaza clavicula la coracoida.

Timpul II reprezinta coborarea omoplatului si fixarea acestuia in pozitia corespunzatoare.

  • Woodward

Aceasta tehnica consta in coborarea omoplatului, prin liberarea si transplantarea originii muschilor care sunt atasati de marginea mediala a omoplatului. Apoi se sectioneaza muschiul ridicator al scapulei. Aceste trei tehnici chirurgicale fac parte din tratamentul la care pot apela pacientii cu maladie Sprengel.

Displazia si luxatia congenitala de sold

Generalitati: 

Ce este luxatia congenitala de sold ?

Luxatia congenitala de sold reprezinta o malformatie a membrelor, destul de frecvent inregistrata la copii. Aceasta malformatie se soldeaza cu sechele de tip functional, destul de greu de remediat, care in mod frecvent lasa pacientul cu un oarecare grad de invaliditate. In cazul luxatiei traumatice a soldului, capul femural se deconecteaza de la cavitatea acetabulara in urma socului traumatic, insa componentele articulare sunt dezvoltate in mod normal. Deosebirea intre luxatia traumatica a soldului si aceasta malformatie consta in faptul ca in cazul luxatiei congenitale de sold, capul femural se deconecteaza treptat de cavitatea acetabulara din cauza displaziei capului femural si a cotilului. Aceasta luxatie se produce ca urmare a displaziei de grad mai mare sau mai mic, in functie de ale carei caracteristici, se poate manifesta mai devreme sau mai tarziu postnatal. Luxatia se produce prin mentinerea in adductie a coapselor sau prin actiunea greutatii corporale asupra capului femural, in prezenta conditiilor structurale anatomice favorizante. Incidenta acestei afectiuni este crescuta pana la varsta de 7 - 8 luni, din cauza capetelor femurale care nu sunt sustinute complet de cavitatile cotiloide corespondente, de cele mai multe ori, capetele femurale fiind anteversale. In cazuri exceptionale, luxatia soldului poate apare la nastere, caz in care poarta denumirea de luxatie teratologica.

Luxatia congenitala de sold are caracter familial, fiind inregistrata la mai multi indivizi din aceeasi familie, insa poate avea si caracter singular, fiind transmisa ereditar la 10 % dintre cazuri. Persoanele de sex feminin sunt afectate mai frecvent decat cele de sex masculin. Luxatia congenitala de sold poate avea caracter unilateral sau bilateral, insa caracterul bilateral este mai frecvent intalnit. Cat despre soldul afectat, statisticile au stabilit ca afectarea soldului stang este predilecta.

Factorii de risc

Studiile epidemiologice efectuate au condus la identificarea factorilor de risc pentru luxatie in cazul nou - nascutilor. Astfel, riscul de manifestare a luxatiei congenitale la nou - nascuti poate este crescut in urmatoarele cazuri:

  • Sexul feminin. Malformatia este inregistrata de sase ori mai frecvent la fete decat la baieti.
  • Prezentatia pelvina in timpul nasterii.
  • Nasterea prin cezariana.
  • Sarcinile gemelare.
  • Primiparitatea sau nasterea primului copil.
  • Greutatea mare a nou - nascutului la nastere.
  • Disproportionalitatea naterno - fetala tradusa prin greutatea mare a fatului si greutatea mica a mamei.
  • Oligohidroamniosul.
  • Soldul stang este afectat in 60 % din cazuri, soldul drept este afectat in 20 % din cazuri, iar ambele solduri sunt afectate la 20 % din cazuri.
  • Antecedentele familiale ale acestei malformatii.
  • Torticolisul congenital.
  • Metatarsus varus.
  • Piciorul tal - vag sau talus valgus.
  • Plagiocefalia.
  • Genunchii aflati in extensie in perioada intrauterina.

Care sunt semnele clinice ?

Simptomele manifestate in cazul luxatiei congenitale de sold variaza in functie de varsta copilului si de gradul de afectare a capului femural, precum si de prezenta sau absenta luxatiei. Astfel, in cazul nou - nascutilor si a bebelusilor cu varsta mai mica de trei luni se urmareste prezenta urmatoarelor simptome:

  • Abductia limitata a coapselor tradusa prin imposibilitatea celui mic de a desface membrele inferioare. In conditii normale, la tentativele de abductie a coapselor, fata lor externa trebuie sa intre in contact cu suprafata de examinare, insa in cazul luxatiei congenitale de sold, abductia coapselor este limitata.
  • Pliurile asimetrice de pe fetele interne ale coapselor. Acesta poate fi considerat un simptom al acestei malformatii insa, in majoritatea cazurilor aceasta asimetrie este generata de dispozitia anormala a tesutului subcutanat.
  • Un membru mai scurt decat celalalt. In cazul in care luxatia este deja instalata, membrul inferior luxat poate aparea mai scurt decat membrul pereche deoarece nu mai este fixat la nivelul cotilului si are tendinta sa ascenzioneze.
  • Depasirea aperturii anale de catre pliurile inghinale. Acesta reprezinta un simptom important pentru stabilirea unui diagnostic de luxatie. In conditii normale, pliul inghinal se opreste in regiunea aperturii anale, insa in cazul luxatiei, acesta depaseste limita aperturii anale.
  • Orice modificari constatate la nivelul membrelor inferioare care pot indica prezenta luxatiei si care impun examinari amanuntite ale structurii bazinului.

Incepand de la varsta de trei luni si pana la atingerea varstei mersului, trebuie sa se tina cont de simptomele prezentate, insa din cauza retractiei muschilor cu functie de abductori, limitarea abductiei devine in timp un simptom invalid.

