Termen cautat
Categorie

Pediatrie


Pediatrie

Pentru orice copil, mai ales in primii ani, contactul cu exteriorul este un continuu test de adaptabilitate. O lume complet necunoscuta, noua, in care puiul tau este expus la numerosi stimuli, iar pielea lui delicata prezinta o sensibilitate accentuata chiar si la cea mai mica atingere. Gama Weleda Baby, prietena de incredere a mamicilor, ofera solutii de ingrijire certificate natural, recomandate din prima zi de viata a bebelusului, fara uleiuri minerale, parfumuri sintetice, coloranti sau conservanti sintetici, care ar putea afecta functiile normale ale pielii. Pielea bebelusului...

Encoprezis sau tulburarea instalarii controlului sfincterului anal

Generalitati: 

Encoprezisul sau incontinenta fecala, se refera la pierderea repetata, voluntara sau involuntara, a materiilor fecale in conditii inadecvate, de catre copiii cu varsta de 4 ani sau mai mari, varsta la care un copil ar trebui sa aibe controlul asupra actului de defecatie.

Conform criteriilor Rome III, incontinenta fecala este inclusa in criteriile de diagnostic ale urmatoarelor categorii de tulburari functionale ale defecatiei la copii:

  • Constipatia functionala: la copiii de varsta prescolara sau la copiii cu varsta intre 4 si 18 ani.
  • Incontinenta fecala neretentionala.

Definitia constipatiei functionale necesita doua din sase criterii care includ frecventa scaunelor, duritatea acestora, marimea, incontinenta fecala, retentia fecala voluntara. Simptomele trebuie sa fie prezente timp de o luna la copiii mai mici si doua luni la cei mai mari.

Definitia incontinentei fecale neretentionale se refera la incontinenta fecala fara alte evidente de constipatie. Criteriile Rome III definesc aceasta afectiune la copiii cu o varsta mai mare de 4 ani, la care toate criteriile urmatoare sunt prezente  timp de cel putin 2 luni:

  • Defecatie intr-un loc nepotrivit contextului social cel putin o data pe luna
  • Fara o afectiune patologica care sa explice simptomele
  • Fara dovezi de retentie fecala

Encoprezisul  asociat constipatiei

La majoritatea copiilor cu incontinenta fecala, problema se asociaza sau este probabil cauzata de constipatia subiacenta. Nu este clar de ce encoprezisul apare la unii copii cu constipatie,  si nu la altii. Printre  copiii cu constipatie, nu exista diferente clare fiziopatologice si psihologice intre cei cu incontinenta fecala si cei fara. In ambele grupuri, constipatia la copii este declansata adesea de modificarile alimentare, stresul psihosocial (cum e cel de separare) , modificarile de program, si/sau adaptarile comportamentale , cum este retentia  de fecale.

Exista trei evenimente importante din cadrul dezvoltarii unui copil, in timpul carora copiii pot prezenta un risc crescut de dezvoltare a constipatiei functionale sau a encoprezisului:

  • Trecerea la alimentatia solida
  • Folosirea toaletei
  • Inceperea scolii

Un copil care a experimentat chiar numai o defecatie dureroasa se poate decide sa faca tot posibilul sa evite defecatia. Prin urmare, materiile fecale se acumuleaza la nivelul rectului si devin din ce in ce mai dure si mai dificil de evacuat. In unele cazuri, dilatarea rectului duce la pierderea senzatiilor si scade perceptia necesitatii de a defeca. Datorita distensiei rectale cronice, sfincterul anal intern se relaxeaza, permitand materiilor fecale semisolide sa se elimine la exterior. Astfel, encoprezisul este frecvent o consecinta directa a constipatiei functionale si a retentiei fecale voluntare.

Incontinenta fecala neretentionala

Encoprezisul poate sa apara si in absenta constipatiei, caz in care se numeste incontinenta fecala neretentionala functionala.  Afectiunea apare la aproximativ 2% dintre copiii cu varsta de peste 4 ani si este de 4 ori mai frecventa la baieti.

Cauzele incontinentei fecale neretentionale raman neclare. Exista unele asocieri cu problemele de comportament si de atentie, precum si cu anxietatea si depresia. Episoadele de encoprezis au fost legate de anumite persoane sau situatii (de exemplu, vizita la unul dintre parinti, in contextul in care  parintii sunt divortati). Oricum, pana la 40% dintre copii nu au fost educati corespunzator pentru folosirea toaletei. Este neclar daca problemele psihosociale asociate sunt o cauza sau o consecinta a incontinentei.

Examinarea fizica si timpul de tranzit oral-anal sunt normale, iar la examinarea rectala sau radiologica nu sunt prezente materii fecale in exces. Prin definitie, nu exista dovezi ale unei afectiuni preexistente  a motilitatii sau a functiei senzitivomotorii anorectale.

Categorii: 
Pediatrie
Simptome: 
Comportament anormal
Diaree
Durere abdominala
Encoprezis
Prurit anal
Scaderea apetitului
Diagnostic: 

Manifestarile clinice

Copiii cu encoprezis se prezinta frecvent cu pierdere de materii fecale. Parintii pot intelege gresit acest aspect, ca fiind diaree.

Alte simptome care pot insoti incontinenta fecala sunt durerea abdominala (de la discomfort vag pana la atacuri severe  cu cateva zile inainte de o defecatie in cantitate mare, sau chiar zilnic), tulburarile de urinat.

Examinarea fizica

Evaluarea initiala a unui copil cu encoprezis este similara cu cea a unui copil care se prezinta cu constipatie.

La copilul cu encoprezis, evaluarea are doua tinte:

  • Excluderea cauzelor de incontinenta fecala determinate de afectiuni organice sau anatomice.
  • Stabilirea daca copilul are constipatie subiacenta.

Copiii cu incontinenta fecala neaga de obicei semnele vizibile si olfactive ale murdaririi hainelor cu materii fecale. Ei pot sa para ignoranti si neglijenti cu privire la aceasta problema, chiar daca ea este o sursa de rusine si confuzie considerabile pentru copil, frustrare pentru parinti si o cauza de stigmatizare printre colegi.

Istoricul pacientului

Excluderea cauzelor organice: cauzele organice potentiale ale incontinentei fecale, in special cele legate de constipatia subiacenta, pot necesita investigatii suplimentare.  Incontinenta fecala se observa frecvent la copiii cu paralizie cerebrala, hipotonie sau dizabilitati intelectuale (retard mental). Rar, incontinenta fecala nou aparuta  este cauzata de bolile neurologice progressive, care sunt evidentiate prin slabiciune musculara sau durere de spate. Anomaliile maduvei spinarii, cum e spina bifida, pot de asemenea cauza incontinenta fecala. Anusul ectopic poate sa se asocieze cu constipatie si incontinenta fecala.

Prezenta constipatiei: este foarte important sa se distinga intre copiii la care incontinenta fecala este legata de constipatie si cei cu incontinenta fecala neretentionala, deoarece tratamentul celor doua difera. Chiar daca constipatia este exclusa initial, parintii trebuie sa urmareasca semnele de prezenta a acesteia. Informatiile utile pentru a determina prezenta constipatiei subiacente sunt:

  • Intervalele de timp, cantitatea, diametrul si consistenta materiilor fecale din toaleta sau din lenjeria intima. Informatiile cu privire la consistenta si volumul fecalelor sunt importante deoarece unii copii au defecatie  zilnic , dar evacueaza incomplet. Fecalele care tind sa infunde toaleta sugereaza constipatie subiacenta.
  • Alimentatia  copilului, care poate arata un continut inadecvat de fibre si lichide. Intoleranta la proteinele din laptele de vaca poate de asemenea sa se prezinte cu constipatie. Debutul simptomelor care este legat de o modificare in alimentatie sugereaza constipatie functionala, cu posibilitatea interventiei prin modificarea dietei.
  • Programul episoadelor de incontinenta. Multi copii cu constipatie subiacenta vor avea episoade de incontinenta in timpul somnului, in timp ce multi copii cu incontinenta fecala neretentionala vor avea episoade in timpul dupa-amiezii si seara.

Factorii precipitanti psihosociali

Intelegerea contextului psihosocial in care apare problema ofera indicii cu privire la eventuala prezenta a constipatiei subiacente si daca exista factori psihosociali de stres care promoveaza problema sau interfera cu tratamentul.

  • Istoricul de evenimente care ar fi putut precipita aparitia simptomelor , cum ar fi educatia in folosirea toaletei, separarea (de exemplu, inceperea scolii sau divortul), sau alti factori de stres emotional.
  • Relatia copilului cu membrii familiei, cu colegii de la scoala, cu cei apropiati si cu adultii cu care vine in contact. Un interogatoriu atent poate evidentia un evenniment separator, amenintator sau confuz asociat cu anumite persoane importante (figuri puternice cum ar fi unul din parinti sau profesori),cu  locuri (cum ar fi scoala sau toaleta scolii), cu evenimente (cum este divortul parintilor) sau lucruri, cum ar fi chiar toaleta.

Examinarea fizica

La aproximativ jumatate dintre copiii cu incontinenta fecala poate fi palpata o masa fecala abdominala. Rectul este dilatat semnificativ si umplut cu fecale la mai mult de 90 % dintre copiii cu constipatie functionala subiacenta, cu exceptia celor care au avut defecatie recent. Presiunea scazuta a sfincterului anal la examinarea digitala sugereaza fie retentie fecala (cu inhibitia tonusului sfincterian), fie o afectiune care implica sfincterul, fie ambele.

Examinarea perineului si a zonei perineale poate evidentia materii fecale, iritatie anala sau fisuri. Plasarea ectopica sau anterioara a anusului poate fi diagnosticata prin inspectia perineului. Prezenta unei gropite sacrale, cu exces de pilozitate sau lipom, pot indica prezenta spinei bifida oculte si afectare neurologica ca si cauza a incontinentei fecale.

Analizele de laborator

Majoritatea copiilor cu encoprezis necesita minime analize de laborator. Oricum, testele specifice sunt ghidate de istoricul si examinarea fizica a pacientului.

Se poate realiza o radiografie abdominala simpla la copiii la care se suspicioneaza incontineta fecala neretentioanal, pentru a confirma ca nu exista constipatie oculta. In plus, aceasta examinare poate fi utila la copiii cu constipatie cunoscuta, pentru a estima extinderea si pentru a exclude anomaliile coloanei vertebrale inferioare.

Studiile care au utilizat manometria anorectala nu au aratat anomalii specifice  ale functiei senzitivomotorii anorectale la copiii  cu incontinenta fecala neretentioanla, si de aceea acest test nu ajuta la identificare copiilor cu constipatie subiacenta. Dar, poate fi utila in evaluarea copiilor cu constipatie stabilita , care nu au raspuns la tratament. Spasmul sfincterului anal sau contractia paradoxala a sfincterului extern pot fi observate la copiii cu encoprezis legat de constipatie.

Desi analizele de sange nu se efectueaza de obicei, se pot masura nivelele calciului seric si ale hormonului tiroidian  daca exista alte trasaturi clinice sugestive  sau un raspuns slab la tratament, in ciuda unei compliante satisfacatoare. Se poate face si o urocultura in cazul in care copilul  are enurezis sau incontinenta urinara diurna.

Tratament: 

Pentru incontinenta fecala data de constipatie, se pot recomanda:

  • Medicamente pentru a elimina continutul intestinal; acest tratament poarta uneori numele de “curatare”
  • Medicamente care ajuta la un tranzit normal, numite laxative; acestea ajuta actul de defecatie (materiile fecale ies mai usor)

Masuri prin care parintii isi pot ajuta copiii cu encoprezis:

  • Stimularea copilului sa stea pe WC timp de cateva minute dupa fiecare masa.
  • Recompensarea copilului pentru sezutul pe WC, chiar daca are defecatie sau nu.
  • Pastrarea evidentei cu fiecare defecatie a copilului.
  • Pastrarea calmului si a atitudinii pozitive, chiar daca copilul mai are episoade de encoprezis uneori. Evitati mustrarea copilului. Aceasta poate fi stresanta si poate inrautati problemele.

Intrebati medicul daca modificarile in alimentatie il pot ajuta pe copilul dumneavoastra. De exemplu, poate fi util sa:

  • Ii dati copilului mai multe fructe, legume, cereal si alte alimente cu fibre
  • Evitati laptele, iaurtul, branza si inghetata
  • Asigurati-va ca bea suficienta apa

Encoprezisul poate fi prevenit ?

Daca constipatia sau situatiile stresante sunt cauza, puteti reduce sansele de encoprezis la copilul dumneavoastra astfel:

  • Sa ii administrati copilului orice medicament pe care l-a prescris medicul, conform indicatiilor.
  • Sa va asigurati ca copilul are obiceiuri normale in ceea ce priveste defecatia.
  • Sa aveti rabdare. Pot fi necesare cateva luni sau mai mult pentru a scapa de encoprezis.

Daca medicul va prescrie laxative pentru copil, nu opriti administrarea acestora fara sa intrebati medicul. Unii parinti isi fac griji ca laxativele nu sunt sigure sau ca ii vor crea probleme in viitor copilului. Dar, laxativele pentru copii sunt foarte sigure. Oprirea lor prea devreme poate face ca encoprezisul sa revina sau sa se agraveze.

Oreion sau parotidita epidemica

Generalitati: 

Oreionul sau parotidita epidemica este o infectie acuta, auto-limitata, cauzata de un virus, numit virusul urlian, care are drept gazda doar oamenii.

Inaintea introducerii vaccinarii la scara larga, oreionul afecta in principal copiii aflati in scoala primara. De asemenea, acest virus poate fi o cauza de meningita virala si una dintre cele mai frecvente cauze de surditate unilaterala dobandita la copii.

Transmiterea oreionului se face pe cale orizontala, intre membrii aceleiasi familii sau in interiorul unei comunitati (scoala). Inaintea introducerii vaccinului, cea mai mare incidenta  a parotiditei epidemice era in mod tipic spre sfarsitul iernii sau la inceputul primaverii.

Modul de transmitere

Oreionul este o infectie transmisibila si se raspandeste rapid printre persoanele susceptibile, care iau contact cu cei infectati. Virusul se transmite de obicei prin picaturile nazale ( tuse, stranut), prin contact direct sau contact cu obiecte contaminate (haine, ustensile, obiecte de mobilier). Copiii mai mici de 1 an nu fac de obicei oreion deoarece au anticorpii de la mama, care le confera protectie impotriva infectiei.

Perioada de incubatie este de obicei intre 14 si 18 zile de la expunere si pana la debutul simptomelor. S-a hotarat ca perioada de izolare a celor infectati sa scada de la 9 la 5 zile, din moment ce riscul de transmitere a infectiei dupa aceasta perioada este mic.

Prezentarea clinica

Oreionul debuteaza de obicei cu semne nespecifice, cum ar fi febra joasa, stare de rau general, mialgii (dureri musculare) si anorexie. Aceste simptome sunt urmate in general in urmatoarele 48 de ore de aparitia parotiditei. Infectia simptomatica de la adulti este in general mai severa decat la copii.

Parotidita: umflarea glandelor parotide (glande salivare) apare in 95% din cazurile simptomatice de oreion. Parotidita se datoreaza infectiei directe a epiteliului ductal si inflamatiei locale. Sensibilitatea locala la nivelul glandelor parotide si, ocazional, durerile la nivelul urechilor, preced debutul tumefierii parotidiene. La examinarea fizica, tumefactia parotidiana poate sa acopere unghiul mandibulei. Umflarea parotidelor poate sa dureze pana la 10 zile. Cresterea amilazei serice de origine salivara sustine diagnosticul clinic.

Infectia inaparenta: spre deosebire de manifestarile clinice, infectia asimptomatica apare in 15-20% din cazuri si sunt prezente doar semne nespecifice sau simptome predominant respiratorii la pana 50% din cazurile in care nu se pune de obicei diagnosticul de oreion. Acest tip de infectie inaparenta sau subclinica este mai frecventa la adulti, in timp ce parotidita este mai frecventa la copiii cu varsta intre 2 si 9  ani.

Complicatiile oreionului

Cele mai serioase complicatii ale oreionului, cum ar fi meningita, encefalita si orhita, pot sa apara in absenta parotiditei, astfel intarziindu-se diagnosticul.

Orhita: epididimoorhita (inflamatia testiculului si epididimului), cea mai frecventa complicatie a oreionului la adultul de sex masculin, poate sa apara pana la 38% dintre barbatii infectati dupa pubertate. Simptomele sunt reprezentate de: febra ce debuteaza brusc, de la 39 la 40 grade Celsius si durere testiculara severa, insotite de umflarea si roseata scrotului.

In timp ce atrofia testiculara a fost documentata la 30-50 % dintre pacienti dupa orhita data de virusul urlian, afectarea fertilitatii la aproximativ 13%, sterilitatea se estimeaza a fi rara. Riscul de aparitie a sterilitatii este mai mare la barbatii care au orhita bilaterala.

Ooforita: ooforita(inflamatia ovarelor)  apare la aproximativ 7% dintre fetele aflate dupa pubertate.

Meningita aseptica: este cea mai frecventa complicatie extrasalivara a infectiei cu virusul urlian. Apare de trei ori mai frecvent la sexul masculin comparativ cu cel feminin. Debutul meningitei este variabil si poate sa apara inaintea, in timpul sau dupa un episod de parotidita urliana. Cele mai frecvente simptome sunt durerile de cap, febra joasa si rigiditate nucala usoara. De obicei, meningita aseptica are o evolutie benigna cu recuperare neurologica completa si fara deficite permanente.

Alte complicatii neurologice: encefalita, sindromul Guillain –Barre, paralizia faciala si altele, apar mai rar.

Surditatea: in epoca de dinaintea vaccinurilor, infectia urliana reprezenta o cauza importanta de pierdere a auzului la copii. Debutul surditatii era adesea brusc, dar, ocazional, se instala treptat; au fost raportate si cazuri de afectare bilaterala a auzului si chiar surditate permanenta atribuita infectiei cu virusul urlian.

Complicatii mai putin frecvente: tiroidita, afectarea miocardului, pancreatita, nefrita interstitiala si artrita.

Artrita: artropatia asociata cu oreionul este o complicatie mai putin intalnita, care afecteaza sexul masculin mai mult decat pe cel feminin, fiind raportata implicarea articulatiilor mari (genunchi, sold).

Oreionul in sarcina: oreionul care apare in sarcina pare sa nu fie asociat cu malformatii congenitale, desi riscul de avort spontan legat de aceasta infectie este crescut pe parcursul primului trimestru de sarcina.

Categorii: 
Infectioase
Pediatrie
Simptome: 
Cefalee
Durere in gat
Durere la nivelul urechii
Febra
Senzatie de uscaciune a gurii
Umflarea fetii
Diagnostic: 

Diagnosticul oreionului

Atunci cand pacientul are parotidita, diagnosticul de oreion se bazeaza pe trasaturile clinice caracteristice. In ceea ce priveste analizele de laborator, se pot intalni leucopenia (scaderea numarului de celule albe ale sangelui), cu o limfocitoza relativa, si o crestere a amilazei serice.

Testele specifice de diagnostic al oreionului sunt mai frecvent utilizate in caz de afectare extrasalivara predominanta sau in timpul unei epidemii.

Datele de laborator care sustin diagnosticul de oreion sunt:

  • Prezenta anticorpilor de tip IgM anti virus urlian.
  • Cresterea semnificativa a titrului anticorpilor de tip IgG intre faza acuta si cea de convalescenta.

La pacientii cu simptome clasice de oreion, confirmarea prin teste de laborator nu este necesara. La pacientii cu prezentare mai atipica (de exemplu, meningita urliana), se poate realiza un diagnostic rapid prin reactia de polimerizare in lant (PCR) efectuata pe  fluidele corespunzatoare.

Testele de serologie: testarea anticorpilor IgM serici ar trebui efectuata in momentul in care se suspecteaza infectia cu virusul urlian. Ar trebui colectata apoi o proba de ser la 2-3 saptamani dupa prima, corespunzand fazei de convalescenta. O crestere de 4 ori sau mai mult a titrului anticorpilor IgG  este considerata rezultat diagnostic pozitiv pentru oreion.

Anticorpii serici IgM anti virus urlian raman in mod tipic pozitivi pana la 4 saptamani, dar pot fi negativi la 50-60 % dintre persoanele cu afectiune acuta, dar care au fost imunizate anterior (prin vaccinare). Prin urmare, un titru negativ  al anticorpilor IgM la persoanele vaccinate nu exclude oreionul.

Testele serologice nu pot diferentia intre expunerea anterioara la oreion sau vaccinarea impotriva virusului urlinan.

Cultura virala: la pacienii cu meningita aseptica datorata oreionului, virusul poate fi frecvent izolat din lichidul cerebrospinal in timpul primelor trei zile de simptome clinice. Virusul este prezent in saliva timp de aproximativ o saptamana, incepand din a 2-a sau a 3-a zi de dinaintea aparitiei parotiditei. De asemenea, virusul este excretat in urina pe parcursul primelor doua saptamani de boala. Oricum, izolarea selectiva a virusului in cultura necesita timp (de ordinul zilelor) pana la identificarea virusului urlian, intarziind astfel diagnosticul.

Reactia de polimerizare in lant (PCR): permite o confirmare mai rapida a prezentei virusului urlian in lichidul cerebrospinal, comparativ cu izolarea virusului in cultura.

Diagnosticul diferential al oreionului

In prezenta parotiditei bilaterale, diagnosticul este de obicei clar. Alte cauze de parotidita unilaterala sau bilaterala sunt : alte infectii virale (cu virusul paragripal, virusul Coxsackie, virusul gripal tip A, virusul Epstein –Barr, adenovirusul, HIV, citomegalovirusul), infectii bacteriene, in special cu stafilococ auriu. Etiologiile neinfectioase includ: calculii salivari, tumorile, sindromul Sjogren, diureticele tiazidice.

Tratament: 

Tratamentul oreionului

Tratamentul parotiditei urliene este simptomatic si include analgezice sau antipiretice, ca aspirina sau paracetamol. Poate fi utila si aplicarea de comprese calde sau reci la nivelul glandelor parotide.

Pacientii care au meningita sau pancreatita, cu greata si varsaturi, pot necesita spitalizare si administrarea de lichide intravenos.

Pacientii cu orhita sunt tratati de asemenea simptomatic prin repaus la pat, antiinflamatoare nesteroidiene, aplicarea de comprese reci.

Preventia oreionului

Preventia transmiterii oreionului la persoanele din jur depinde de diagnosticul precoce, izolarea pacientului infectat si imunizarea persoanelor susceptibile. De la introducerea vaccinarii, cazurile de oreion au scazut considerabil.

La noi in tara, vaccinarea se face cu prima doza administrata intre 12-15 luni, iar a doua doza intre 4 si 6 ani (posibil si in clasa I), de obicei impreuna cu vaccinul pentru rujeola si rubeola (combinatia se numeste vaccinul ROR= rujeola-oreion-rubeola).