Dupa atingerea varstei mersului, capul femural sufera luxatia si are tendinta de ascensiune, iar copilul incepe sa manifeste tulburari ale mersului precum:

  • Semnul Trendelenburg. Manifestarea acestui semn consta in schiopatarea copilului prin ridicarea bazinului in partea membrului care ii poate oferi sprijin.
  • O distanta marita intre cele doua coapse se inregistreaza in cazul luxatiei bilaterale de sold.
  • Accentuarea lordozei in regiunea lombara este inregistrata in cazul luxatiei bilaterale de sold.
Categorii: 
Ortopedie
Simptome: 
Schiopatura
Diagnostic: 

Displazia congenitala a soldului se diagnosticheaza, in general, in urma efectuarii unui examen clinic, insa la siguranta diagnosticului stabilit contribuie anamneza preluata si datele obtinute in urma efectuarii investigatiilor paraclinice.

Nou - nascutii sunt investigati inca de la nastere pentru despistarea unei posibile luxatii de sold. O atentie sporita este acordata bebelusilor care prezinta deformari la nivelul membrelor inferioare.

In cazul in care femurul nou - nascutului pare prea liber la nivelul articulatiei, medicul specialist poate recomanda aplicarea dispozitivului Pavlik, care reprezinta un ham menit sa fixeze osul la nivelul articulatiei.

Soldurile nou - nascutilor sunt examinate cu atentie si la urmatorul consult medical. Copiii mai mici de 1 - 3 luni care sunt afectati de displazia congenitala de sold pot sa nu manifeste suficiente simptome, facand diagnosticul destul de dificil de stabilit. Cei mici pot prezenta o mobilitate si o flexibilitate mai scazute in cazul articulatiei afectate fata de soldul sanatos.

Examenele imagistice sunt utile pentru formularea unui diagnostic sigur. Acestea sunt utilizate in mod frecent si pentru monitorizarea evolutiei luxatiei.

Examenele imagistice utile in acest caz sunt:

  • Ecografia. Ecografia soldului ofera cele mai relevante informatii in ceea ce priveste nou - nascutii cu varsta mai mica de cinci luni, ale caror articulatii sunt inca cartilaginoase. Ecografia ofera imagini utile care sa completeze tabloul clinic incomplet in cazul imposibilitatii diagnosticarii displaziei de sold prin examen clinic.
  • Radiografia. Radiografia soldului este utila la copiii cu varsta mai mare de 4 - 6 saptamani deoarece la varste mai fragede, oasele nou - nascutilor sunt constituite dintr-un tesut cartilaginos, care nu se pot examina prin intermediul radiografiilor.
  • Examenul computer tomograf. Computer tomografia se foloseste pentru monitorizarea evolutiei afectiunii. Medicul ortoped este cel care confirma diagnosticul de displazie sau luxatie si stabileste tratamentul optim. Din acest motiv, medicul pediatru trebuie sa se adreseze unui medic ortoped in cazul in care suspecteaza posibilitatea unei displazii congenitale de sold.
Tratament: 

Remedierea displaziei de sold se realizeaza prin readucerea capului femural la pozitia sa fiziologica si mentinerea sa la nivelul articulatiei corespondente pe masura inaintarii in varsta.

Cavitatea articulara in care se fixeaza capul femural nu se poate dezvolta si maturiza in mod normal daca acesta nu este fixat corect la nivelul articulatiei soldului. In unele cazuri, femurul si cavitatea acetabulara corespondenta se dezvolta normal si fara instituirea unui tratament, insa este greu de stabilit care va fi evolutia viitoare a fiecarui caz in parte.

In cazul unei dislocari complete, soldul poate iesi din interiorul articulatiei in urma celor mai banale miscari, insa daca acestuia i se acorda o atentie sporita, se poate evita acest lucru.

Tratamentul luxatiei de sold poate consta in:

  1. Aplicarea hamului Pavlik. Dispozitivul poate fi aplicat pentru prima oara la copii cu varste mai mici de sase luni. Hamul este construit dintr-o curea si inchizatori din materiale speciale. Acestea se fixeaza in jurul regiunii pieptului, a umerilor si a membrelor inferioare. Hamul are rolul de a mentine picioarele copilului in extensie, cu soldurile flexate, in asa fel incat coapsele sa fie fixate inspre lateral. Eficienta hamului este monitorizata de catre medicul specialist prin investigatii paraclinice efectuate in mod regulat.
  2. Mulajul spica. Mulajul este constituit dintr-un plasture conceput din materiale speciale precum fibra de sticla, care au rolul de a imbraca talia, soldurile si membrele inferioare ale copilului. Mulajul spica poate sa contina si o bara fixata intre membrele inferioare pentru mentinerea articulatiilor soldurilor intr-o pozitie propice vindecarii.
  3. Legaturile si atelele. Legaturile sau atelele se pot aplica nou - nascutilor ca prima tentativa de tratament a afectiunii, in locul hamului Pavlik sau a mulajului spica. Legaturile si atelele pot fi aplicate si secundar unor alte tratamente initiale precum interventia chirurgicala. Astfel, dispozitivele sunt folosite cu scopul de a oferi sustinere soldurilor si membrelor inferioare pe parcursul procesului de vindecare. Copiii afectati de altfel de defecte decat luxatia soldului pot, de asemenea, sa beneficieze de aceste metode de fixare.
  4. Interventia chirurgicala. Pentru corectia deformarilor femurului si a cavitatii articulare se realizeaza osteotomia, care repozitioneaza capul femural in cavitatea acetabulara in urma curatarii acesteia de eventualele depozite grase sau de alt tip. Forma cavitatii articulare se poate remodela in cadrul interventiei chirurgicale. Dupa supunerea pacientului unei astfel de interventii chirurgicale se recomanda aplicarea mulajului spica in scopul pozitionarii corecte a articulatiei pana la finalizarea procesului de vindecare.
  5. Fizioterapia. Copiii cu varste mai mari pot incepe sedintele de fizioterapie menite sa revina la mobilitatea normala si la dezvoltarea musculaturii dupa aplicarea mulajului spica.
  6. Tractiunea. O metoda terapeutica rareori folosita este reprezentata de tractiune. Aceasta se realizeaza cu ajutorul unui dispozitiv ce contine mai multe greutati, sfori si un scripete. Sforile au rolul de a intinde si de a slabi musculatura si tesuturile din jur in mod alternativ pe parcursul repozitionarii osoase. Acest tip de dispozitiv ajuta medicii sa repozitioneze capul femural la nivelul cavitatii acetabulare. Tractiunea previne, de asemenea, irigarea nesatisfacatoare a regiunii in care se inregistreaza aceasta afectiune. Procedura se desfasoara pe parcursul a 2 - 4 saptamani, in cadru intraspitalicesc sau in regim ambulator. Dupa realizarea acestei proceduri, se aplica mulajul spica. Daca problema se remediaza cu succes la aceasta varsta, pe viitor nu se asteapta aparitia recidivelor. Desi riscul recidivelor ramane extrem de scazut, se recomanda supunerea copilului unor controale medicale regulate cu scopul asigurarii cresterii normale si corecte a oaselor si a articulatiilor.