Izolarea pacientilor infectati: se recomanda pana s-a rezolvat tumefierea parotidiana, pentru a preveni raspandirea infectiei la persoanele susceptibile. Pacientii cu oreion ar trebui sa nu mearga la scoala sau la locul de  munca timp de 5 zile dupa debutul simptomelor. Oricum, este important de stiut ca virusul este prezent in saliva cu cateva zile inainte de aparitia parotiditei clinice, iar raspandirea virusului poate sa apara chiar de la persoanele inca asimptomatice, facand astfel dificil de controlat raspandirea infectiei.

Imunizarea pacientilor susceptibili: imunizarea activa cu vaccin cu virus atenuat este recomandata pentru aceia care nu au fost vaccinati in trecut sau care au primit doar o doza de vaccin. Imunizarea dupa expunere nu s-a dovedit a fi protectoare, desi este recomandata de CDC.

O a treia doza de vaccin ROR poate reprezenta o optiune utila in caz de epidemie.

Contraindicatiile vaccinarii:

Vaccinul pentru preventia oreionului  nu ar trebui administrat femeilor insarcinate, pacientilor imunocompromisi, sau persoanelor cu malignitati avansate.

Flamozil este combinația optimă pentru tratamentul rănilor și este indicat în tratarea oricărui tip de rană. Utilizarea de Flamozil determină rezultate imediate pentru răni mai puțin grave, acele accidente casnice care se pot întâmpla oricui – o arsură, o tăietură. De asemenea, Flamozil este indicat a se utiliza și de către copii. În cazul lor o rană cauzată de o căzătură, o julitură ajută ca rana să nu se infecteze, să se inchidă într-un timp scurt și un element foarte important este că aplicarea de Flamozil nu ustură și nu irită. Rana se curăță cu un dezinfectant clasic - apă...

Defect septal ventricular

Generalitati: 

Definiţie

Defectul septal ventricular reprezinta un defect de structura, o discontinuitate la nivelul septului ventricular, unica sau multipla, de marime şi forma variabila, care permite o comunicare libera între cei doi ventriculi; este cea mai frecventa malformaţie cardiaca congenitala.

Anatomie

DSV pot fi unice sau multiple fiind clasificate în funcţie de localizarea lor în septul ventricular în: perimembranos, perimembranos de intrare, perimembranos cu extindere în exterior, intermuscular, trabecular şi subarterial.

Fiziopatologie

Mărimea defectului şi rezistenţa vasculară pulmonară determină hemodinamica afecţiunii; cu cât defectul este mai mare şi rezistenţele vasculare pulmonare mai scăzute, cu atât şuntul stâng-drept este mai mare şi diminuă proporţional cu creşterea rezistenţelor vasculare pulmonare. Imediat după naştere şuntul este mic chiar în prezenţa unui defect moderat sau larg, iar cu scăderea rezistenţelor vasculare pulmonare şuntul creşte.Volumul şuntului este determinat de mărimea defectului şi de diferenţa de presiune sistolică între cei doi ventriculi. În cazul defectelor largi se dezvoltă în timp boala vasculară  pulmonară obstructivă, cu ameliorarea pasageră a simptomatologiei prin reducerea supraîncărcării de volum. Leziunile vasculare pulmonare ireversibile devin factorul determinant al evoluţiei bolii, închiderea defectului în această etapă evolutivă este contraindicată, fiind fatală.

Categorii: 
Cardiologie
Pediatrie
Simptome: 
Astenie
Cianoza
Dispnee
Intarziere in crestere
Scadere in greutate
Slabiciune
Tahicardia
Tahipnee
Transpiratia excesiva
Umflarea picioarelor
Diagnostic: 

Diagnosticul pozitiv se pune pe baza datelor clinice si a examenelor paraclinice.

Examen clinic

Tablou clinic

Sugarii cu defecte septale ventriculare mici (estimativ reprezintă aproximativ 75% din totalul bolnavilor cu defect septal ventricular) sunt asimptomatici. Suflul este rar  perceput la naştere datorită hipertensiunii pulmonare, normală la această vârstă; cu regresia ei devine audibil după câteva zile, fiind depistat la un examen de rutină. Pacienţii cu defect septal ventricular restrictiv sunt asimptomatici.

În defectele septale ventriculare de dimensiuni medii, pacienţii de obicei sunt asimptomatici, foarte rar prezintă insuficienţă cardiacă congestivă şi/sau infecţii recurente ale căilor aeriene superioare. Tabloul clinic al defectelor septale ventriculare de dimensiuni mari este dominat de insuficienţa cardiacă congestivă după vârsta de 2-3 luni, retard în dezvoltarea taturo- ponderală, pneumonii repetate. În cazul unui şunt semnificativ semnele insuficienţei cardiace congestive sunt evidente la vârsta de 2-3 luni: tahipnee, dispnee, dificultăţi de alimentare, deficit ponderal. Adesea o infecţie respiratorie precipită spitalizarea şi depistarea afecţiunii.

Tabloul stetacustic este influenţat de mărimea defectului şi amplitudinea şuntului. În defectele mici sau moderate, cu gradient de presiune semnificativ prin defect, secundar acestuia, rezultă un suflu pansistolic dur (gradul 5/6) însoţit de freamăt cu maximă intensitate în spaţiul 3-4 intercostal, parasternal stâng; debutul precoce al suflului diminuă intensitatea zgomotului 1, iar zgomotul 2 este normal. În defectele septale ventriculare largi, nerestrictive, cu zomote precordiale hiperdinamice, absenţa gradientului de presiune prin defect diminuă intensitatea suflului sistolic, suflu este neînsoţit de freamăt de asemnea se percepe un suflu diastolic secundar stenozei mitrale relative, prin fluxul crescut transmitral şi zgomotul 2 este accentuat.

Examene paraclinice

  • Electrocardiografie

În defectele septale ventriculare mici (restrictive): electrocardiograma este normală; în defectul septal ventricular mediu: hipertrofie ventriculară stângă, cu semne de supraîncărcare de volum şi dilatarea atriului stâng; în defectul septal ventricular larg: hipertrofie biventriculară şi atrială dreaptă. În sindromul Eisenmenger predomină hipertrofia ventriculară dreaptă

  •  Radiografie toracică

Supraîncărcarea de volum secundară şuntului stâng-drept produce dilatarea compartimentelor cardiace. În evaluarea şuntului este importantă atât evaluarea cardiomegaliei -prin calcularea indicelui cardiotoracic, cât şi a vascularizaţiei pulmonare.

  •  Ecocardiografia

Ecocardiografia bidimensională completată cu examinarea Doppler are rol diagnostic în toate cazurile, identificând detaliile morfologice şi leziunile asociate, fiind utilă în evaluarea şuntului, oferind informaţii despre presiunea pulmonară şi cea din ventriculul drept, precum şi diferenţa presională între cei doi ventriculi. Dimensiunile atriului stâng şi ale ventriculului stâng sunt date importante în evaluarea magnitudinii şuntului. În cazurile necomplicate decizia terapiei chirurgicale se poate baza exclusiv pe această metodă de diagnostic.

  •  Rezonanţa magnetică (RMN) oferă imagini anatomice relevante, de mare acurateţe, dar rar se recurge la aceste investigaţii.

Cateterismul cardiac în scop diagnostic adesea nu este necesar, ecocardiografia oferind date diagnostice complexe. În cazul pacienţilor cu defect septal ventricular de dimensiuni mari este util în stabilirea gradului hipertensiunii arteriale pulmonare şi în cuantificarea rezistenţei vasculare pulmonare.

Diagnostic diferential

  •  Stenoza aortica, subaortică
  •  Stenoza pulmonara, infundibulară
  • Defect septal interventricular muscular
Tratament: 

Defectele septale ventriculare mici sunt bine tolerate, pacienţii sunt asimptomatici, iar prognosticul este bun. Nu necesită tratament medicamentos sau chirurgical. Profilaxia endocarditei bacteriene este obligatorie. În cazul bolnavilor cu defect septal ventricular moderat sau larg care dezvoltă simptomatologia insuficienţei cardiace congestive se indică instituirea tratamentului medicamentos: depletiv cu Furosemid doza 1-3mg/kg/zi în 2-3 prize, asocierea Spironolactonei este utilă în prevenirea hipopotasemiei, doza 2-3mg/kg/zi.

Reducerea postsarcinii cu inhibitori ai enzimei de conversie: Enalapril doza 0,1mg/kg/24 ore în două prize cu creşterea gradată la 0,5mg/kg/zi sau Captopril doza 0,5-1-2mg/kg/zi.Defectele septale ventriculare membranoase (15 %) au tendinţa de a se micşora şi chiar închide spontan prin implicarea ţesutului cuspei septale tricuspidiene, realizând un anevrism care acoperă defectul. Defectele septale ventriculare musculare se micşorează şi se pot închide spontan, într-un procent de aproximativ 50%, în special cele mici şi multiple, dar chiar şi cele largi aflate în  proximitatea bandei moderatoare, prin hipertrofia benzilor musculare.Defectele septale ventriculare de intrare, cu malaliniere tipică şi cele subpulmonare sunt largi şi nu au tendinţa de a se micşora.În cazul prezenţei semnelor de hipertensiune pulmonară la sugarii peste vârsta de 6 luni se recomandă terapie chirurgicală de urgenţă. Practic toţi copii cu defecte septale ventriculare cu semne de boală vasculară pulmonară au indicaţie de închidere chirurgicală în primul an de viaţă.

 Indicaţii ale corecţiei chirurgicale:

In cazul defectului septal ventricular mic, restrictiv, în absenţa insuficienţei aortice nu are indicaţie de corecţie chirurgicală; este foarte importantă profilaxia endocarditei
In cazul defectului septal ventricular de dimensiuni medii: corecţie chirurgicală recomandată după vârsta de 1-2 ani;

In cazul defectului septal ventricular larg: corecţie chirurgicală până la vârsta de 6 luni;

In cazul defectului septal ventricular cu insuficienţă aortică: indiferent de mărimea defectului septal ventricular, corecţia chirurgicală (închiderea defectului şi/sau valvuloplastie aortică) la debutul (sau la agravarea) insuficienţei aortice.

Tratamentul paleativ- (banding de arteră pulmonară) se indică în următoarele cazuri:

  • defecte septale ventriculare musculare, multiple sub vârsta de 6 luni, mai ales când necesită ventriculotomie stângă;
  • defect septal ventricular asociat cu coarctaţie de aortă sau arc aortic întrerupt;
  • defect septal ventricular asociat cu alte anomalii congenitale noncardiace (omfalocel, atrezie esofagiană, hernie diafragmatică);

infecţii respiratorii acute, necontrolabile datorită insuficienţei cardiace severe, care fac imposibil bypass-ul cardiopulmonar Închiderea intervenţională a defectelor septale ventriculare este o procedură relativ recentă.Profilaxia endocarditei indicată în toate cazurile.

Evolutie si prognostic

Complicații potențiale ale corectiei chirurgicale a defectului septal ventricular (DSV) includ infecție, hemoragie postoperatorie care necesită reinterventie chirurgicala de urgenta, afectare valvulară (tricuspidă, pulmonara sau aortică), hipertensiune pulmonară cu debitul cardiac slab, bloc cardiac AV, DSV rezidual cu șunt de la stânga la dreapta cu risc crescut de deces postoperator.
Bloc cardiac AV permanent care apare la 1% sau mai puțin din copii supusi interventiei de reconstructie a DSV . Blocurile AV tranzitorii sunt tratate cu stimularea cardiacă temporară. Când conducere AV nu e reversibila (în <1% din pacienții din cele mai bune centre), este nevoie de un stimulator cardiac permanent.

Rezultatele pe termen lung ale reconstructiei defectului septal ventricular (DSV) sunt favorabile. În absența unei boli vasculare pulmonare, copiii care suferă reparații DSV în primii 1-2 ani de viata sunt considerate vindecati și demonstreaza dezvoltare fizică adecvata (creștere și creșterea în greutate), precum și funcție ventriculară normală, pe termen lung. Cei mai multi supravietuitori pe termen lung, sunt asimptomatici și duce o viata normala.

Vasoactive inotrop score(VIS) dupa o interventie chirurgicala poate fi util ca un predictor de rezultate. Un studiu prospectiv de 70 de copii care au suferit interventii chirurgicale cardiotoracice a constatat că un scor VIS crescut este asociat cu o nevoie mai mare de ventilație, precum și recuperare in sectia de terapie intensiva si prelungirea totala a timpului de spitalizare.

Toleranța la efort poate fi diminuat. Dacă insuficiență cardiacă congestivă și cardiomegalie sunt bine stabilite și reparații a fost realizată târziu în viață, simptome postoperatorii, inclusiv intoleranta exercițiu, sunt mai frecvente. Moartea prematura târziu este rara (<2,5%) la pacienții cu rezistență vasculară pulmonară preoperatorii scăzut. Pacienții cu boală vasculară pulmonară preoperatorii poate dezvolta hipertensiune pulmonară severă, pune viața în pericol.

Bibliografie: 
1. Baghiu Maria Despina, Horvath Adriennne. Hematologie, oncologie şi endocrinologie pediatrică Note de curs pentru medici rezidenţi. Litografia UMF Târgu Mureş, 2007 2. Lanzkowsky P.Manual of Pediatric Hematology and Oncology, 4th edition. Elsevier, 2005 3. Muntean I şi colab.Vademecum de pediatrie. Ed.Medicală Bucureşti, 2007 4. http://emedicine.medscape.com/article/903271-overview#a30

Balbism sau balbaiala

Generalitati: 

Ce este balbismul?

Balbismul – sau balbaiala – este o tulburare de vorbire in care sunetele, silabele sau cuvintele sunt repetate sau prelungite, astfel fiind afectata fluenta vorbirii. Persoanele care se balbaie stiu ce ar vrea sa spuna, insa au dificultati atunci cand trebuie sa faca acest lucru. In plus, aceste dificultati pot fi insotite si de clipiri mult prea dese, de tremuraturi ale buzelor, de ticuri faciale etc., toate acestea ingreunand comunicarea cu ceilalti si afectand calitatea vietii persoanei care sufera de balbism.

Cine este afectat de balbism?

Balbaiala poate afecta persoanele de orice varsta. In cele mai multe cazuri este intalnita in randurile copiilor mici, fiind o etapa normala in invatarea vorbirii. Acestia se pot balbai atunci cand abilitatile lor de comunicare nu pot sa tina pasul cu ceea ce gandesc si vor sa spuna. In general, baietii sunt mai predispusi la balbism decat fetele. Desi majoritatea copiilor depasesc aceasta conditie, in unele cazuri ea se poate transforma in balbism cronic, persistand chiar si la varsta adulta. Acest tip de balbaiala poate avea un impact negativ asupra stimei de sine si a comunicarii cu alte persoane.

Care sunt cauzele balbismului?

La ora actuala, mecanismul balbaielii nu este pe deplin inteles, insa se considera ca o combinatie de factori pot contribui la persistenta sa. Printre acesti factori se numara:

  • fondul genetic – balbismul poate fi intalnit la mai multi membri ai aceleiasi familii (inclusiv din generatii diferite). Recent (in 2010) cercetatorii au identificat trei gene responsabile de aparitia balbaielii
  • anomalii ale centrului motor al vorbirii – anumite anomalii ale centrului senzitiv care interpreteaza semnalele acustice, ale coordonarii vorbirii, ale pronuntiei si articulatiei pot fi implicate in balbism
  • traume sau probleme psihice – in cazuri foarte rare, balbismul poate aparea in urma unui eveniment traumatizant, sau ca manifestare a unei boli psihice; in acest caz vorbim despre balbism psihogen
  • diferite probleme medicale – uneori, balbaiala poate aparea la persoane care au suferit un atac cerebral sau un traumatism cranian; acest tip de balbism este neurogen.

Care sunt simptomele?

Printre simptomele si conditiile asociate balbismului amintim:

  • dificultati in timpul vorbirii, al pronuntarii unor silabe sau cuvinte
  • pronuntarea prelungita a unui sunet dintr-un cuvant sau a unor cuvinte
  • repetarea unui sunet, a unei silabe sau a unui cuvant
  • pauze in vorbire
  • semne de anxietate in momentul vorbirii
  • clipiri dese
  • tremuraturi ale buzelor
  • ticuri faciale si expresii care releva faptul ca persoana se chinuie sa rosteasca un cuvant

Aceste simptome se pot agrava daca persoana este stresata, obosita, sau dimpotriva, foarte incantata. Anumite situatii sociale – precum vorbitul in public sau la telefon – le pot pune in dificultate pe persoanele care sufera de balbism. Pe de cealalta parte, balbaiala se poate ameliora atunci cand persoana este linistita, canta, citeste cu voce tare sau vorbeste la unison cu altcineva.

Categorii: 
Pediatrie
Simptome: 
Balbaiala
Dizartria
Diagnostic: 

Diagnosticul se pune de catre un medic specialist (logoped). In cazul unui copil, acesta va lua in considerare mai multe elemente:

  • cand a fost observata pentru prima data balbaiala si in ce circumstante
  • de cat timp dureaza si ce pare sa o agraveze
  • daca exista un istoric medical al acestei afectiuni in familie
  • felul in care balbaiala afecteaza viata copilului, relatiie sale sociale si performanta la scoala
  • daca nu cumva exista o alta afectiune medicala care sa provoace tulburari de vorbire
  • va incerca sa distinga intre un balbism specific copiilor si unul care risca sa se cronicizeze

Daca sunteti o persoana adulta care sufera de balbism, medicul:

  • va va intreba, la fel ca si in cazul copiilor, cand a fost observata pentru prima data balbaiala, ce anume pare sa o agraveze, respectiv amelioreze
  • va intreba in ce masura va afecteaza balbismul calitatea vietii, cat de stresati va simtiti din cauza lui
  • va dori sa stie daca in trecut ati urmat vreun tratament sau vreo terapie si cu ce rezultate
  • va verifica daca balbaiala nu a aparut ca urmare a unei traume sau a unei probleme psihice
Tratament: 

Cum nu exista un tratament standard pentru balbism, acesta este individualizat in functie de varsta persoanei, de scopurile urmarite si de alti factori personali. Pentru copiii mici, un tratament inceput timpuriu poate preveni agravarea problemei. Tratamentul include in marea majoritate a cazurilor si educarea parintilor cu privire la atitudinea pe care ar trebui sa o aiba fata de copilul lor. Astfel, acestia:

  • trebuie sa creeze un mediu in care copilul sa aiba ocazia de a vorbi si in care sa se simta in siguranta, incurajat si sustinut
  • trebuie sa isi faca timp pentriu copilul lor, sa discute cu acesta mai ales cand este suparat sau foarte incantat si are multe de transmis
  • nu trebuie sa il critice sau sa il certe pe copil atunci cand se balbaie, ci dimpotriva, trebuie sa ii dea de inteles ca ii sunt alaturi
  • nu trebuie sa il forteze pe copil sa vorbeasca intr-un anumit fel, sau sa ii ceara sa se comporte altfel in public
  • trebuie sa ii vorebsca rar, relaxat
  • trebuie sa il asculte cu rabdare pe copil atunci cand acesta vorbeste; in plus, nu este indicat ca acestia sa il corecteze, sa il intrerupa sau sa completeze cuvintele in locul lui
  • trebuie sa fie deschisi si sinceri cu copilul atunci cand acesta pune intrebari despre afectiunea sa

O serie de interventii utilizate in balbism sunt:

  • terapia logopedica – prin intermediul acesteia persoanele care sufera de balbism sunt invatate cum sa isi incetineasca ritmul vorbirii si cum sa constientizeze momentele in care incep sa se balbaie. Acest tip de terapie nu exclude nici problemele de anxietate pe care o persoana le poate experimenta din cauza afectiunii sale
  • terapia cognitiv-comportamentala – un tip de terapie psihologica prin care se incearca identificarea si schimbarea tiparelor care agraveaza balbaiala; si aceasta forma de terapie se ocupa de anxietate, stres, o stima de sine scazuta sau de alte probleme care au legatura cu balbismul
  • dispozitive electronice – exista anumite dispozitive electronice utilizate pentru ameliorearea balbaielii. Unele va forteaza sa incetiniti ritmul vorbirii, in caz contrar ceea ce spuneti fiind distorsionat prin intermediul dispozitivului, iar altele – purtate in interiorul urechii – repeta ceea ce ati spus, parand astfel ca vorbiti la unison cu cineva. Eficacitatea acestor dispozitive este inca studiata.

In ceea ce priveste terapia medicamentoasa, pana in prezent nu a putut fi demonstrata eficienta constanta, pe termen lung, a niciunui medicament.

Balbismul este o afectiune care necesita sprijinul si intelegerea celor din jur. Daca aveti un copil care sufera de balbism, alegeti cea mai buna terapie pentru el si sustineti-l. Daca sunteti o persoana adulta care sufera de aceasta afectiune, nu uitati ca exista terapeuti si grupuri de sprijin care va pot ajuta sa ii faceti fata.

Dislexia

Generalitati: 

Ce este dislexia?

Pe scurt, dislexia este o tulburare de invatare caracterizata prin dificultatea de a citi. Este una dintre cele mai intalnite tulburari de invatare la copii, ea persistand de-a lungul vietii. In unele cazuri poate trece nediagnosticata o perioada mai lunga de timp, fiind recunoscuta doar la varsta adulta. Dislexia:

  • nu este semnul unei inteligente sub medie
  • nu are legatura cu lipsa de interes
  • nu apare ca urmare a unor probleme de vedere sau de auz

Copiii si adultii cu dislexie pur si simplu au o tulburare neurologica din cauza careia creierul lor proceseaza si interpreteaza diferit informatiile, el nefiind capabil sa faca legatura intre foneme si litere, respectiv cuvinte. Pentru copiii care sufera de dislexie, cititul nu devine treptat automat, ci ramane incet si laborios. Nu exista un tratament specific pentru dislexie, doar strategii terapeutice (educationale) care vizeaza imbunatatirea aptitudinilor lingvistice. Cu cat este depistata si cu cat se intervine mai repede, cu atat mai favorabil este rezultatul. Totusi, pentru o persoana care sufera de dislexie nu este prea tarziu niciodata sa primeasca ajutor.

Care sunt simptomele?

Dislexia poate fi relativ greu de identificat in perioada prescolara, insa exista anumite semne care pot indica o problema mai grava. O prezumtie des intalnita este ca dislexicii inverseaza literele sau cuvintele (de exemplu „rac” in loc de „car”), insa aceste inversiuni sunt normale in randul tuturor copiilor, durand pana in clasa a I-a sau a II-a.  Doar daca aceste probleme nu inceteaza dupa cca. doi ani de educatie (citit, scris, pronuntat etc.), ele devin o avertizare pentru dislexie. Odata ce copilul vostru incepe sa mearga la scoala, invatatoarea lui poate fi prima care sesizeaza o problema. Totusi, ea nu poate determina daca el sufera sau nu de dislexie, si de accea il va indruma spre un specialist care poate identifica despre ce anume este vorba.