In cazul in care dislocatia ramane persistenta, iar articulatia instabila, riscul ca pe viitor sa apara probleme mai grave la acest nivel ramane crescut. Astfel se explica si importanta unui diagnostic corect si a unui tratament instituit precoce. Controalele medicale de rutina sunt importante pentru monitorizarea eficientei tratamentului instituit si pentru prevenirea unor eventuale complicatii secundare.

Complicatiile posibile in acest caz sunt reprezentate de modificari ale circulatiei din regiunea capului femural ca urmare a aplicarii inadecvate a hamului Pavlik sau a mulajului spica. In cazul in care aceste complicatii nu sunt sesizate si tratate prompt, se poate ajunge la distructii ale celulelor osoase cunoscute sub denumirea de osteonecroza avasculara. In caz de osteonecroza avasculara, osul poate creste anormal, suferind deformari si favorizand instalarea osteoartritei secundare.

Tratamentul ambulator

Tratamentul in regim ambulator este eficient, insa necesita mentinerea unei legaturi stranse intre medic, parinti si cel mic. Astfel, daca nou - nascutul poarta ham, legaturi sau mulaje, este necesara comunicarea cu medicul specialist pentru a avea certitudinea ca dispozitivul folosit este aplicat corect si ca nou - nascutul este ingrijit in mod corespunzator. Parintii trebuie sa verifice aspectul tegumentului de la nivelul margninilor dispozitivului aplicat pentru depistarea timpurie a zonelor de roseata sau a unor eventuale iritatii buloase. Daca se constata astfel de modificari la nivelul pielii celui mic, este necesara contactarea de urgenta a medicului specialist. Se recomanda evitarea aplicarii altor accesorii in interiorul dispozitivelor speciale pentru evitarea riscului de producere de zgarieturi sau iritatii care pot determina instalarea unor infectii. Aplicarea unguentelor sau a cremelor la suprafata pielii nu este recomandata fara consultarea medicului specialist. Activitatile obisnuite ale copilului se respecta in continuare, ba chiar se poate incerca implicarea celui mic in activitati cat mai variate. Tipurile de tratament la domiciliu variaza in functie de interventia de natura medicala stabilita ca fiind propice vindecarii nou - nascutului.

Ingrijirea copiilor cu hamuri Pavlik

Hamurile celor mici nu trebuie scoase sau ajustate pentru o o perioada de 3 - 4 saptamani, decat in cazul recomandarii medicului. Hamurile au rolul mentinerii articulatiilor in pozitii optime unei dezvoltari corecte. Indepartarea timpurie a hamurilor poate determina modificarea pozitiei normale a capului femural. Ulterior, pe masura ce tratamentul evolueaza, se poate proceda la scoaterea hamurilor pentru o perioada scurta de timp necesara imbaierii celui mic sau a igienizarii dispozitivului. Pentru prevenirea producerii iritatiilor, hamurile pot fi aplicate deasupra hainelor, iar curelele aplicate in regiunea umerilor pot fi capitonate daca se considera necesar acest lucru. 

Ingrijirea copiilor cu mulaj spica

In cazul in care mulajul este constituit din plasture special destinat acetui scop, se recomanda schimbarea pozitiei copilului de pe o parte pe alta din doua in doua ore, pe parcursul primelor 24 - 48 de ore pentru prevenirea uscarii inegale a corsajului aplicat. Folosirea unui uscator pentru uscarea mai rapida a corsajului nu este recomandata din cauza existentei posibilitatii de uscare a exteriorului corsajului inaintea interiorului acestuia si din cauza posibilitatii unei supraincalziri exagerate. Atunci cand dispozitivul este uscat, la lovirea acestuia se va produce un sunet de lovitura in gol.

Scutecul celui mic se introduce sub corsaj, incepand din zona dorsala si fiind mutat catre zona anterioara. Scutecele folosite la copii cu astfel de probleme trebuie sa corespunda unei marimi mai mici si sa fie de unica folosinta. Partile adezive ale scutecului se scot spre exterior pentru a se evita iritarea pielii celui mic. Scutecele trebuie schimbate mult mai des decat in mod normal, iar pe perioada noptii se recomanda adaugarea unui alt scutec de dimensiuni mai mici sau altfel de produse absorbante in interiorul scutecului. Corsajul se acopera cu imbracaminte pentru prevenirea introducerii alimentelor sau a jucariilor sub dispozitivul aplicat. De asemenea, copilul nu trebuie ridicat fiind sustinut de bara dintre membrele inferioare.

Ingrijirea copiilor tratati cu dispozitive de tractiune

Persoanele care il supravegheaza pe cel mic trebuie sa se asigure ca greutatile sunt fixate in asa fel incat sa atarne liber. De asemenea, supraveghetorii trebuie sa verifice daca sub cel mic se afla diverse obiecte sau jucarii care pot provoca iritatia tegumentului. Imbaierea celui mic se realizeaza o data pe zi in asociere cu masarea spatelui pentru sporirea circulatiei sanguine. Parintii trebuie sa implice copiii afectati de luxatie si tratati in acest mod, in activitati care pot fi desfasurate in siguranta de catre cel mic.