In functie de varsta pot aparea urmatoarele simptome:

In perioada prescolara copiii au probleme cu:

  • recunoasterea literelor si potrivirea acestora cu sunetele corespunzatoare
  • transformarea sunetelor in vorbire
  • pronuntarea cuvintelor
  • inversarea literelor – de exemplu spun „maine care” in loc de „caine mare” (dificultatea nu apare din cauza unei probleme de vedere, ci din cauza confuziei pe care copiii o fac intre stanga si dreapta si din cauza dificultatilor de a intelege ceea ce citesc)
  • invatarea de noi cuvinte
  • invatarea alfabetului, a numerelor, a zilelor saptamanii etc.
  • jocurile cu rime

La varsta scolara copilul se confrunta cu:

  • o capacitate de a citi sub asteptarile pentru varsta lui
  • probleme in procesarea si intelegerea a ceea ce a vazut sau auzit
  • dificultati in intelegerea rapida a instructiunilor, indrumarilor
  • probleme in amintirea secventelor lucrurilor
  • probleme in invatarea unor noi aptitudini si bazarea covarsitoare pe memorare
  • dificultati in a observa asemanari si deosebiri intre litere, cuvinte, semne ortografice
  • dificultati in a silabisi cuvinte
  • incapacitatea de a pronunta un cuvant cu care nu este familiarizat
  • probleme in invatarea unei limbi straine

Adolescentii si adultii pot avea probleme cu:

  • cititul – acesta ramane sub nivelul asteptat, ei incercand de cele mai multe ori sa mascheze aceasta problema
  • intelegerea expresiilor, a proverbelor sau a glumelor
  • cititul cu voce tare
  • organizarea timpului, planificarea activitatilor
  • rezumarea unei povesti, a unei intamplari
  • memorarea
  • rezolvarea unor probleme de matematica

Alte caracteristici ale persoanelor care sufera de dislexie:

  • sunt usor distrase de sunete, aud foarte bine
  • uneori lasa propozitiile / frazele neterminate
  • se balbaie cand sunt stresate sau aflate sub presiune
  • pronunta gresit cuvintele lungi
  • scrisul lor variaza, uneori fiind neinteligibil
  • pot fi ambidextri
  • au probleme cand trebuie sa spuna ce ora este
  • au o memorie de lunga durata foarte buna in ceea ce priveste diferite intamplari, locuri si fete
  • au o gandire in spatiu foarte buna
  • lucreaza de cele mai multe ori sub capacitatile lor intelectuale

Care sunt cauzele aparitiei dislexiei?

Dislexia poate fi transmisa pe cale ereditara in anumite familii, iar studiile recente au identificat un numar de gene care predispun o persoana la dezvoltarea dislexiei. Aceste caracteristici mostenite afecteaza partile creierului responsabile de limbaj, interferand cu abilitatea de a transforma literele scrise in vorbire.

Intr-un numar foarte mic de cazuri, dislexia poate fi dobandita – adica apare dupa nastere, in urma unui traumatism cranian, a unui atac cerebral etc.

Care sunt complicatiile care pot aparea?

Complicatiile care pot aparea la un copil care sufera de dislexie sunt de natura psiho-sociala. Astfel:

  • un copil cu dislexie va avea probleme de invatare si va fi dezavantajat deoarece cititul este o aptitudine de baza pentru majoritatea materiilor
  • totodata, din cauza ca nu poate tine pasul cu colegii sai, un copil cu dislexie se poate simti inferior, stima de sine fiindu-i afectata
  • odata afectata stima de sine, pot aparea probleme sociale, interpersonale, copilul inchizandu-se in sine, devenind anxios si uneori chiar agresiv, si indepartandu-se de parinti, profesori si colegi
  • in plus, copiii care sufera de dislexie sunt predispusi la aparitia ADHD-ului (si viceversa)
  • toate aceste probleme il pot impiedica pe un copil sa isi atinga potentialul, iar ca adult acest lucru ii poate afecta statutul socio-economic si nu numai
Categorii: 
Pediatrie
Simptome: 
Dislexie
Diagnostic: 

Diagnosticul de dislexie se pune de obicei in perioada invatamantului primar. In unele cazuri, acesta poate fi pus si mai tarziu cand problemele continue cu cititul, silabisitul si eventual invatarea unei limbi straine pot semnaliza ca un copil, de altfel inteligent, sufera de dislexie. Cu cat diagnosticul este pus mai timpuriu, cu atat il va ajuta mai mult pe copil; intarzierile in stabilirea unui diagnostic pot accentua problemele legate de citit si cele legate de stima de sine. Prin urmare, recunoasterea simptomelor si stabilirea unui diagnostic sunt esentiale pentru ca o persoana care sufera de dislexie sa beneficieze de o terapie corespunzatoare.

Nu exista niciun test si nicio analiza strict pentru identificarea dislexiei. Astfel, ea poate fi diagnosticata doar printr-un consult amanuntit efectuat de un psiholog sau de un alt specialist. Acesta va viza urmatoarele aspecte:

  • istoricul medical familial – dislexia este mostenita genetic in cadrul unei familii, iar astfel copiii ai caror parinti au avut in familie membri cu diverse tulburari de invatare, au un risc mult mai mare de dezvoltare a dislexiei
  • dezvoltarea copilului si aparitia problemelor educationale – medicul va pune intrebari despre cum s-a dezvoltat copilul pana in prezent, daca au aparut anumite dificultati etc.
  • aplicarea unor teste si chestionare prin care se urmareste identificarea abilitatilor de scris si citit
  • aplicarea unor teste psihologice, inclusiv de inteligenta, pentru a intelege mai bine profilul psihologic al copilului si pentru a vedea daca exista probleme sociale, de anxietate, de depresie etc.
  • aplicarea unor probe pentru vaz si auz – medicul specialist va incerca astfel sa determine daca nu cumva alte probleme (vizuale, auditive) stau la baza inabilitatii de a citi cursiv
  • mediul in care traieste copilul, daca exista probleme in familie, daca a existat un eveniment care putea sa declanseze aceasta problema

Toate testele si probele administrate trebuie sa fie standardizate si cu un grad inalt de validitate si fidelitate. Daca sunteti parintii unui copil care sufera de dislexie, iar specialistul doreste sa ii administreze cateva teste, trebuie sa stiti cateva lucruri:

  • inainte de testare copilul trebuie sa fie odihnit, sa fi dormit bine si sa fi mancat micul-dejun
  • copilul nu trebuie sa se simta stresat din cauza testarii, ba mai mult, el nu trebuie sa priveasca testarea ca pe o „pedeapsa”, ca pe ceva rau
  • indiferent daca testarea are loc in cadrul scolii sau la un cabinet privat, copilul ar trebui familiarizat cu ideea ca va aparea o noua persoana care va lucra putin cu el
  • cel mai bine este sa nu fiti de fata in momentul testarii propriu-zise
  • ca parinti, nu trebuie sa il instruiti absolut deloc cum sa raspunda la intrebari; nu interveniti sub nicio forma pentru a nu-l influenta
Tratament: 

Desi nu exista niciun tratament adresat corectarii anomaliilor creierului care provoaca dislexia, se poate interveni pe cale terapeutica, individualizata in functie de nevoi. Astfel, cu sprijinul si ajutorul corespunzator, majoritatea copiilor cu dislexie vor putea invata sa citeasca si vor putea dezvolta strategii care sa le permita sa se descurce in functie de imprejurari. Cu cat interventia incepe mai repede, cu atat mai favorabil va fi rezultatul. Aceasta interventie trebuie sa reuneasca eforturile parintilor, a profesorilor si a specialistilor (specialisti precum un psiholog, logoped etc.).

O alta parte foarte importanta a tratamentului o constituie atitudinea adultilor din jurul copilului care sufera de dislexie. Ca parinti, trebuie sa vorbiti in permanenta cu copilul vostru si sa aveti o atitudine increzatoare, intelegatoare si sustinatoare. Nu il criticati, mai ales atunci cand face eforturi pentru a nu ramane in urma. Totodata, tratati-l normal, nu ii permiteti sa foloseasca dislexia drept scuza pentru a nu-si face temele sau pentru a obtine alte beneficii.

Sedintele cu un logoped sunt extraordinar de utile pentru un copil care are dislexie, acest specialist urmand sa il ajute pe copilul vostru sa:

  • recunoasca fonemele
  • inteleaga ca literele si secventele de litere reprezinta aceste sunete
  • inteleaga ce citeste
  • isi dezvolte vocabularul

Dislexia este o afectiune care dureaza toata viata, insa cu sprijinul necesar, copiii pot depasi aceasta conditie. Personalitati din toate domeniile, precum: Pablo Picasso, Leonardo da Vinci, Auguste Rodin (pictori), Whoopi Goldberg, Keanu Reeves, Jim Carrey, Steven Spielberg (din lumea filmului), Cher, John Lennon (cantareti), Agatha Christie, F. Scott Fitzgerald, Gustave Flaubert (scriitori), Albert Einstein si Alexander Graham Bell (oameni de stiinta) – au suferit de dislexie, insa aceasta nu i-a impiedicat sa isi atinga potentialul.

Hipoacuzia sau auzul slab la copii

Generalitati: 

Copilul hipoacuzic reprezinta copilul cu o acuitate auditiva insuficienta pentru ca acesta sa poata intelege propria sa limba, pentru a putea participa si a se putea integra in activitatile specifice varstei sale si pentru a putea urma cu succes cursurile unei unitati de invatamant.

Hipoacuzia congenitala apare la unul sau doua cazuri din o mie de nasteri, hipoacuzia secundara fiind cea mai des intalnita, daca luam in considerare faptul ca otita medie supurata este o afectiune care se intalneste la 10% dintre copiii cu varsta sub 7 ani.

Etapele dezvoltarii auzului la copii:

  • sub 3 luni: copilul manifesta o surprindere cand aude sunete puternice
  • 6 luni: copilul are capacitatea de a localiza sunetul
  • 9 luni: copilul poate raspunde cand isi aude strigat numele, putand reproduce unele sunete din mediul inconjurator
  • 12 luni: copilul rosteste primele cuvinte care au sens
  • 18 luni: copilul poate sa raspunda la comenzi, realizand sarcini simple si fiind capabil sa raspunda rapid la sunetele venite din orice directie
  • 24 luni: vocabularul copilului poate contine 20 de cuvinte, acest lucru intamplandu-se in cazul copiilor care invata o singura limba

Care sunt cauzele hipoacuziei la copii?

Hipoacuzia neurosenzoriala poate fi o afectiune secundara anumitor infectii postnatale cum ar fi, de pilda, oreionul, rubeola, pojarul, meningita, encefalita, fistulele periganglionare, traumatisme craniene sau in urma folosirii unor medicamente ototoxice (diureticele de ansa, aminoglicozidele, antimalaricele, retinoizii, cisplatina).

Ce mai frecventa cauza a hipoacuziei este reprezentata de otita medie supurata, aceasta fiind, de asemenea, cea mai frecventa afectiune intalnita in copilarie, exceptie facand infectiile cailor respiratorii superioare din aceasta perioada. 50% dintre copii au avut minim 3 episoade de otita medie acuta pana la implinirea varstei de 3 ani, prevalenta in ceea ce priveste restul populatiei fiind estimata la circa 10%. Diagnosticul se va stabili ulterior efectuarii otoscopieipneumatice si a timpanometriei.

Hipoacuzia poate reprezenta o parte a unui sindrom, poate fi neurosenzoriala sau, de foarte putine ori, de transmisie. Destul de frecvent, aceasta afectiune este insotita de malformatii craniofaciale asociate.

Majoritatea sindroamelor ereditare se transmit recesiv, existand, insa, si unele afectiuni importante care au transmiterea dominanta:

  • sindromul Alport (este prezenta insuficienta renala)
  • sindromul Waardenburg (apar modificari de culoare si ale pigmentarii irisului, alaturi de alte diferite anomalii ale globilor oculari)
  • sindromul Treacher-Collin (sunt prezente anomalii ale pavilionului urechilor, anomalii ale conductului auditiv extern, unele ale globilor oculari si altele in legatura cu oasele zigomatice)

Care sunt factorii de risc?