Luxatia gleznei

Generalitati: 

Luxatiile de glezna sunt foarte comune, mai ales pentru cei care practica sport. Zilnic, aproximativ 25 000 de oameni isi luxeaza glezna. Uneori este vorba de un moment de neatentie cand va pierdeti echilibrul, dar durerea dispare usor si va continuati drumul. Alteori insa, o luxatie poate determina o fractura mai serioasa, dureroasa si care necesita interventie medicala.

Luxatiile de glezna pot duce la probleme pentru tot restul vietii. Unele persoane care isi luxeaza de mai multe ori glezna sau au accidente severe, pot dezvolta slabiciune in picior si dureri articulare pe termen lung. Tratarea adecvata a unei luxatii de glezna poate ajuta la prevenirea problemelor mai grave. Daca insa, glezna nu se vindeca bine, ea poate deveni instabila. De aceea este esential sa va ingrijiti cu atentie atunci cand va luxati glezna.

Ce reprezinta luxatia de glezna ?

Luxatia gleznei reprezinta o leziune care apare atunci cand glezna se intoarce sau se rasuceste. Acest lucru poate duce la intinderea sau ruperea ligamentelor care tin oasele gleznei.

Ligamentele contribuie la stabilizarea articulatiilor, impiedicand miscarile excesive. O luxatie a gleznei are loc atunci cand ligamentele sunt fortate sa se intinda mai mult decat normal. Majoritatea luxatiilor gleznei implica leziuni ale ligamentelor in partea exterioara a gleznei. Cand glezna se suceste in interior, durerile sunt mai mari si accidentarea este mai grava. Pot fi afectate tendoanele sau ligamentele care sustin arcul si in acest caz este nevoie de consultatie medicala.

Tratamentul depinde foarte mult de severitatea leziunii. Desi puteti crede ca pentru vindecare masurile de auto-ingrijire si medicamentele impotriva durerii disponibile in farmacii fara prescriptie medicala pot fi suficiente, recomandarea este sa mergeti la medic pentru a afla cat de rau v-ati luxat glezna si cum va puteti recupera.

Simptome

Semnele si simptomele luxatiei gleznei includ:

  • durere, mai ales cand stati pe piciorul afectat
  • umflare si uneri chiar vanatai
  • miscare limitata
  • unele persoane aud sau simt o "trosnitura" in momentul accidentului.

Cand trebuie sa mergeti la medic ?

Sunati-va medicul de familie daca aveti dureri mari, daca se umfla glezna si daca banuiti ca aveti o entorsa. Este posibil sa fie suficient sa va ingrijiti acasa pana va recuperati, dar discutati cu medicul si vedeti daca va recomanda sa mergeti la o consultatie de evaluare a leziunii. Daca simptomele sunt severe, este posibil sa se fi rupt un os de la nivelul gleznei sau gambei.

Consultati medicul daca:

  • piciorul se apleaca intr-un unghi anormal
  • durerea este severa
  • piciorul este rece, palid sau observati alte modificari semnificative
  • dupa accident simtiti amorteala sau furnicaturi in picior sau in degetele de la picioare
  • nu puteti misca glezna
  • ati auzit o trosnitura in momentul cand v-ati luxat glezna
  • nu puteti merge sau nu puteti sta pe piciorul afectat (glezna pare instabila)
  • observati roseata, umflaturi si aveti dureri la picior – poate fi un semn de cheag de sange
  • nu va recuperati dupa o saptamana de ingrijire acasa
  • glezna ramane umflata si vanata mai mult de doua saptamani

Cauze

Luxatia apare atunci cand fortati glezna sa se miste intr-o pozitie anormala, lucru care poate duce la intinderea ligamentelor si rupere partiala sau totala.

Printre cauzele luxatiei gleznei se numara:

  • o cadere care provoaca rasucirea gleznei
  • dupa ce sariti sau va intoarceti, piciorul aterizeaza intr-o pozitie dificila
  • va plimbati sau faceti exercitii fizice pe o suprafata abrupta sau denivelata

Factori de risc

Exista cativa factori care cresc riscul de luxatie a gleznei. Printre acestia se numara:

  1. sportul si exercitiile fizice. Luxatiile de glezna reprezinta leziuni comune in randul persoanelor care fac sport. In anumite sporturi ca bascket, fotbal, tenis, jogging, picioarele sunt foarte solicitate, se fac mai multe rasuciri, intoarceri si alte miscari rapide. Toate acestea reprezinta factori de risc pentru o luxatie de glezna. Daca sunteti supraponderali sau daca activitatea sportiva are loc pe o suprafata neuniforma, riscul creste si mai mult.
  2. o luxatie de glezna in trecut. Daca ati avut odata glezna luxata sau orice alta afectiuni la nivelul gleznei, exista mai multe sanse sa aveti o noua entorsa.

Riscul cel mai mare de a suferi o luxatie a gleznei este atunci cand degetele de la picioare sunt pe pamant, iar calcaiul este in sus (flexie plantara). Aceasta pozitie pune presiune asupra ligamentelor gleznei, lucru care o face sa fie mai vulnerabila. O aterizare brusca pe o suprafata neuniforma poate duce la o luxatie a gleznei spre interior (inversiune). Cand se intampla acest lucru, unul sau mai multe ligamente pot fi afectate.

Complicatii

O glezna luxata lasata netratata si antrenata prea curand in activitati fizice solicitante sau mai multe luxatii ale aceleiasi glezne pot duce la urmatoarele complicatii:

  • durere cronica
  • instabilitate a articulatiei gleznei
  • artrita cu debut precoce in zona afectata

Cum va pregatiti pentru vizita medicala ?

Pentru majoritatea luxatiilor usoare la glezna, multi oameni nu ajung sa discute cu medicul de familie. Cu toate acestea, daca luxatia este grava, medicul de familie va poate da o trimitere catre un medic specialist in ortopedie si interventii chirurgicale ortopedice.

Inainte sa mergeti la consultatie, este recomandat sa notati urmatoarele lucruri pe care le veti discuta cu medicul:

  • descrieri detaliate ale simptomelor pe care le aveti
  • informatii despre problemele medicale pe care le-ati avut in trecut (in special daca ati avut si alte luxatii ale gleznei)
  • medicamente si suplimente pe care le luati
  • intrebari pe care doriti sa le adresati medicului

Cel mai probabil medicul va adresa urmatoarele intrebari:

  • Cum a avut loc accidentul in urma caruia v-ati luxat glezna?
  • In ce directia s-a intors piciorul in momentul accidentului?
  • Puteti sa va mentineti greutatea pe piciorul afectat?
Categorii: 
Ortopedie
Simptome: 
Durere la nivelul gleznei
Tumefierea gleznei
Vanataie (echimoza)
Diagnostic: 

In timpul examentului fizic, medicul va verifica punctele de sensibilitate. Va misca piciorul in mai multe moduri pentru a verifica ce pozitie va provoaca durere.

Daca leziunea este severa, medicul va poate recomanda una sau mai multe radiografii pentru a exclude posibilitatea ruperii vreunui os (fractura) sau pentru a evalua mai corect ranile de la nivelul tesuturilor moi.

  1. Radiografie cu raze X. O cantitate mica de raze trece prin corpul dumneavoastra si arata imagini ale structurilor interne. Acest test este eficient pentru evaluarea osului.
  2. Radiografie prin rezonanta magnetica. Se utilizeaza unde radio si un camp magnetic puternic pentru a produce imagini detaliate ale structurilor interne din organism, inclusiv leziuni ale tesuturilor moi.
  3. Tomografie computerizata – poate dezvalui mai multe detalii despre oasele articulatiei. Se realizeaza imagini transversale ale structurilor interne ale corpului.   
Tratament: 

Tratamentul depinde in principal de severitatea gleznei luxate. Multi oameni, pur si simplu se trateaza acasa si se recupereaza foarte bine.

Medicamente

Pentru a gestiona durerea cauzata de luxatia gleznei sunt recomandate mai multe medicamente disponibile in farmacii fara prescriptie medicala: ibuprofen (Nurofen, Advil etc), naproxen (Aleve) sau acetaminofen (de exemplu paracetamol).

Nu luati aspirina pentru ca poate produce sangerare excesiva in zona afectata.

Echipamente medicale

Deoarece dupa ce v-ati luxat glezna poate fi foarte dureros sa va deplasati, puteti considera necesar utilizarea unor carje pana cand durerea dispare. Medicul va poate recomanda, de asemenea, sa purtati un dispozitiv detasabil din plastic (atela) pana cand va recuperati.

Terapie

Dupa ce durerea si umflarea se diminueaza, puteti merge la un terapeut fizic care va poate ajuta cu o serie de exercitii pentru a va reface glezna din toate punctele de vedere (miscare, putere, flexibilitate si echilibru).

Exercitiile terapeutice de echilibru si stabilitate sunt deosebit de importante pentru a determina muschii gleznei sa functioneze impreuna pentru a sustine articulatia. Aceste exercitii implica mai multe grade de solicitare a echilibrului, cum ar fi sa stati intr-un picior.

Daca v-ati luxat glezna in timp ce practicati un sport, discutati cu medicul despre momentul in care veti fi pregatit din puncy de vedere fizic sa va reluati activitatea. Ar putea fi necesar sa purtati o proteza la glezna sau sa o infasurati pentru a o proteja mai bine.

Interventie chirurgicala si alte proceduri

Daca in continuare glezna nu se reface, medicul va poate da trimitere la un specialist in probleme ale oaselor si muschilor pentru consultatie suplimentara. In situatii rare de ruperi de ligamente severe la nivelul gleznei, mai ales in cazul sportivilor de performanta, se poate ajunge la interventie chirurgicala.

Stil de viata si tratamente pentru acasa

Pentru ingrijire si recuperare dupa o luxatie a gleznei incercati urmatoarele lucruri:

  1. Odihniti-va. Evitati activitatile care va provoaca durere, umflarea zonei afectate sau disconfort.
  2. Gheata. Aplicati pe glezna un pachet de gheata imediat dupa accident pentru 15-20 de minute. Aplicati din nou la fiecare doua-trei ore, dar nu cand dormiti. Daca suferiti de o boala vasculara sau diabet discutati cu medicul de familie inainte de a pune gheata pe glezna.
  3. Compresie. Pentru a opri umflarea gleznei, folositi un bandaj elastic de compresie. Nu strangeti prea tare ca sa nu opriti circulatia normala a sangelui.
  4. Ridicare. Pentru a reduce umflarea gleznei, ridicati piciorul deasupra nivelul inimii (sprijiniti-l pe o perna de exemplu), mai ales in timpul noptii. Acest lucru ajuta la reducerea umflarii prin drenarea excesului de lichid.

Prevenire

Iata cateva lucruri pe care le puteti face pentru a preveni luxatia de glezna:

  • faceti incalzirea (cu exercitii fizice usoare) inainte de o activitate sportiva
  • fiti atenti cand mergeti pe jos, alergati sau lucrati pe o suprafata denivelata
  • purtati incaltaminte potrivita
  • evitati pantofii cu toc inalt
  • nu participati la activitati sportive pentru care nu sunteti pregatiti
  • mentineti flexibilitatea si forta musculara
  • efectuati exercitii de stabilitate si echilibru
Bibliografie: 
http://www.webmd.com/a-to-z-guides/ankle-sprain-when-to-call-a-doctor http://www.aofas.org/footcaremd/how-to/foot-injury/Pages/How%20to%20Care%20for%20a%20Sprained%20Ankle.aspx http://www.mayoclinic.org/diseases-conditions/sprained-ankle/basics/definition/con-20032428 http://www.aofas.org/footcaremd/conditions/ailments-of-the-ankle/Pages/Ankle-Sprain-.aspx

Luxatia de umar sau luxatia scapulo-humerala

Generalitati: 

Ce este luxatia de umar?