  • antecedente in familie de hipoacuzie in cazul copiilor
  • o greutate mai mica de 1500 de grame la nastere
  • prezenta malformatiilor craniofaciale congenitale
  • prezenta infectiilor intrauterine
  • scorul APGAR mai mic de 5 la 1 minut si mai mic de 7 la 5 minute
  • hiperbilirubinemie care presupune necesitatea de transfuzii
  • ventilatia mecanica pentru o perioada de minim 4 zile
  • meningita bacteriana, in mod special cu H. Influenzae
Categorii: 
ORL
Pediatrie
Simptome: 
Hipoacuzia
Diagnostic: 

Initial, evaluarea medicala debuteaza cu o anamneza incluzand documentarea despre etapele dezvoltarii, antecedentele heredocolaterale si istoicul pre/post natal. Regiunea craniocervicala va fi examinata clinic, fapt care poate releva malformatii craniofaciale sau trasaturi dismorfice.

In cadrul analizei ochilor, se va sublinia un posibil hipertelorism, coloboma sau orice alte morfologii anormale, conductul auditiv extern si pavilionul urechii examinandu-se in vederea depistarii unei posibile atrezii sau a unor anomalii de dezvoltare.

In cadrul evaluarii palatului, se va cauta un posibil submucos care poate presupune otita recurenta sau disfunctii ale trompei lui Eustachio. Pentru excluderea sindromului Jervell-Lange-Neilsen, vor trebui efectuate si examinarea cordului si electrocardiograma.

Hipoacuzia se poate asocia cu disfunctii renale - sindromul Alport - asadar, examenul urinei este necesar in cazul tuturor sugarilor suspectati de hipoacuzie.

Printre infectiile congenitale se numara toxoplasmoza, sifilisul, rubeola, citomegaloviroza, iar decizia investigarii prezentei acestor afectiuni va trebui sa aiba in vedere varsta copilului, disponibilitatea unor terapii curative, consecintele asupra produsilor de conceptie, probabilitatea identificarii unei infectii congenitale si nu a uneia postnatale care sa fie o cauza a hipoacuziei.

CT-ul (tomografia computerizata) si RMN-ul (rezonanta magnetica nucleara) presupun sedarea copiilor foarte mici, rareori identificandu-se patologia existenta. Aceste examene vor fi indicate tuturor pacientilor in cazul carora se va efectua implantul de cohlee daca exista antecedente de meningita, in cazul pierderii progresive sau bruste a auzului, in mod special ca urmare a unui traumatism cranian, de asemenea, in contextul planningului familial.

Tratament: 

Protezele auditive

Screening-ul neonatal a devenit tot mai practicat, iar solutia protezelor auditive este tot mai des utilizata in cazul sugarilor de 3 luni. Anterior, existau proteze potrivite doar pentru copiii cu varsta mai mare de 15 luni.

Modelele disponibile includ cele externe, inntraauriculare, cu prindere osoasa sau retroauriculare. De regula, sunt recomandate proteze bilaterale, iar, pe masura ce copilul avanseaza in varsta, se va putea opta pentru o singura proteza.

Alte accesori care se pot utiliza sunt microfoanele directionale care au capacitatea de a reduce zgomotul provenit de la spate si din lateral. Sistemele FM consta intr-un emitator care selecteaza vocea vorbitorului, transmitand-o prin intermediul undelor radio catre un receptor FM foarte mic ce se va conecta la aparatul auditiv al purtatorului. Acstea sunt extrem de utile pentru pacienti in incaperile zgomotoase. In prezent, aparatele digitale realizeaza o amplificare optima a anumitor frecvente.

Pentru copii, castile implica un grad mai dificil de realizare fiindca acestia au un canal auditiv ingust, pavilionul mic conducand la pozitionarea microfonului aproape de semnalul emis, generand microfonie (adica sunetul specific feedback-ului acustic). Pe parcurs ce inainteaza in varsta, copilul va necesita schimbarea periodica la niste intervale regulate de timp, pe masura ce canalul auditiv extern de dezvolta.

Exista si metode alternative de comunicare ce includ urmatoarele:

  • cititul pe buze cu exprimarea aferenta
  • limbajul mimo-gestual
  • dactilemele
  • utilizarea limbajului semnelor
  • combinatii intre cele de mai sus

Implanturile cohleare

Exista cazuri cand, desi se utilizeaza cele mai bune aparate auditive, copilul continua sa nu poata percepe vorbirea, iar solutia in astfel de situatii o reprezinta implanturile cohleare.

Cu cat acest tip de implant este efectuat mai devreme, cu atat perceptia sunetelor cu frecvente si intensitati diferite va fi una mai buna. Pentru aceste implanturi, va fi necesarea efectuarea investigatiilor neuroimagistice (RMN si CT) in vederea dovedirii integritatii cohleei si, totodata, a nervului auditiv.

Dintre copiii inscris intr-un program pentru implanturile cohleare, doar circa o jumatate dintre acestia vor putea beneficia de o astfel de interventie. Acest lucru se intampla din cauza faptului ca unii dintre ei detin auzul rezidual adecvat, insa au prezentat o evolutie nesatisfacatoare cauzata de un management clinic defectuos.

O interventie de implant cohlear este foarte costisitoare, necesitand un consum foarte crescut de resurse pre si postoperatorii precum timp, efort, personal specializat. Inaintea efectuarii interventiei pentru implant, medicul va administra pacientului un vaccin antipneumococic.

Pediculoza si paduchii

Generalitati: 

Pediculoza reprezinta infestarea cu insectele mici - numite popular paduchi -  de la nivelul pielii, insecte care se hranesc cu sange, secretii sebacee sau piele moarta si alte deseuri care se gasesc pe corpul gazdei. Aceasta infestare reprezinta reproducerea insectelor in numar foarte mare. Tipurile de pediculoza includ:

  • pediculoza capului: paduchii infesteaza scalpul, cel mai frecvent in zona de la ceafa sau de dupa urechi, fiind intalnita, de cele mai multe ori, la copiii prescolari si la cei aflati in scoala primara; adultii pot fi, de asemenea, infestati, in mod special, daca locuiesc in acelasi camin cu copiii care au fost afectati
  • pediculoza pubiana: insectele traiesc in zona parului pubian, dar pot afecta si sprancenele, genele, parul facial si cel de la nivelul pieptului, iar, uneori, si scalpul
  • pediculoza corpului: paduchii traiesc pe haine, depunand oua, iar, la nivelul pielii, acestia sunt prezenti cand se hranesc; pediculoza corpului poate fi raspunzatoare de transmiterea unor boli cu pericol vital, cum ar fi, de pilda, febra recurenta.

Care sunt cauzele pediculozei?

Paduchii se raspandesc extrem de usor, infestarea putand fi cauzata de 3 tipuri de insecte:

  • pediculus capitis sau insectele care cauzeaza pediculoza capului: acestea se raspandesc prin intermediul contactului fizic, al folosirii obiectelor personale precum perii, palarii, haine sau lenjerii de pat
  • phtirius pubis sau insectele care cauzeaza pediculoza pubiana: acestea se raspandesc prin intermediul contactelor sexuale, infestarea fiind, in acest caz, extrem de contagioasa; de cele mai multe ori, o persoana este infestata in urma unui singur contact sexual; paduchii si ouale acestora au capacitatea de a supravietui pe lenjerie sau prosoape indeajuns de mult timp pentru a putea fi raspandite si la alte persoane; in cazul in care un copil primeste diagniosticul de pediculoza pubiana, acesta poate reprezenta un semn al abuzului sexual
  • pediculus corporis sau insectele care cauzeaza pediculoza corpului: se raspandesc prin intermediul utilizarii obiectelor personelor infestate cum ar fi hainele sau pe calea contactului fizic.

Care sunt simptomele pediculozei?

Cel mai frecvent simptom al pediculozei este pruritul (mancarimea) cauzat de reactii alergice. Pentru a se putea hrani, paduchii musca pielea, iar saliva insectelor poate cauza diferite reactii alergice care au drept efect mancarimea. In functie de tipul infestarii si de sensibilitatea persoanei, pruritul poate sa apara mai devreme sau mai tarziu. Dupa ce un pacient a fost infestat pentru prima oara, este posibila trecerea catorva saptamani sau chiar luni pana cand pruritul incepe sa se manifeste. La urmatoarele infestari, mancarimile pot aparea chiar si la doua zile de la aparitia pediculozei, deoarece sistemul imunitar al pacientului va reactiona mult mai rapid, odata ce expunerea a mai avut loc anterior.

Exista cazuri in care pacientii pot sa devina hipersensibili la muscaturile paduchilor, fapt care poate determina prurit insuportabil pentru acestia. In alte situatii, cand este posibila instalarea tolerantei la muscaturi, pruritul poate chiar sa nu existe sau sa aiba doar un nivel minim, chiar si cand pacientul este infestat in mod repetat.

Pe langa prurit, simptomele vor varia in functie de tipul de infestare.

Pediculoza capului se poate observa pe firele de par, dupa urechi sau la ceafa. Ouale insectelor au culoarea alba, forma ovala sau rotunda, fiind atasate de firele de par, aproape de radacina acestora, fara sa alunece singure de-a lungul lor. Ouale vor deveni de o culoare maronie chiar inainte ca insectele sa iasa din ele, fiind albe sau maro deschis dupa ce paduchii au iesit. Pediculoza poate cauza leziuni pe scalp, leziuni care prezinta riscul de a se infecta, iar, in caz de infectii, nodulii limfatici din spatele urechilor se vor putea tumefia.

Pediculoza pubiana poate cauza prurit in zona genitala, in jurul anusului, axilar si in alte zone ale corpului care sunt acoperite de par. Muscatura paduchilor pubieni poate conduce la aparitia unor mici leziuni plate de culoare gri-albastruie, similare echimozelor si acestea pot fi prezente la nivelul coapselor, trunchiului si al bratelor. Ouale se pot observa la radacina firelor de par. Simptomatologia poate sa dureze chiar si cateva luni dupa ce pediculoza a fost eradicata. Pe langa pediculoza pubiana, o treime din pacientii infestati mai prezinta si o alta afectiune cu transmitere pe cale sexuala. Paduchii pubieni care infesteaza si genele pot cauza aparitia unor iritatii, ouale putand fi observate la baza genelor. 

Pediculoza corpului poate cauza aparitia unor leziuni in urma pruritului la nivelul bratelor, pe trunchi si in jurul taliei, de regula, in locurile in care pielea este presata de haine. Insectele, alaturi de ouale lor, se vor observa de cele mai multe ori pe haine, nu pe suprafata pielii.

Simptome similare pediculozei pot fi determinate de alte afectiuni cum ar fi scabia/raia sau matreata.

Categorii: 
Infectioase
Pediatrie
Simptome: 
Eruptie cutanata
Prurit
Diagnostic: 

Scarpinatul de o intensitate mai mare decat de obicei pe scalp reprezinta primul semn al infestarii cu paduchi la copii. Parazitii sunt, de regula, foarte greu de observat din cauza dimensiunilor lor reduse si a faptului ca se adapteaza extrem de usor culorii firelor de par printre care se ascund. Un caz foarte obisnuit este acela cand se descopera o infestare a scalpului doar cu ouale insectelor care sunt mici si au o culoare alb-galbuie. In cazul in care se observa oua prinse pe lungimea firului de par, la circa 5 mm de scalp, este cel mai probabil sa fie prezenta o infestare cu paduchi, fapt care va necesita un tratament. In cazul in care ouale sunt localizate la mai mult de 6-7 mm de scalp, exista probabilitatea ca insectele sa fi iesit deja. In ambele cazuri, pentru a obtine un diagnostic cat mai elocvent si sigur, apoi un tratament pe masura, cel mai indicat este ca micutul sa fie dus la medicul pediatru. 