Luxatia de umar sau luxatia scapulo-humerala este o afectiune de tip traumatic, care apare in urma deplasarii permanente a extremitatilor articulare de la nivelul umarului. Este cea mai frecventa luxatie, intalnita mult mai des la adulti decat la copii. Fie ca este cauzata de un traumatism direct sau de unul indirect, capul humeral nu se mai afla in cavitatea glenoida, iar suprafetele articulare isi pierd contactul dintre ele.

Sunt mult mai frecvente luxatiile scapulo-femurale anterioare, decat cele inferioare sau posterioare. In majoritatea cazurilor de luxatie de umar, este intalnita o instabilitate a umarului catre inainte si in jos.

Care sunt cauzele care determina aparitia luxatiei de umar?

O principala cauza a aparitiei unei luxatii scapulo-femurale este reprezentata de traumatisme puternice. Este intalnita la sportivii de performanta, precum sunt tenismenii sau jucatorii de volei, la acestia fiind mai crescut riscul de aparitie a afectiunii. Apare cu usurinta la persoanele in varsta, prin efectuarea unor gesturi simple in unele cazuri, precum ridicarea unui obiect.

O alta cauza consta in degradarea osoasa la nivelul articulatiei, cauzata de anumite afectiuni, printre care se afla poliomielita sau tuberculoza osteo-articulara. Alte cauze pot fi malformatiile, care produc luxatiile congenitale, dar acestea sunt mai rare.

Cum se instaleaza luxatia de umar?

Atunci cand apare in urma unui traumatism, afectiunea se instaleaza in cadrul unei instabilitati articulare a umarului. Se produc leziuni grave la nivelul capsulei articulare si al ligamentelor. Ruperea capsulei articulatiei scapulo-humerala se realizeaza cu usurinta, dat fiind faptul ca aceasta este destul de subtiata. Se poate produce, de asemenea, o dezinsertie a capsulei de pe cadrul glenoidian, la nivelul partii antero-inferioare a glenei.

Instalarea unei luxatii de umar poata fi produsa si prin smulgerea muschilor supraspinosi sau subspinosi de pe insertiile lor. Din cauza faptului ca are loc lezarea vaselor de sange, poate fi determinata aparitia unor hematroze, iar nervii si muschii localizati in apropiere pot fi afectati. In unele cazuri se pot produce si leziuni osoase.

Care sunt simptomele care insotesc luxatia scapulo-hemurala?

Durerea accentuata este un principal simptom al afectiunii. Administrarea calmantelor nu determina ameliorarea durerii, motiv pentru care se recomanda readucerea capetelor articulare in pozitia corecta. De asemenea, se manifesta prin limitarea miscarilor, din cauza faptului ca cele doua capete articulare se afla intr-o pozitie anormala. Se poate observa o pozitie nefireasca a corpului la pacientii cu luxatii, alaturi de deformarea regiunii articulare.

Poate fi prezent un lichid in articulatie, iar daca apare compresiunea vasculara, pacientul va acuza gangrene in zona irigata de vasul respectiv. In cazul compresiunii sau distrugerii unui nerv important pot fi prezente pareze sau paralizii, furnicaturi ale membrului superior, edem, raceala sau transpiratie.

Categorii: 
Ortopedie
Simptome: 
Amorteala
Cianoza
Degete reci
Durere la nivelul articulatiei umarului
Limitarea miscarilor
Transpiratia excesiva
Vanataie (echimoza)
Diagnostic: 

De fiecare data cand exista suspiciuni cu privire la o luxatie se recomanda un examen radiografic de fata si profil. Acest examen permite depistarea pozitiei ligamentelor luxate, cat si a unei fracturi concomitente.

Dupa varsta de 40 de ani, artroCT ajuta la depistarea unei leziuni a coafei rotatorilor.

Tratament: 

Odata cu aparitia primului episod de instabilitate si efectuarea unei radiografii de control, este recomandata imobilizarea membrului superior pentru o perioada de circa 3 saptamani. Chiar daca in aceasta perioada se pastreaza cotul langa corp, pacientul este expus in continuare riscului de recidiva.

Atunci cand o luxatie scapulo-hemurala afecteaza confortul pacientului, se recomanda tratamentul chirurgical. Tehnica Latarjet este una dintre cele care pot fi folosite. Aceasta consta in efectuarea unei incizii de circa 5 centimetri in portiunea anterioara a umarului si prelevarea unei portiuni a omoplatului, care poarta denumirea de apofiza coracoida. Pe aceasta portiune se insereaza tendonul coracobicepsului, care se fixeaza cu un surub la suprafata articulara a omoplatului.

Alte tehnici care pot fi practicate pentru interventia chirurgicala in cazul persoanelor cu luxatie de umar sunt tehnica artroscopica si interventia Bankart.

Leziunile de menisc ale genunchiului

Generalitati: 

Ce sunt meniscurile?

Dintre toate articulatiile corpului, articulatiile genunchilor sunt cele mai mari. In comparatie cu celelalte articulatii mari precum cele ale soldurilor sau ale umerilor, articulatiile genunchilor sunt acoperite si protejate de tesuturi moi. Din acest motiv, regiunea genunchilor este expusa frecvent la actiunea exercitata de factorii externi cu potential nociv. Meniscurile reprezinta doua fibrocartilaje intraarticulare care mentin legatura intre condilii femurului si platoul tibial. Meniscurile intraarticulare confera stabilitatea genunchilor, permit alunecarea capetelor osoase la nivel intraarticular si absorb socurile fizice survenite in aceasta regiune. Meniscul localizat lateral are forma de cerc, iar cel medial are forma de semiluna. Rezistenta si gradul de mobilitate ale meniscului lateral sunt crescute fata de aceleasi caracteristici ale meniscului medial, motiv pentru care si deplasarile sale ocupa o arie mai mare. Meniscurile au functia de amortizare a socurilor fizice si de stabilizare a oaselor si articulatiei genunchiului. Leziunile izolate la acet nivel nu au repercursiuni grave asupra gradului de stabilitate al genunchilor, in conditiile unor ligamente intacte. Totusi, acest lucru poate sa creasca riscul producerii unui fenomen de artoza, in special in cazul in care s-a excizat meniscul.

Clasificarea leziunilor inregistrate la nivelul meniscurilor

Clasificarea leziunilor de menisc este esentiala din punct de vedere clinic, categoria incadrarii acestora variind in functie de caracterul netraumatic sau traumatic al leziunii. Astfel, se pot distinge:

  • Leziuni de menisc de origine traumatica, ce pot surveni pe fondul unui genunchi stabil sau pe fondul unui genunchi instabil.
  • Leziuni de menisc de origine netraumatica, indiferent ca acestea sunt leziuni cu caracter degenerativ sau artrozic.

Leziunile de menisc de origine traumatica

  • Leziunile de menisc de ordin traumatic, produse pe fondul unui genunchi stabil

Agentii traumatici potential responsabili de producerea leziunilor de la nivelul meniscului sunt variati si de obicei indirecti. Mecanismul cel mai frecvent de producere a unor astfel de leziuni il reprezinta ridicarea brusca din pozitii de hiperflexie. Astfel de miscari asociate cu blocajul brusc al articulatiei genunchiului si pierderea starii de extensie permite suspectarea producerii rupturii de menisc. Ruptura de menisc se poate produce in urma producerii unei torsiuni in special in cursul desfasurarii de activitati sportive. Simptomatologia inregistrata evoca de obicei leziuni survenite la nivelul ligamentului incrucisat anterior. Leziunile meniscale cu caracter traumatic sunt clasificare in functie de morfologie in leziuni de tip "toarta de cos", "langheta" sau in rupturi longitudinale sau transverale, simple sau complexe.

  • Leziunile de menisc de ordin traumatic, produse pe fondul unui genunchi instabil

Acest tip de leziuni sunt produse in mod frecvent la nivelul ligamentelor incrucisate anterioare, rareori fiind implicata ruptura ligamentelor incrucisate posterioare sau a ligamentelor colaterale.

Diagnosticul leziunilor ligamentelor incrucisate anterioare asociate cu leziuni meniscale se stabileste avand in vedere urmatoarele elemente:

  • S-a stabilit ca in mod frecvent rupturile ligamentelor incrucisate anterioare se asociaza cu leziuni ale meniscului.
  • Anamneza poate releva informatii importante in stabilirea diagnosticului, informatii precum circumstantele in care s-a produs accidentul, daca piciorul a suferit un proces de torsiune cu membrul blocat pe sol, daca sunt inregistrate cracmentele sau crepitatia sau senzatia de instabilitate in urma producerii traumatismului.
  • In cadrul examenului clinic se urmareste semnul patognomonic si anume semnul Lachmann de sertar anterior la nivelul tibiei.
  • Examenele imagistice sunt de un real folos in cadrul depistarii acestor leziuni. In acest caz se pot efectua examene radiologice in stress sau examene de rezonanta magnetica nucleara.

Leziunile de menisc netraumatice

Producerea unei leziuni in absenta actiunii unui agent traumatic poate parea paradoxala si poate constitui un risc de a neglija leziunile care de fapt exista. Leziunile de natura netraumatica sunt destul de frecvent intalnite, astfel ca personalul medical specializat nu exclude din start posibilitatea producerii unei leziuni in absenta desfasurarii unui traumatism. Astfel de leziuni sunt suspectate in special la pacientii adulti care acuza dureri cu caracter progresiv in zona interliniei articulare. Evolutia leziunilor meniscale netraumatice are caracter progresiv, ciclic si este asociata alternarea senzatiilor dureroase pe perioade lungi cu cele de scurta durata care se remit spontan si a caror intensitate variaza de la un episod la altul. 

Diagnosticul este dificil de stabilit si poate sa necesite asocierea examenelor paraclinice precum artrografia sau rezonanta magnetica nucleara. Leziunile meniscale se pot asocia cu leziuni cu caracter degenerativ, artrozic sau cartilaginos de la nivelul femurului si a tibiei, care pot fi responsabile de durerile reziduale si de agravarea simptomatologiei in urma exciziei meniscului. Excizia de menisc nu are rol in prevenirea instalarii artrozelor.

Cazuri particulare inregistrate la nivelul meniscului extern

Meniscurile externe pot deveni sedii ale formatiunilor chistice sau ale anomaliilor congenitale de formare, caz in care capata denumirea de menisc discoid. Chisturile formate la nivelul meniscurilor externe apar la periferia meniscurilor fisurate si cu continut de consistenta gelatinoasa. Chisturile au caracter benign si nu canceros. Acestea pot sta la originea tumefactiilor si a senzatiilor dureroase resimtite la nivelul genunchilor.

Meniscul extern discoid

Meniscul extern discoid reprezinta un menisc cu forma anormala, degenerata, de "croissant", cu caracter congenital. Meniscul cu forma discoida are tendinta sa acopere complet platoul extern tibial. Meniscurile discoide intacte nu determina manifestarea simptomatologiei, insa sunt fragile si se pot rupe usor, in special la copii.

Care sunt simptomele ?

Simptomele inregistrate in cazul rupturilor de menisc sunt variate. La nivelul meniscurilor nu se gasesc terminatii nervoase, insa senzatia dureroasa apare ca urmare a leziunilor si a tumefactiei tesuturilor inconjuratoare. In cazul leziunilor simple si usoare ale meniscurilor se pot inregistra dureri intense. Simptomatologia se remite treptat, insa are tendinta sa revina la urmatoarea miscare minora de torsiune a membrului sau in urma depunerii de eforturi intense. In cazul rupturilor severe, portiunile dislocate de la nivelul meniscului afectat pot ajunge la nivelul spatiului articular. Acesta este mecanismul de actiune al "genunchiului blocat". Intraarticular pot aparea hemoragii, iar postlezional se poate observa tumefactia regiunii genunchiului.