Tratament: 

Pediculoza este o afectiune care nu poate fi eliminata fara tratament, iar initierea acestuia este necesara imediat ce se observa prezenta insectelor sau a oualor pe firele de par pe haine, in cazul in care este vorba despre pediculoza corpului. Tratamentul va varia in functie de tipul de pediculoza diagnosticat.

Pediculoza capului si pediculoza pubiana vor fi eliminate cu ajutorul aplicatiilor locale sau prin administrarea medicamentelor pe cale orala. Tratamentele cel mai frecvent utilizate includ lotiuni, creme si sampoane care au un continut nociv pentru insecte. In prezent, se cerceteaza eficienta unui tip de masca de par care are capacitatea de a omori paduchii prin sufocare.

Pediculoza corpului in cadrul careia ouale se depun pe haine se poate elimina prin spalarea acestoa in apa cu o temperatura de peste 54 de grade Celsius. Mentinandu-se hainele in apa calda timp de peste 5 minute, insectele adulte vor fi ucise si depunerea oualor va putea fi, astfel, prevenita. Prezenta paduchilor pe piele poate fi observata doar in momentul in care acestea se hranesc si ele pot fi eliminate prin spalarea corpului si schimbarea hainelor cu unele curate. In general, tratamentul medicamentos, in cazul pediculozei, nu este necesar.

Copiii care au fost infestati se vor putea intoarce la gradinita sau la scoala doar in urma efectuarii tatamentului, iar, in unele cazuri, dupa ce vor fi eliminate, de asemenea, si ouale. Cele mai multe organizatii de sanatate accepta revenirea copiilor la gradinita sau la scoala dupa ce acestia au urmat un tratament pentru eliminarea pediculozei, insa exista si mentiunea ca acestia sa evite contactul fizic cu colegii lor. De asemenea, este necesara mentinerea confidentialitatii in astfel de cazuri in vederea evitarii stanjenirii copilului care a fost infestat.

Este posibil ca pruritul sa se mentina o perioada si dupa finalizarea tratamentului, respectiv eliminarea pediculozei, in cazul in care este vorba despre o reactie alergica mai lenta la muscaturile insectelor. In astfel de situatii, foarte folositoare sunt cremele cu corticosteroizi sau lotiunea care contine calamina. In cazul existentei unui prurit de o severitate ridicata, de mare folos vor fi cremele cu un continut ridicat de corticoizi sau administrarea de antihistaminice orale.

Efectuarea tratamentelor este indicata in cazurile care urmeaza:

  • persoanele care locuiesc impreuna cu o persoana infestata cu pediculoza sau care au contacte fizice apropiate cu aceasta vor trebui, initial, examinate; in cazul in care manifesta prurit sau leziuni la nivelul pielii similare leziunilor prezente in cazul pediculozei este recomandata inceperea tratamentului; de asemenea, daca se observa prezenta insectelor sau a oualor, tratamentul trebuie initiat
  • persoanele care impart acelasi pat cu un pacient infestat trebuie, de asemenea, tratate
  • in cazul in care pediculoza revine dupa tratament, toate persoanele din casa trebuie sa urmeze un nou tratament
  • partenerii sexuali ai unei persoane infestate cu pediculoza trebuie sa efectueze un tratament, fiind, totodata, necesara testarea pentru orice alte boli cu transmitere sexuala (circa o treime din persoanele infestate cu pediculoza pubiana dezvolta si alte boli cu transmitere pe cale sexuala)

In cazul pediculozei capului si a celei pubiene, pentru tratament, exista medicamente care se elibereaza si fara prescriptie medicala. Cremele, sampoanele si lotiunile vor fi aplicate pe suprafetele afectate unde se vor lasa sa actioneze o perioada de timp, dupa care se vor indeparta. In cazul in care doua sau mai multe lotiuni topice isi dovedesc ineficienta, se va initia tratamentul medicamentos cu ivermectin.

Crema cu permetrin 1% trebuie sa fie prima alegere in cadrul tratamentului pediculozei, fiind o solutie extrem de sigura si avand o eficacitate continua, insectele si ouale lor continuand sa fie eliminate si dupa indepartarea cremei de pe zona afectata. Produsul se poate elibera la farmacii si fara prescriptie medicala.

Este esentiala retinerea urmatoarelor informatii, in cazul in care este necesar un tratament medicamentos al pediculozei:

  • la o perioada de 7-10 zile dupa finalizarea primului tratament este necesara initierea celui de-al doilea pentru eliminarea eventualelor insecte care este posibil sa fi ramas pe trup, iar, in cazul pediculozei din zona pubiana sunt recomandate doua tratamente consecutive
  • este posibila persistenta pruritului chiar si dupa un tratament care a reusit
  • produsele utilizate in cadrul tratamentului nu vor fi refolosite decat la indicatia medicului, fiindca utilizarea acestora in exces poate conduce la aparitia unor efecte adverse destul de neplacute precum cefaleea, greata sau alte efecte secundare de o gravitate sporita

In cazul in care sunt infestate genele, pe acestea se poate aplica o lotiune cu extract de petrol zilnic, de cateva ori, pentru o perioada de o saptamana, in vederea eliminarii insectelor.

In ceea ce priveste pediculoza corpului, pentru tratamentul acesteia nu este necesara utilizarea medicamentelor, exceptie facand cazurile cand persoanele sunt sever infestate. Pediculoza corpului se elimina, de regula, prin spalarea lenjeriei si a hainelor in apa fierbinte cu masina de spalat automata.

Tratamentul pediculozei capului si a celei pubiene include urmatoarele produse fara prescriptie medicala:

  • prima optiune de tratament pentru pediculoza capului este crema cu permetrin care actioneaza timp de peste doua saptamani dupa ce a fost aplicata, eliminand paduchii si ouale lor
  • alta optiune de tratament este reprezentata de sampoanele cu piretrin si piperonil butirat, acestea fiind lasate sa actioneze pe zona cu probleme timp de 10 minute dupa care se vor clati; dupa primul astfel de tratament este necesar inca unul dupa o saptamana in vederea eliminarii insectelor care au iesit intre timp din oua

Pentru tratamentul pediculozei capului si pediculozei pubiene se pot utiliza urmatoarele produse medicamentoase:

  • crema cu permetrin: dupa ce este aplicata pe piele sau pe scalp, se va lasa sa actioneze timp de 8-14 ore
  • lotiunea cu malation: se aplica pe par si se va lasa sa actioneze timp de 8-12 ore, iar tratamentul se va relua dupa 7-9 zile, in cazul in care se mai observa prezenta insectelor
  • lindanul: va fi utilizat ca sampon sau lotiune, in eventualitatea in care utilizarea altor produse s-a dovenit a fi ineficienta; in vederea tratamentului pediculozei capului, se va folosi samponul, iar pentru tratarea pediculozei pubiene, se va utiliza lotiunea
  • carbaryl: este folosit doar in Europa sub forma de sampon sau lotiune
  • ivermectin: tratamentul medicamentos oras se va utiliza doar in cazul in care doua sau mai multe alte optiuni de tratamente topice au dat gres
  • antihistaminicele: sprijina controlarea simptomatologiei determinata de alergii, putand fi administrate cu succes in cadrul tratamentului pruritului cauzat de pediculoza; este important de retinut faptul ca un efect secundar al acestor medicamente este somnolenta

In cazul in care se dezvolta o ifectie grava a pielii va fi necesara initierea unui tratament cu antibiotice.

Alte produse care sunt recomandate mai rar pentru a fi utilizate pentru tratamentul pediculozei includ urmatoarele:

  • tiabendazol
  • benzoatul de benzil
  • crotamiton
  • trimetropim sulfometoxazolul (antibiotic care se administreaza oral si care poate fi utilizat in cadrul cazurilor severe de pediculoza la nivelul capului)
  • sulful care, desi nu are o eficienta atat de sporita ca lindanul sau permetrinul, unii medici il recomanda pentru copiii foarte mici, femeile insarcinate sau cele care sunt in perioada de alaptare datorita sigurantei si lipsei de efecte adverse ale acestuia

Ouale nu trebuie indepartate in mod impetuos necesar dupa finalizarea tratamentului, desi majoritatea pacientilor doresc acest lucru, mai ales din considerente de natura cosmetica.

In cazul in care nu sunt utilizate in mod corespunzator si conform indicatiilor medicului sau prospectelor, multe dintre produsele care se folosesc pentru tratarea pediculozei pot genera efecte secundare. Nici unul dintre produse nu se va utiliza mai mult de doua ori fara a consulta, in prealabil, medicul.

Exista un risc ca paduchii sa devina rezistenti la permetrin sau la alte produse pentru tratament. Totodata, este posibil ca paduchii sa persiste si dupa incheierea tratamentului , din cauza faptului ca acesta nu a fost administrat intr-un mod corespunzator sau in cazul in care pacientul a fost reinfestat de un pacient netratat.

Daca mai multe tratamente au fost ineficiente pentru eliminarea pediculozei sau se suspecteaza o rezistenta prea mare la tratament, unii medici aleg optiunea de a prescrie niste tratamente combinate cum ar fi, de pilda, tratamentul antibiotic cu trimetropim sulfometoxazol si crema cu permetrin.

Persistenta canalului arterial

Generalitati: 

Ce este persistenta canalului arterial?

Persistenta cacalului arterial reprezinta o malformatie la nivelul inimii care survine in momentul in care, dupa nastere, vasul de sange care face legatura intre aorta si ramura stanga a arterei pulmonare ramane deschis/permeabil.

Canalul arterial este necesar pentru superavietuirea si dezvoltarea fatului. Plamanii acestuia, inaintea nasterii, nu functioneaza, fatul primind tot oxigenul necesar de la mama. Sangele care revine la inima va trebui sa ocoleasca plamanii, aceasta circulatie sanguina presupunand doua moduri de ocolire: canalul arterial si foramen ovale sau deschiderea atriilor cordului fetal (atrii care sunt doua la numar). Cele doua cai de comunicare se vor inchide la putin timp dupa ce fatul este nascut, iar, dupa nastere, in momentul in care nou-nascutul poate respira de unul singur, plamanii sai devenind functionali, sangele va trebui sa fie pompat catre aceste organe. Canalul arterial va fi considerat ca fiind permeabil/deschis sau persistent daca nu se va inchide singur intr-un termen de trei zile dupa ce copilul este nascut.

Aceasta malformatie cunoscuta sub denumirea de persistenta a canalului arterial este, de cele mai multe ori, daunatoare pentru copil; se intampla sa existe si anumite cazuri cand ea poate fi benefica, cum este, de pilda, cazul existentei tetralogiei Fallot (un defect congenital la nivelul inimii care consta intr-o asociere de 4 anomalii de tip anatomic).

Asadar, cand avem de a face cu prezenta anumitor malformatii la nivel cardiac, persistenta canalului arterial este cea care poate facilita supravietuirea. Atunci cand fluxul sanguin care circula inspre plamani este blocat, canalul arterial este cel care permite acestuia sa ajunga la organe. In cazul in care este vorba despre copii care s-au nascut avand diferite malformatii congenitale complexe la nivelul inimii (de pilda, transpozitia vaselor mari sanguine), persistenta canalului arterial faciliteaza supravietuirea copilului prin intermediul amestecarii sangelui rosu sau oxigenat cu sangele albastru, adica cel neoxigenat.

Persistenta canalului arterial face ca sangele sa poata circula din aorta in artera pulmonara. Aorta se formeaza la baza ventriculului stang al inimii, fiind artera principala din organism, iar artera pulmonara porneste din ventriculul drept al inimii. Circulatia sangelui din aorta in artera pulmonara are drept efect o crestere a presiunii in cadrul circulatiei pulmonare si o exagerare a activitatii ventriculului drept. Mai mult, cantitatea fluxului sanguin care revine de la plamani spre atriul stang (prin intermediul venelor pulmonare) va creste, iar rezultatul consta intr-un efort in plus depus de partea stanga a inimii. Toate acestea pot sa determine o dilatare a ventriculului stang si a atriului.