Complicatii

Ideal este sa se poata pastra cat mai mult din vechea structura a meniscului deoarece indepartarea acestuia favorizeaza instalarea artrozei genunchiului ca urmare a cresterii solicitarii mecanice asupra structurilor articulare dupa efectuarea meniscectomiei. Cu cat se prezerva mai mult din vechea structura a meniscului afectat, cu atat procesul de degenerare este mai lent. Leziunile meniscale netratate pe cale chirurgicala pot suferi complicatii precum atrofia muschiului cvadriceps femural, manifestarea genunchiului dureros si instabil, dezvoltarea hidrartrozelor succesive sau lezarea cartilajelor articulare insotite de instalarea gonartrozelor.

Categorii: 
Ortopedie
Simptome: 
Durere la nivelul articulatiei genunchiului
Limitarea miscarilor
Tumefierea genunchiului
Diagnostic: 

Diagnosticarea leziunilor meniscale se realizeaza pe baza informatiilor obtinute in urma preluarii anamnezei in coroborare cu rezultatele examenului clinic si a investigatiilor suplimentare precum radiografiile sau rezonanta magnetica nucleara. Artroscopia are in continuare un rol foarte important in tratarea leziunilor meniscale, insa are un rol mai putin important in stabilirea diagnosticului.

In ceea ce priveste examenul clinic, acesta este util pentru depistarea semnelor clinice relevante precum senzatia dureroasa resimtita la nivelul interliniului meniscal. In stadii initiale, diagnosticul rupturilor de menisc poate fi dificil de stabilit doar pe baza examenului clinic, fiind necesara efectuarea radiografiei genunchiului si tratarea leziunilor prin intermediul artroscopiei. Desi examenul radiologic este necesar pentru efectuarea unui diagnostic diferential, acesta nu are un rol definitoriu in formularea diagnosticului final deoarece meniscurile nu se pot vizualiza prin intermediul acestei investigatii. In orice caz, in locul artroscopiei cu rol in formularea diagnosticului este oricand preferat examenul de rezonanta magnetica nucleara.

Tratament: 

In cazul in care leziunile suferite sunt minime, iar senzatia dureroasa si restul simptomelor se remit, medicul specialist poate recomanda respectarea un program de exercitii fizice pentru fortifierea musculaturii. Exercitiile fizice recomandate in caz de producere a leziunilor meniscale sunt efectuate pentru inceput sub supraveghere medicala, insa ulterior planul de exercitii trebuie respectat si in regim ambulator. Specialistul trebuie sa observe corectitudinea cu care se efectueaza exercitiile fizice si sa previna riscul producerii de noi leziuni. Exercitiile fizice destinate fortifierii musculaturii de la nivelul coapselor si sporirii elasticitatii sunt urmatoarele:

  • Incalzirea regiunii articulare prin mers pe bicicleta medicinala urmate de exercitii de intindere si de ridicare a piciorului afectat.
  • Extinderea membrului din pozitie de sezut asociata cu plasarea unei greutati de dimensiuni mici la nivelul gleznei. 
  • Miscari repetate de ridicare ale membrului inferior din pozitia de decubit ventral.
  • Exercitii in apa precum mersul rapid in piscina cu apa pana la nivelul regiunii pieptului, ridicarea fiecarui membru la 90 de grade in timp ce spatele se afla lipit de peretele bazinului.

Daca ruptura meniscului este severa, specialistul poate sa recomande efectuarea unei artroscopii sau supunerea la o interventie chirurgicala cu scopul evaluarii si corectarii leziunilor. Meniscul poate fi suturat la pacientii tineri, insa doar daca leziunea s-a produs intr-o regiune bogat vascularizata si daca nu sunt afectate ligamentele. In general, atletii tineri isi pot relua activitatea sportiva in urma vindecarii leziunilor meniscale.

In cazul persoanelor varstnice sau a celor care sufera rupturi meniscale in regiuni slab vascularizate, se recomanda rezectia unor portiuni mici din structura meniscului cu scopul netezirii suprafetei acestuia, insa exista situatii speciale in care este necesara excizia intregului menisc. Persoanelor care sunt supuse interventiei de excizare completa a meniscului sunt mult mai predispuse la dezvoltarea unor afectiuni degenerative precum osteoartrita. In prezent se efectueaza cercetari pentru stabilirea gradului de eficienta al inlocuirii meniscului afectat cu o alogrefa recoltata de la un cadavru, insa grefele de menisc au dimensiuni foarte reduse si sunt foarte fragile. S-a incercat inlocuirea pe cale chirurgicala a meniscului afectat cu altul artificial, insa procedura a avut un succes si mai mic decat tehnica alogrefei.

Intregul proces de recuperare postoperatorie poate dura cateva saptamani, timp in care activitatile fizice sunt mult mai limitate in cazul rezectiei partiale decat in cazul exciziei totale a meniscului. Pe parcursul acestei perioade de recuperare se recomanda stabilirea si respectarea unui program de exercitii fizice bine calculat. Indiferent de metoda chirurgicala efectuata, pe perioada procesului de recuperare se recomanda mersul, efectuarea unor exercitii usoare de extensie si de flexie ale regiunii genunchiului si exercitii cu rol in fortifierea musculaturii de la nivelul coapsei. Rezultatele cele mai bune in ceea ce priveste vindecarea pacientilor cu rupturi de menisc, se inregistreaza la persoanele care nu prezinta modificari la nivelul cartilajelor articulare si a ligamentelor incrucisate anterioare.

Pagini

Subscribe to RSS - Ortopedie