Daca gradul permeabilitatii/deschiderii canalului arterial este suficient de crescut, acest fapt poate provoca aparitia bolii vasculare pulmonare, in final, conducand la instalarea insuficientei cardiace, cu alte cuvinte, pomparea unei cantitati insuficiente de sange a inimii spre organism.

Ce factori de risc exista in cazul persistentei canalului arterial?

  • Copiii care au malformatii congenitale la nivelul inimii cum ar fi transpozitia vaselor sanguine mari sau tetralogia Fallot, au, de cele mai multe ori, asociata acestora si persistenta canalului arterial.
  • Bebelusii cu Sindrom Down (afectiunea genetica ce presupune ca fatul afectat va avea 3 cromozomi 21, in loc de 2, cat este normal) vor avea parte, mult mai des, si de malformatii congenitale cardiace.
  • Persistenta canalului arterial este o malformatie prezenta mai des in cazul nou-nascutilor prematur. Un nou-nascut prematur este acela care s-a nascut intre 22-37 de saptamani complete ale sarcinii. Prematuritatea are o complicatie intalnita destul de frecvent, si anume, sindromul de detresa respiratorie care se manifesta prin dificultatea respiratiei si tegumente cu coloratie cianotica. Acest sindrom se considera a fi un factor mare de risc pentru persistenta de canal arterial.
  • Diabetul zaharat prezent la mama, in cazul in care nu este controlat, poate afecta glicemia fatului, adica cantitatea de glucoza prezenta in sange, efectele fiind unele foarte daunatoare in ceea ce priveste dezvoltarea fatului.
  • Rubeola congenitala este si ea o afectiune care se asociaza frecvent cu prezenta unor malformatii congenitale la nivel cardiac. Boala este una de o gravitate crescuta, reprezentand o consecinta a faptului ca virusul rubeolic a fost transmis prin placenta, pe perioada sarcinii. Riscul ca rubeola congenitata sa se declanseze este cu atat mai mare cu cat virusul care o provoaca poate traversa placenta pe perioada primului trimestru de sarcina. In aceasta perioada are loc dezvoltarea organelor si a tesuturilor fatului (procese numite organogeneza si embriogeneza).
  • Dezvoltarea fatului mai poate fi sever afectata si de consumul medicamentelor, a drogurilor, a alcoolului sau de expunerea la radiatii si substante chimice a mamei pe perioada sarcinii.

Ce simptome manifesta persistenta canalului arterial?

Simptomele acestei malformatii vor varia in functie de varsta gestationala a copilului in momentul nasterii si de gravitatea si gradul defectului.

Canalul arterial persistent care are dimensiunile mai mici nu va genera nici un fel de simptome, putand ramane fara sa fie diagnosticat o vreme.

Copiii nascuti prematur pot avea alte afectiuni legate de prematuritate, iar testele in vederea diagnosticarii pot evidentia posibile defecte la nivel cardiac.

Simptomele care pot fi generate de persistenta canalului arterial sunt urmatoarele:

  • transpiratii in exces
  • pofta de mancare scazuta sau chiar inexistenta, fapt care poate conduce la intarzieri de dezvoltare si crestere
  • dificultate sau efort marit in cadrul respiratiei (dispnee); respiratie foarte rapida (tahipnee)
  • cresterea frecventei cardiace (tahicardie)
  • oboseala/slabiciune accentuata, din cauza acesteia alaptatul poate sa fie extrem de dificil

Ce complicatii poate genera persistenta canalului arterial?

  • infectii frecvente la nivelul plamanilor
  • hipertensiune pulmonara (cresterea peste limita normala a tensiunii din arterele pulmonare); cresterea fluxului sanguin din arterele plamanilor va avea drept efect o crestere a presiunii si in circulatia sanguina a plamanilor, fapt care va mari efortul pe care il face partea dreapta a inimii
  • aritmiile (dereglarile de ritm ale inimii in ceea ce priveste frecventa sau regularitatea acesteia)
  • insuficienta cardiaca generata de un efort prea mare exercitat de inima si un aport prea mic de oxigen; cand muschiul cardiac pompeaza o cantitate insuficienta de sange necesara corpului, va aparea insuficienta cardiaca
  • endocardita: infectii ale stratului intern al inimii (endocard) sau ale valvelor; afectiunea apare deseori in cazul pacientilor cu malformatii congenitale la nivelul inimii, fiind cauzata de prezenta bacteriilor sau fungilor care patrund in circulatia sangelui si se raspandesc in interiorul inimii, mai ales in valve; patrunderea bacteriilor in sange se poate face pe mai multe cai, dintre care cele mai frecvente sunt procedurile chirurgicale sau interventiile care intra in sfera stomatologiei
  • sindromul Eisenmenger: o afectiune cronica obstructiva a plamanilor care se declanseaza drept consecinta a unui sunt mare stanga-dreapta existent inca din momentul nasterii; acesta va cauza o crestere a presiunii arteriale de la plamani catre niste grade apropiate celor sistemice, astfel sangele va curge birectional sau dreapta-stanga, deseori; un efect va fi aparitia cianozei, simptomele cele mai grave fiind insuficienta cardiaca congestiva, hemoptiziile sau chiar moartea subita
  • canalul se poate calcifia mai ales in cazul adultilor inaintati in varsta, iar, in cadrul interventiei chirurgicale, medicul chirurg va intampina dificultati 
Categorii: 
Cardiologie
Pediatrie
Simptome: 
Anorexie
Astenie
Dispnee
Intarziere in crestere
Paliditatea pielii
Slabiciune
Tahicardia
Tahipnee
Transpiratia excesiva
Diagnostic: 

Ascultatia inimii

In cadrul procesului de ascultare a cordului cu stetoscopul, medicul poate detecta posibilele defecte prezente. Indiciul existentei unei pesistente de canal arterial este reprezentat de suflul sistolo-diastolic, acesta fiind continuu si cu o amplitudine maxima langa zgomotul cu numarul doi.

Radiografia toracica

Aceasta are capacitatea de a oferi o imagine a toracelui in care pot fi observate inima si plamanii, imagine care este obtinuta prin intermediul expunerii intregului torace la razele X. O astfel de explorare va oferi informatii si imagini generale despre forma, dimensiunea si structura plamanilor si a inimii. In cazul in care este vorba despre o forma usoara de persistenta a canalului arterial, radiografia toracica va scoate in evidenta o imagine normala a circulatiei pulmonare si a formei cardiace. Daca este vorba de forme grave ale afectiunii, cordul va avea dimensiunile marite, circulatia pulmonara va aparea ca fiind accentuata, iar trunchiul arterei pulmonare va avea un aspect bombat.

Ecocardiografia

Aceasta metoda de diagnosticare utilizeaza ultrasunetele in vederea obtinerii imaginilor pericardului (foita care inveleste inima), a atriilor, valvelor si a ventriculelor. Ecocardiografia poate masura dimensiunea camerelor cordului, forta contractiilor de miocard, grosimea pe care o au peretii inimii si felul in care functioneaza valvele. In cazul in care exista persistenta canalului arterial, metoda va releva lungimea, diametrul si aspectul acestui canal.

Electrocardiograma

ECG/EKG desemneaza traseul tutror impulsurilor electrice din cord, traseu inregistrat cu ajutorul unor electrozi mici care se vor fixa pe pieptul pacientului, apoi se vor conecta la un aparat numit electrocardiograf. Daca este prezenta persistenta canalului arterial, electrocardiograma va fi una normala sau necaracteristica. In cazul in care este vorba de o electrocardiograma necaracteristica, vor fi prezente semne precum unda P mitrala, hipertrofie biventriculara sau hipertrofie ventriculara stanga. Electrocardiograma mai are capacitatea de a releva si o posibila anormalitate a ritumurilor cardiace (artimie).

Cateterismul cardiac

Acesta reprezinta o interventie chirurgicala invaziva care poate oferi informatii de o acuratete maxima legate de structurile din interiorul cordului. Cateterismul cardiac presupune introducerea unui tub subtire si flexibil, din plastic, numit cateter, prin artera femurala sau prin vena pana la atriul stang al inimii. Pe parcursul procedurii presiunea sanguina si presiunea oxigenului din toate cele patru camere ale cordului, din aorta si din artera pulmonara vor fi masurate. Frecvent, este obisnuita injectarea unei substante de contrast care va facilita o vizualizare mai clara si mai precisa a structurilor aflate in interiorul cordului. In cazul in care este prezenta persistenta canalului arterial, rezultatele vor evidentia in artera pulmonara sange arterial oxigenat.

Tratament: 

Tratamentul medicamentos

La copiii prematuri, inchiderea canalului arterial poate avea loc cu ajutorul antiinflamatoarelor nesteroidiene (AINS), de pilda, indometacinul sau ibuprofenul. Acestea au capacitatea de blocare a substantelor chimice prezente in organism care impiedica inchiderea canalului arterial; aceste substante se numesc prostaglandine.

Tratamentul chirurgical

Procedura chirurgicala de reparare a persistentei canalului arterial presupune legarea (ligaturarea) vasului de sange, pas urmat de sectionarea canalului arterial. Toate acestea pot fi realizate prin intermediul unei interventii chirurgicale pe cord deschis (efectuandu-se toracotomia) sau cu ajutorul cateterismului.

In ceea ce priveste cateterismul, utilizarea acestei metode de inchidere a canalului arterial prezinta o rata mai mare de 40% a esecului.

Procedura chirurgicala de tip clasic este recomandat sa fie facuta in perioada copilariei sau pe parcursul pubertatii. Daca persistenta canalului arterial mai are si complicatii precum sindromul Eisenmenger, boala pulmonara vasculara, atunci ligaturarea si sectionarea canalului arterial nu sunt deloc recomandate, solutia pentru astfel de cazuri fiind transplantul de plamani.

Profilaxia endocarditei infectioase

Pacientii care au primit diagnosticul de persistenta a canalului arterial manifesta un risc sporit de dezvoltare a endocarditei infectioase care presupune o infectie a valvelor si a camerelor cardiace.

In acest sens, de fiecare data cand pacientii necesita manevre invazive ce presupun sangerare, acestia trebuie sa urmeze tratamente cu antibiotice, fiindca orice interventie invaziva poate avea drept urmare introducerea in circulatia sanguina a microorganismelor becteriene ce se pot, in final, localiza la nivelul cordului. Antibioterapia este necesara pentru aceste persoane anterior oricarei din urmatoarele proceduri:

  • orice fel de interventii chirurgicale
  • proceduri de stomatologie care presupun sangerare
  • traumatisme precum taieturi, contuzii, fracturi
  • operatii de cezariana (nasterea pe cale naturala nu este recomandata femeilor diagnosticate cu stenoza mitrala)
  • efectuarea colonoscopiei, a tubajului gastro-duodenal, a endoscopiei digestive superioare, a citoscopiei etc.
Bibliografie: 
<p>http://www.nlm.nih.gov/medlineplus/ency/article/001560.htm <br>http://yourtotalhealth.ivillage.com/patent-ductus-arteriosus.html?pageNum=1#1 <br>http://www.mayoclinic.com/health/patent-ductus-arteriosus/DS00631 <br>http://www.healthline.com/galecontent/patent-ductus-arteriosus-3 <br>http://www.healthsystem.virginia.edu/uvahealth/peds_hrnewborn/pda.cfm <br>http://www.nhlbi.nih.gov/health/dci/Diseases/pda/pda_what.html</p>

Pagini

Subscribe to RSS - Pediatrie